Prof. Mirela Broasca: Relatia dintre doua personaje ( Stefan Gheorghidiu si Ela) intr-un roman psihologic: ‘’Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi’’, de C. Petrescu

Relatia dintre doua personaje ( Stefan Gheorghidiu si Ela) intr-un roman psihologic: ‘’Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi’’, de C. Petrescu

   Apărut în 1930, romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu ilustrează preocuparea scriitorului de a experimenta noi modele şi structuri narative. Romanul dezvoltă două teme principale – iubirea şi războiul. Tema iubirii este susţinută de evoluţia cuplului Ştefan Gheorghidiu – Ela, prezentată doar prin reflectarea ei subiectivă, din perspectiva lui Ştefan Gheorghidiu, personajul – narator al romanului. Cunoscător al diferitelor teorii filosofice şi ştiinţifice care circulau în epocă, admirator declarat al operei lui Marcel Proust, Camil Petrescu creează primul personaj – narator din literatura română preocupat să înţeleagă în ce constă diferenţa între realitate şi autosugestie, între absolut şi relativ. Alcătuit din două părţi care n-au între ele decât o legătură accidentală ( în opinia lui George Călinescu), acest volum inedit ca structură narativă în peisajul epocii este – după opinia lui Perpessicius –  romanul „unui război pe două fronturi”: cel al iubirii conjugale şi cel al războiului propriu-zis, ceea ce-i pricinuieşte eroului „un neîntrerupt marş, tot mai adânc în conştiinţă”. ( Perpessicius )
În prefaţa de la ediţia din 1955 a romanului, intitulată Cuvânt înainte după un sfert de veac, Camil Petrescu mărturiseşte că „dacă partea întâia a acestui roman e o fabulaţie, e adică născocită […] şi deci eroul Ştefan Gheorghidiu cu soţia lui sunt pură ficţiune, în schimb se poate afirma că partea a doua a cărţii, aceea care începe cu întâia noapte de război, este construită după memorialul de companie al autorului, împrumutat cu amănunte cu tot eroului”. Perspectiva narativă subiectivă conferă autenticitate relatării, caracteristică esenţială a romanului subiectiv. Printr-un artificiu compoziţional, prima parte este alcătuită prin rememorare, în timp ca a doua parte este consemnată sub forma unui jurnal de front. Acţiunea, complexă, se desfăşoară pe două coordonate temporale – una a rememorării relaţiei personajului – narator cu Ela  şi una în desfăşurare ( a experienţei de pe front a lui Ştefan Gheorghidiu ). Centru de interes al conflictului principal al romanului se deplasează de la exteriorul evenimentelor plasate în preajma şi în timpul Primului Război Mondial la explorarea  interiorităţii personajului principal, prins în mirajul propriilor iluzii despre dragoste, despre căsătorie şi despre femeia ideală. Experienţa iubirii, care dă substanţă primei părţi a romanului, este actualizată prin rememorarea relaţiei lui Ştefan Gheorghidiu cu Ela. A doua parte creează iluzia temporalităţii în desfăşurare, prin consemnarea evenimentelor care se petrec pe front. Artificiul compoziţional din incipitul romanului – discuţia de la popota ofiţerilor referitoare la un fapt divers din presa vremii ( un soţ care şi-a ucis soţia infidelă a fost achitat ) – permite aducerea în prim plan a unei dintre temele principale ale romanului – problematica iubirii. Astfel,  discuţia de la popotă este pretextul unei ample digresiuni, pe parcursul căreia Ştefan rememorează etapele evoluţiei sentimentului care l-a unit cu Ela. Toate faptele şi evenimentele din roman sunt prezentate dintr-o perspectivă unică, subiectivă: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşeală. Din cauza asta, nu puteam să-mi dau examenele