RELATIA DINTRE DOUA PERSONAJE AFLATE INTR-UN TEXT DRAMATIC STUDIAT
Ca specie a genului dramatic, comedia ‘’O scrisoare
pierduta’’ are menirea de a genera rasul citirorului sau al
spectatorului,intrucat in realizarea ei, sunt utilizate diferite tipuri de
comic. Personajele participante la actiune sugereaza categorii sociale variate,
eroii intruchipeaza diferite tipologii ce variaza de la parvenitul obraznic, la
sclavul siret, pana la aristocratul mandru. Conflictul dramatic penduleaza
intre aparenta si esenta, fiind unul de tip aparent, intrucat valorile sunt
false, iar finalul comediei sugereaza un happy-end, conturand stilul parodic.
Opera literara ‘’O scrisoare pierduta’’ are
ca tema ambitia nejustificata,deci vanitatea,intrucat dezvaluie viata publica
,dar si
pe cea de tip familial a unor
politicieni,animati de instinctul de a parveni.
Actiunea comediei se produce in capitala unui
judet de munte,in preajma alegerilor electorale si evidentiaza conflictul ivit
intre un avocat ambitios,Nae Catavencu,aspirant la o cariera politica,care se
afla in opozitie cu tabara conducerii locale: prefectul Stefan Tipatescu, Zaharia
Trahanache,’’prezidentul’’. In scopul de a-si constrange rivalii politici sa-l
propuna drept candidat in locul lui Farfuridi, Catavencu foloseste ca
instrument de santaj o ‘’scrisorica de amor’, scrisa de Tipatescu catre Zoe. Aceasta,
speriata de faptul ca ar putea fi compromisa public, face presiuni asupra celor
doua autoritati ale judetului,Stefan Tipatescu si Zaharia Trahanache, obtinand,
in final, promisiunea candidaturii lui Catavencu.Intriga piesei este marcata de
existenta acestor doua personaje, ce formeaza cuplul adulterin: Zoe Trahanache
si Stefan Tipatescu. Cand conflictul pare ca a fost stins,lovitura de teatru
soseste de la Bucuresti, intrucat
se
transmite decizia de a fi trecut pe listele de candidate un nume necunoscut,
Agamemnon Dandanache. Situatia creata genereaza reactii diferite:Zoe devine
disperata, Catavencu, amenintator, Farfuridi si Branzovenescu sunt satisfacuti,
iar Tipatescu, nervos. Singurul care-si mentine calmul este Zaharia Trahanache,
care se gandeste la un mod rezonabil de rezolvare a situatiei create,fara a obiecta
ordinele sosite de sus.
Tehnica de constructie a
subiectului se realizeaza prin amplificarea graduala a conflictului. In
situatia initiala, apar in scena prefectul Stefan Tipatescu, ‘prezidentul’
Zaharia Trahanache, precum si sotia acestuia,Zoe. Prezenta lui Nae Catavencu
contureaza conflictul principar,caruia I se adauga si alte conflicte
secundare,precum: interventiile lui Farfuridi si Branzovenescu, aparitia
depesei de la Bucuresti cu numele candidatului Agamemnon Dandanache. Conflictul
se amplifica prin intrarile repetate ale cetateanului turmentat,care amplifica
starea de tensiune deja existenta. Locul central în grandoarea piesei este
ocupat de cuplul Tipătescu – Zoe Trahanache. Cei doi se subordonează unor
tipuri comice care sugerează anumite trăsături de caracter – Tipătescu se
înscrie în tipul primului amorez, Zoe ilustrează tipul cochetei şi al
adulterinei. Ca majoritatea personajelor din piesă, Zoe şi Tipătescu sunt
individualizate prin modalităţi de caracterizare complexă – de la
caracterizarea directă făcută de autor în didascalii, dar şi de alte personaje
pe parcursul acţiunii, la caracterizarea indirectă, care însumează gesturi,
reacţii, atitudini.
Ştefan Tipătescu,
prefectul judeţului, corespunde junelui-prim din teatrul clasic, fixat însă,
prin relaţia cu Zoe şi prin abandonarea propriilor aspiraţii, într-un triunghi
conjugal banal şi tihnit, bănuit de toţi şi transformat de Caţavencu în obiect
de şantaj. Prefectul judeţului de munte în care se desfăşoară acţiunea piesei
este personajul cel mai important în organizarea procesului electoral. Fire
autoritară şi hotărâtă, el administrează judeţul ca pe propria moşie. Abuzând
de funcţia pe care o deţine, el dispune arestarea lui Caţavencu, dornic să
împiedice publicarea scrisorii compromiţătoare şi să restabilească ordinea care
îi convine: „Du-te, Ghiţă, ia jandarmii… viu ori mort, trebuie să mi-l aduci la
poliţie”. Orgolios şi incapabil să accepte compromisuri, Ştefan Tipătescu este
un personaj autoritar numai în aparenţă. În realitate, Zoe reuşeşte să îl
determine să accepte candidatura lui Caţavencu, apelând la metode de convingere
tipic feminine: lacrimi, leşinuri, ţipete. Caracterizarea indirectă se
realizează prin consemnarea gesturilor, a atitudinilor şi prin limbaj.