la vreme. Îmi petreceam timpul spionându-i prieteniile, urmărind-o, făcând probleme insolubile din interpretarea unui gest, din nuanţa unei rochii, şi din informarea lăturalnică despre cine ştie ce vizită la vreuna din mătuşile ei. Era o suferinţă de neînchipuit, care se hrănea din propria ei substanţă”. Naratorul nu spune ( şi nu o va face nici mai târziu ) nimic altceva în afară de bănuielile lui. Tot ce află cititorul despre Ela şi despre relaţiile dintre soţi provine din această sursă, care e departe de a putea fi considerată infailibilă sau obiectivă. Situat exclusiv în interiorul perspectivei lui Gheorghidiu, cititorul nu va şti niciodată cu certitudine dacă Ela şi-a modificat cu adevărat sentimentele faţă de soţul ei, înşelându-l cu G. sau dacă nu e vorba decât despre imaginaţia unui bărbat neîncrezător şi orgolios. Ceea ce se modifică neîndoielnic este atitudinea naratorului ( Ştefan Gheorghidiu ) în raport cu eroina, chiar dacă, uneori, el urmăreşte să-i creeze cititorului iluzia că se află în posesia celor mai sigure fapte şi interpretări.Iubirea lor ia naştere sub semnul orgoliului. Chiar dacă la început Ela nu îi plăcea, Ştefan se simte, treptat, măgulit de interesul pe care i-l arată „una dintre cele mai frumoase studente de la Universitate”. Personajul – narator mărturiseşte că orgoliul a jucat un rol important în constituirea relaţiei lor: „Orgoliul a constituit baza viitoarei mele iubiri”. Admiraţia celor din jur este un alt factor care determină creşterea în intensitate a iubirii lui Ştefan: „Începusem totuşi să fiu mulţumit faţă de admiraţia pe care o avea toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente.” Pasiunea se adânceşte în timp, iar faptul că Ela trăieşte o admiraţie necondiţionată pentru viitorul ei soţ contribuie la crearea iluziei că relaţia lor are o bază solidă. Pentru Ştefan Gheorghidiu, iubirea nu poate fi decât unică, absolută. Sentimentul pe care îl trăieşte în raport cu Ela devine raţiunea sa de a fi, modul de a se împlini în plan spiritual: „să tulburi atât de mistuitor o femeie dorită de toţi, să fii atât de necesar unei existenţe, erau sentimente care mă adevereau în jocul intim al fiinţei mele.” Cuplul trăieşte o perioadă liniştit, cu iluzia comuniunii perfecte. Ştefan e măgulit că universul lor domestic este dominat de prezenţa sa spirituală şi că Ela îl priveşte cu admiraţie, considerându-l o autoritate absolută ( edificatoare în acest sens este scena în care cei doi au o discuţie despre „ce este filozofia…”, după ce Ştefan ţine o prelegere sclipitoare la Universitate, iar Ela e impresionată de erudiţia lui ). Moştenirea de la unchiul Tache schimbă însă cercul relaţiilor celor doi. Lumea mondenă, în care Ela se va integra perfect, este, pentru Ştefan, prilejul de a trăi suferinţe intense, provocate de gelozie. Dacă în prima parte a relaţiei lor iubirea stă sub semnul orgoliului, treptat, sentimentul care domină devine gelozia. Antologică pentru modul în care ia naştere gelozia, printr-un complicat joc al autosugestiei, este excursia la Odobești, când Ela se comportă ca o cochetă, devenind din ce în ce mai superficială: “Trageam cu urechea, nervos, să prind crâmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de ea.”. Relaţiile dintre cei doi soţi se modifică radical, iar tensiunile, despărţirile şi împăcările devin un mod de existenţă cotidian până când Ştefan este concentrat, în preajma intrării României în război. Ela se mută la Câmpulung, pentru a fi mai aproape de el, iar relaţia lor pare să intre, din nou, pe un făgaş al normalităţii. Chemat cu insistenţă la Câmpulung, Ştefan obţine cu greu permisia, dar descoperă că Ela e interesată de asigurarea viitorului ei în cazul morţii lui pe front. Când îl vede pe G. pe stradă, e convins că Ela îl înşală, deşi nu are nicio dovadă concretă. Pentru Gheorghidiu, eşecul în iubire e un eşec în planul cunoaşterii. Analiza mecanismului psihologic al erosului, semnificativă pentru toţi eroii lui Camil Petrescu, este dublată de o radiografie a tuturor conflictelor interioare. Personajul recunoaşte că e hipersensibil, că nu poate fiinţa în limita canoanelor, dar nu acceptă ideea că realitatea propriei conştiinţe nu e valabilă în plan exterior. Deşi Ştefan Gheorghidiu este un analist lucid al stărilor sale interioare şi al evenimentelor exterioare, el nu poate să se detaşeze de subiectivitatea pe care gelozia şi orgoliul rănit i-o accentuează. Confruntat cu experienţa-limită a războiului care redimensionează orice relaţie umană, Ştefan Gheorghidiu îşi analizează retrospectiv şi critic întreaga existenţă. Drama erotică este reevaluată din perspectiva experienţei războiului. Întors în prima linie după cele câteva zile petrecute la Câmpulung, Ştefan Gheorghidiu participă la luptele de pe frontul Carpaţilor cu sentimentul că este martor la un cataclism cosmic, unde accentul cade nu pe eroismul combatanţilor, ci pe haosul şi absurditatea situaţiei – şi are – sub ameninţarea permanentă a morţii – revelaţia propriei individualităţi, ca şi a relativităţii absolute a valorilor umane: „ Îmi putusem permite atâtea gesturi până acum pentru că aveam un motiv şi o scuză: căutam o identificare a eului meu. Cu un eu limitat, în infinitul lumii nici un punct de vedere, nici o stabilire de raporturi nu mai era posibilă şi deci nici o putinţă de realizare sufletească…” Finalul romanului consemnează despărţirea definitivă de trecut a eroului, gest caracteristic pentru personajele masculine camilpetresciene, care „distrug o pasiune, se sinucid, dar nu ucid. Ei ştiu că eroarea se află în propria conştiinţă, şi nu în obiectele conştiinţei” (Marian Popa ) „Ultima noapte de dragoste” pe care o petrece alături de Ela marchează înstrăinarea definitivă de trecutul propriu şi recunoaşterea eşecului în planul cunoaşterii: „I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi… de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.” Cititorul care speră să afle, în final, dacă Ela a fost infidelă, este dezamăgit. Deşi citeşte un bilet anonim care îl informează despre trădarea Elei, personajul – narator nu verifică informaţia, ceea ce întreţine dincolo de paginile romanului enigma relaţiei complexe care se stabileşte între cei doi soţi. Sentimentul de indiferenţă care îl domină pe erou este evident în renunţarea „la tot trecutul” în favoarea femeii care şi-a pierdut aura de feminitate misterioasă şi atrăgătoare. Relaţia dintre Ştefan şi Ela se dovedeşte mai mult o suită de conjecturi a celui îndrăgostit decât o situaţie „reală”; scena acţiunii nu este una obiectivă, ci una formată din conştiinţa naratorului. De aceea, evoluţia relaţiilor dinte cele două personaje este profund afectată de felul în care este percepută realitatea înconjurătoare de conştiinţa personajului – narator. După Nicolae Manolescu, „evidentă, în roman, devine naivitatea personajului-narator.” El se arată la început entuziasmat de frumuseţea şi inteligenţa Elei, fericit de admiraţia pe care ea o stârneşte tuturor, pentru ca, după căsătorie, să descopere că soţia lui e „o prostuţă cochetă”, interesată „mai mult de escapade automobilistice cu prieteni decât de filozofie în patul conjugal” ( N. Manolescu ). De fapt, nu Ela se schimbă, ci felul în care o vede Ştefan.