Didascaliile şi limbajul folosit îl arată violent şi impulsiv: „( Izbucnind ):
Mizerabile! ( Caţavencu face un pas înapoi ) Canalie neruşinată! Nu ştiu ce mă
ţine să nu-ţi zdrobesc capul… ( Se repede, ia un baston de lângă perete şi se
întoarce turbat către Caţavencu )”. Ridicolul personajului rezultă din ceea ce
vrea să pară şi ceea ce este el în realitate. Ca şi alte personaje din comedie,
Ştefan Tipătescu este îmbătat de sentimentul propriei importanţe. El se
consideră îndreptăţit să emită pretenţii uneori exagerate, pentru că are
impresia că funcţia politică pe care o deţine e un act de misionarism, dată
fiind abandonarea unei cariere politice strălucite pentru a rămâne prefect
într-un judeţ pe care îl dispreţuieşte. Realitatea este că personajul se
complace într-o situaţie pe care el însuşi a creat-o, dar profită de faptul că
cei din jur nu sunt suficient de versaţi pentru a manevra sforile politicii
locale şi îşi asigură, în acelaşi timp cu un confort personal demn de invidiat,
şi o aură de martir, sugerată prin autocaracterizare: „mi-am sacrificat cariera
şi am rămas între d-voastră ca să vă organizez partidul!” Fănică Tipătescu e
condus, ca majoritatea personajelor
Scrisorii pierdute, de
ambiţie. Relaţia cu Zoe îl determină să se creadă irezistibil. De altfel,
personajul se comportă în conformitate cu trăsăturile tipului ilustrat,
limbajul folosit în scrisoarea adresată lui Zoe accentuând ridicolul situaţiei
în care se află şi susţinând contrastul dintre aparenţă şi esenţă: „Scumpa mea
Zoe, venerabilul merge deseară la întrunire. Eu trebuie să stau acasă, pentru
că aştept depeşi de la Bucureşti, la care trebuie să răspunz pe dată; poate
chiar să mă cheme ministrul la telegraf. Nu mă aştepta, prin urmare, şi vino tu
la cocoşelul tău, care te adoră, ca totdeauna, şi te sărută de o mie de ori,
Fănică” Relaţia cu Zoe atenuează aspiraţiile politice ale prefectului. Se poate
bănui că Fănică o iubeşte sincer, pentru că e dispus să renunţe chiar la confortul
pe care i-l asigură funcţia, propunându-i să fugă împreună. Indignarea lui Zoe
moderează entuziasmul lui Tipătescu şi îl determină, în cele din urmă, să
sprijine candidatura lui Caţavencu. Prefectul e atât de îmbătat de propria
putere, încât tot ceea ce face, toate măsurile pe care le ia – inclusiv
arestarea abuzivă a lui Caţavencu – i se pare firesc şi perfect justificat.
Personajul trece de la stări de calm detaşat la accese de violenţă,
comportamentul ilustrând pretenţiile de civilizaţie, neconfirmate însă de
atitudini. În ciuda ambiţiilor şi a pretenţiilor de a fi considerat o persoană
marcantă, Tipătescu e condamnat să rămână un anonim. O indică şi numele, care
îl fixează în banalitate –
tip se asociază cu cel mai comun suffix.
Ca şi Tipătescu, care e
mai puţin ironizat decât celelalte personaje ale piesei, Zoe Trahanache
este cea mai distinsă dintre toate personajele feminine ale teatrului
caragialian. Nimic nu o încadrează în categoria ignorantelor sau a femeilor
vulgare. Zoe este un personaj voluntar, care joacă o comedie a slăbiciunii
feminine. Speriată de şantajul lui Caţavencu, încearcă să-l convingă pe
Tipătescu să accepte condiţiile avocatului, făcând uz de lacrimi, leşinuri şi
de şantaj sentimental. Chiar dacă ambiţia lui Tipătescu îl împinge să nu ia în
seamă pretenţiile lui Caţavencu ( a respinge pretenţiile lui Caţavencu ar
însemna s-o compromită pe Zoe şi să-şi distrugă orice poziţie în politica locală;
a le satisface – să ridice împotrivă-i toate forţele centrale, ratându-şi
astfel definitiv ascensiunea, până atunci numai amânată ), ambiţia lui Zoe se
impune, pentru că ea nu are nici un motiv să dorească avansarea lui Tipătescu,
fiind preocupată numai de menţinerea funcţiei lui actuale ( „Cum o să mai poată
rămâne Fănică prefect?” ). Restul îi apare derizoriu în raport cu pericolul
care o pândeşte. Scena VI din actul II al comediei aduce în prim plan ambiţia
ei socială: „Dacă ambiţia ta, dacă nimicurile tale politice le pui mai presus
de ruşinea mea, de viaţa mea, lasă-mă! Să mor…” De aici exasperarea ei în faţa
rezistenţei prefectului şi hotărârea înfrângerii încăpăţânării lui cu orice
preţ. Situaţia dobândeşte accente dramatice. Zoe adoptă vocabularul specific
unei eroine de dramă romantică, dar vorbele ei sunt lipsite cu desăvârşire de
suportul emotiv adecvat: „Omoară-mă pe mine, care te-am iubit, care am jertfit
totul pentru tine…” În realitate, eroina nu a jertfit decât o fidelitate
conjugală precară, singurul „sacrificiu” veritabil aparţinându-i lui Tipătescu,
rămas în judeţ la insistenţele ei. Contradicţia apare cu atât mai pregnantă, cu
cât Zoe dovedise puţin înainte că nu e dispusă să renunţe la nici unul dintre
atributele poziţiei sale în societate.
Zoe e ridicolă prin manifestări, dar, spre deosebire de alte personaje
feminine din teatrul lui I. L. Caragiale, nu e ironizată până la sarcasm.
Într-o oarecare măsură, reacţiile ei se justifică , dacă se ţine seama de
poziţia socială dobândită cu efort şi de dorinţa ei arzătoare de a nu-şi pierde
influenţa de care este conştientă.