Cuplul Ela – Ştefan Gheorghidiu este reprezentativ pentru opera literară a lui Camil Petrescu. Ca şi alte personaje masculine camilpetresciene, Ştefan Gheorghidiu trăieşte într-o lume a ideilor pure, pe care nu o poate adapta datelor lumii reale. Pentru el, Ela nu este femeia din realitatea imediată, ci este o imagine ideală a propriilor aspiraţii sufleteşti. Când perspectiva asupra ei se modifică, Ela devine ceea ce a fost, de fapt, de la început: o femeie obişnuită, asupra căreia Ştefan a proiectat o aură ideală. Urmărind problematica relaţiilor dintre două personaje care trăiesc sentimente complexe într-un complicat mecanism de analiză înfăptuit de un personaj – narator cu o structură sufletească unică şi originală, romanul lui Camil Petrescu ilustrează, într-o manieră originală, ideea universalităţii unor trăiri. Atribuite unor personaje fictive, sentimentele evidenţiate de povestea atât de complicată dobândesc o pronunţată notă de autenticitate, prin tehnica narativă folosită de autor, care îi permite cititorului accesul la cele mai profunde trăiri ale eroilor.

Prof. Mirela Broasca: Romanul psihologic"Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi", de Camil Petrescu

Roman modern, subiectiv psihologic / roman al experienţei / roman interbelic Camil Petrescu „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” În perioada interbelică criticul Eugen Lovinescu iniţiază curentul literar numit modernism prin care se vizează sincronizarea literaturii române cu literaturile europene, urmărindu-se astfel dezvoltarea literaturii române prin teoria sincronismului şi cea a imitaţiei. Aceasta este perioada când romanul cunoaşte o dezvoltare fără precedent. Romanul este o specie a genului epic, scris în proză, de mare întindere, cu mai multe planuri narative, cu o acţiune complexă la care participă un număr mare de personaje între care se nasc conflicte puternice. Alături de romanul obiectiv se dezvoltă şi romanul subiectiv de analiză psihologică. Acest tip de roman are drept scop analiza detaliată a vieţii interioare, a unor cazuri de conştiinţă, fiind sincronizată cu psihologia şi filozofia epocii. Romanul subiectiv anulează omniscienţa, fiind scris de obicei la persoana I, pentru că se pune accent pe descrierea stărilor sufleteşti, a problemelor de conştiinţă sau pătrunderea în zona subconştientului. Astfel naratorul omniprezent este un personaj-reflector, deschizând o naraţiune subiectivă. Se multiplică perspectiva narativă și cea temporală, se anulează relatarea cronologică a evenimentelor. Prin romanele sale şi prin ideile estetice promovate, Camil Petrescu a înnoit în mod fundamental romanul românesc interbelic. Romanul modern subiectiv, de analiză psihologică pune accent pe estetica autenticităţii, iar naraţiunea se concentrează asupra trăirilor interioare. Respingând romanul tradiţional, Camil Petrescu promovează romanul modern de tip proustian care impune un nou univers epic, o nouă perspectivă narativă şi un nou tip de personaj, eroul intelectual, care este un căutător de valori absolute, de idealuri, dar este învins de acestea, însă totuşi devine un învingător moral, reuşind să depăşească criza de conştiinţă. Mereu se află în situaţii-limită şi trăieşte drame de conştiinţă, fiind plin de frământări, incertitudini, îndoieli. Orgolios şi inflexibil, suferă exagerat, fiind hipersensibil. Are conştiinţă lucidă, analitică este un inadaptat superior, care nu este înţeles de lume, dar nici el nu poate înţelege lumea în care trăieşte. Autorul susţine că literatura trebuie să se bazeze pe experienţe trăite, aşa cum mărturisea: „Orice aş face, eu nu pot descrie decât propriile mele senzaţii, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I.” Autenticitatea este una din trăsăturile definitorii ale romanului camilpetrescian: scrie cât mai real, verosimil, introducând jurnalul în naraţiune, iar autorul este şi narator şi personaj. Stilistic, autenticitatea înseamnă grija pentru exprimarea exactă, sinceră a trăirii unor experienţe de viaţă. O altă caracteristică este substanţialismul care înseamnă descoperirea complexităţii realului prin conştiinţă, astfel literatura trebuie să reflecte esenţa concretă a vieţii: iubirea, războiul, orgoliul, cunoaşterea, adevărul, tot ce interesează omenirea. Romanul de analiză acţiunea trebuie să prezinte o idee, o pasiune, un sentiment, o stare sufletească prin cugetări, confesiuni, amintiri, autoanalize, monologuri interioare, folosindu-se timpul subiectiv. Astfel, se anulează şi cronologia evenimentelor, evenimentele fiind povestite în funcţie de memoria involuntară. Anticalofilismul ( împotriva scrisului frumos ) este o nouă formulă estetică prin care se analizează subconştientul, iar rezolvarea este dictată de conştiinţă. Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman de analiză psihologică prin temă, conflict, erou problematizant şi prin utilizarea unor tehnici moderne ale analizei psihologice; este roman de analiză prin crearea unei perspective narative subiective, prin descrierea stărilor sufleteşti, a problemelor de conştiinţă. „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de tip subiectiv, fiind caracterizat prin unicitatea perspectivei narative, prin timpul subiectiv, memoria afectivă, naraţiune realizată la persoana I, prin identificarea actului d creaţie cu realitatea vieţii. Romanul este scris la persoana I, sub forma unei confesiuni a personajului principal Ştefan Gheorghidiu, care trăieşte două experienţe fundamentale: iubirea şi războiul. Naraţiunea la persoana I presupune existenţa unui narator subiectiv. Punctul de vedere asupra evenimentelor narate este unic şi subiectiv, naratorul fiind şi personaj. Personajul-narator conferă naraţiunii autenticitate, iar faptele și trăirile sunt prezentate și analizate permanent de erou. Textul narativ este structurat în două părţi, sugerate şi prin titlul operei, care indică temele romanului, iubirea şi războiul, care reprezintă în acelaşi timp cele două experienţe fundamentale pe care le trăieşte eroul. Prima parte prezintă amintirea poveştii de iubire dintre Ştefan şi Ela, iar partea a doua, construită sub forma unui jurnal de campanie, prezintă experienţa de pe front a eroului, în timpul Primului Război Mondial. Prima parte este ficţiune, în timp de ce a doua parte valorifică jurnalul de campanie a autorului, ceea ce conferă autenticitate operei. Titlul romanului indică temele romanului, în care cuvântul „noapte” simbolizează incertitudinea, nesiguranţa, îndoiala lui Ştefan privind fidelitatea soţiei respectiv absurdul, necunoscutul, nesiguranţa, tragismul războiului. Cele două nopţi prezintă cele două etape de evoluţie a personajului, dar care nu sunt singurele, pentru că el este dispus sufleteşte de a trăi alte experienţe, reprezentate sugestiv prin cuvintele „ultima” şi „întâia”. Conflictul este între ideal şi realitate, fiind un conflict psihologic ce se desfăşoară în conştiinţa eroului. Compoziţia modernă a romanului este dată de dublarea perspectivei temporale şi spaţiale. Primul capitol pune în evidenţă cele două planuri temporale: timpul narării, cel cronologic ( prezentul frontului ) şi timpul narat, cel psihologic ( povestea de iubire ). Primul şi ultimul capitol al primei părţi cuprind evenimentele de pe front, iar celelalte capitole formează o retrospectivă a evenimentelor desfăşurate în urmă cu doi ani şi jumătate. A doua parte a romanului prezintă realitatea războiului, experienţă trăită direct de erou, iar în ultimul capitol al romanului se revine la povestea de dragoste, dar de această dată eroul este eliberat de gelozie, de suferinţă, schimbându-şi viziunea asupra lumii, a vieţii, a morţii, a iubirii. În incipit este fixat cu precizie spaţiul şi timpul: „ în primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt….luasem parte …la fortificarea Văii Prahovei, între Buşteni şi Predeal”. Finalul este deschis, lăsând loc interpretării multiple, manieră specifică prozei de analiză psihologică. Ştefan Gheorghidiu, personajul principal şi, în acelaşi timp naratorul întâmplărilor este concentrat pa Valea Prahovei şi aşteaptă intrarea României în Primul Război Mondial. La popota ofiţerilor participă la o discuţie despre dragoste şi fidelitate, pornind le la un articol de ziar unde este comentat că un soţ gelos şi-a ucis soţia, prinzând-o cu amantul ei. Unii ofiţeri sunt de părere că fidelitatea în căsătorie este sfântă, alţii spun că unei femei, dacă nu-şi mai iubeşte soţul, trebuie să-i fie redată libertatea. Intervenţia în discuţie a lui Ştefan este surprinzătoare, el spunând: „Cei care se iubesc, au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”. Această discuţie declanşează amintirile eroului despre căsnicia lui cu Ela. ( „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşeală” ) . Ştefan, student la filozofie se îndrăgosteşte de Ela, cea mai frumoasă fată de la Universitate. Iubirea lui se naşte din orgoliu, deoarece cea mai frumoasă fată era iubita lui. Căsătoria lor e liniştită, frumoasă la început, singura lor avere fiind iubirea. Însă moare unchiul lui Ştefan, Tache Gheorghidiu şi ei moştenesc o frumoasă avere. Ela treptat se schimbă, este atrasă de lux, de bani, de petreceri, de viaţa mondenă. Cu o verişoară, Anişoara merge la distracţii de noapte, iar Ştefan cu uimire constată că soţia lui se schimbă. Este chinuit de nelinişti, bănuieli şi gelozie. Gelozia lui crește cu ocazia plimbării de la Odobeşti, unde Ela este curtată de domnul G. Ştefan se chinuie nu doar din cauza geloziei, ci şi pentru că încearcă să-şi ascundă gelozia. Căsnicia lor înseamnă despărţiri şi împăcări. Pentru a se răzbuna, Ştefan duce acasă o prostituată, motiv pentru care Ela îl părăseşte. După o despărţire temporară se împacă, însă, într-o noapte soseşte acasă pe neaşteptat de la Azuga şi nu-şi găseşte acasă soţia. Ela se întoarce doar dimineaţa şi cei doi se ceartă, chiar Ştefan propune divorţul. După mai mult timp găseşte un bilet în care scria că soţia lui a dormit la Anişoara în noaptea respectivă. O altă dezamăgire e trăită când obţine Ştefan o permisiune de pe front să-şi viziteze soţia, care îşi petrecea vara la Câmpulung, dar în oraş se întâlneşte cu domnul G. Plănuieşte să-i ucidă pe amândoi, dar este obligat să se întoarcă pe front, astfel nu-şi poate duce la capăt planul de răzbunare. A doua experienţă existenţială o reprezintă războiul , iar absolutul morţii estompează absolutul iubirii. Acţiunea se desfăşoară pe front, când Gheorghidiu participă direct la lupta pentru eliberarea Ardealului de sub ocupaţia trupelor austro-ungare. Aici descoperă o realitate dramatică: lupta nu înseamnă atacuri vitejeşti, strigăte eroice, ci ordini date haotic, marşuri obositoare, lupte sângeroase. Peste tot este foame, frig, moarte, totul este ca o apocalipsă, unde oamenii mor fără să ştie de ce, armata e dezorganizată, ofiţerii sunt incompetenţi şi soldaţii dezorientaţi. Capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” ilustrează tragismul războiului şi tragismul confruntării cu moartea. Eroismul este înlocuit de spaima morţii, totul este o luptă instinctuală pentru supravieţuire. „ Nu mai e nimic omenesc în noi”. Ultimul capitol, intitulat „Comunicat apocrif” prezintă transformarea sufletească prin care trece eroul. Ştefan primește o scrisoare din care reiese că Ela îl înşela. Ştefan a obosit să mai caute certitudini, îi este indiferent dacă Ela l-a înşelat sau nu. Rănit şi spitalizat, Ştefan se întoarce acasă la Bucureşti, dar se simte înstrăinat de Ela și îi propune să se despartă, dăruind Elei casele de la Constanţa, bani, lucruri personale, „amintiri, adică tot trecutul”. Prin renunţare la trecut, la amintiri, Gheorghidiu se eliberează de drama erotică şi este dispus sufleteşte să trăiască alte experienţe la valoarea lor absolută. Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” prin formula narativă abordată modernizează romanul românesc interbelic; este un roman modern, realist-psihologic prin unicitatea perspectivei narative, prin subiectivarea timpului narativ, prin analiza retrospectivă a evenimentelor, prin modalităţile narative noi, prin naraţiunea la persoana I, prin autenticitatea lui şi prin stilul său anticalofil. 

Prof. Mirela Broasca: Ce intelegem prin "roman al experientei" sau prin "roman psihologic"

Romanul experientei valorifica trairea cat mai intensa, in plan interior, de catre personaje, a unor experiente definitorii. Proza experientei se bazeaza pe crearea impresiei de autenticitateprin utilizarea unor elemente care tin de realitate (jurnal, elemente autobiografice, scrisori)
Estetica autenticitatii (care sta, deci, la baza romanului experientei) are in vedere confesiunea personajului-narator la persoana I, introspectia, autoanaliza lucida, tehnica narativa moderna a "punerii in abis"(de ex, introducerea in naratiune a fragmentelor de jurnal), stilul anticalofil, (si numai la Camil Petrescu, notele de subsol tot la persoana I, care sustin chiar identitatea autor-narator!!!)

Romanul psihologic/de analiza are drept obiect investigarea detaliata a vietii interioare, observarea psihologica, iar drept subiect arecazurile de constiinta.Este scris de obicei la persoana I (perspectiva narativa subiectiva), pentru ca pune accent pe descrierea starilor sufletesti, a problemelor de constiinta sau chiar patrunderea in zonele obscure ale inconstientului.
Proza de factura subiectiva are drept caracteristici: perspectiva narativa "faramitata", relativizata, timpul subiectiv, fluxul constiintei, memoria afectiva, naratiunea la persoana I, luciditatea autoanalizei, anticalofilismul, introspectia (utilizata nu numai ca mijloc de autocunoastere, ci si ca mijloc de cunoastere a celuilalat!), constructia personajelor a caror identitate se construieste treptat, prin alcatuirea unor "dosare de existenta", dar si autenticitatea definita ca identificare a actului de creatie cu realitatea vietii, cu experienta nepervertita, cu trairea febrila)

CONCLUZII
1. Daca citim cu atentie cele doua definitii+trasaturi, observam foarte multe elemente comune intre cele doua tipuri de romane!
2. LA MODUL ABSOLUT SIGUR, "Ultima noapte...." ESTE ROMAN AL EXPERIENTEI (Gheorghidiu traieste doua experiente definitorii, dragostea si razboiul, pe care le traieste atat de intens, incat nu se poate elibera de ele decat scriindu-le-vezi, iar, identitatea superb realizata autor-personaj; cat despre autenticitate....E MAESTRU);
3. "Ultima noapte..." este SI roman psihologic, asa cum stiam cu totii;
4.  "Maitreyi " este, de asemenea, roman al experientei, insa, cine il alege din dragoste de Eliade, trebuie sa stie ca subiectul poate fi formulat si asa:Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, despreparticularităţile unui roman al experienţei prin referire la o operă literară studiată, aparţinând unui autor canonic...deci,pentru a nu risca, trebuie sa invete si "Ultima..."