marți, 21 februarie 2017

prof. Mirela Broasca: Tema si viziunea pentru lume in romanul mitic "Baltagul", de M. Sadoveanu



Tema si viziunea despre lume “Baltagul”, de Mihail Sadoveanu

Romanul “Baltagul” a fost scris în numai 17 zile şi publicat în noiembrie 1930, când Mihail Sadoveanu împlinea 50 de ani, fiind primit cu “un ropot de recenzii entuziaste” de către criticii vremii. Romanul are ca surse de inspiraţie balade populare de la care Sadoveanu preia idei şi motive mitologice româneşti.
Încă de la apriţie, romanul “Baltagul” a fost considerat una dintre cele mai reuşite scrieri ale lui Mihail Sadoveanu. Criticii literari au remarcat profunzimea romanului, generozitatea acestuia în diversitatea “codurilor de lectură” pe care le permite, fiind interpretat ca roman mitic, monografic, de dragoste, al iniţierii, al familiei şi, nu în ultimul rând, ca roman cu intrigă poliţistă. Redus ca dimensiuni, “Baltagul” ilustrează o caracteristică importantă: forţa de concentrare. Din acest punct de vedere, Nicolae Manolescu făcea constatarea că Sadoveanu pune într-o pagină (în cazul precis al acestui roman) cât Rebreanu într-un capitol.
Roman interbelic tradiţional datorită stratificării planurilor sale narative şi datorită spaţiilor ample de gesticulaţie conflictuală, “Baltagul” se grefează pe atmosfera lumii arhaice a satului românesc şi pe sufletul ţăranului moldovean ca păstrător al lumii vechi, al tradiţiilor şi al specificului naţional, cu un mod propriu de a gândi, de a simţi şi de a reacţiona în faţa problemelor cruciale ale vieţii, apărând principii fundamentale. De asemenea, “Baltagul” ilustrează realismul mitic, în a cărui reprezentare realitatea este o manifestare vizibilă a unor legi invizibile, pe care scriitorul le revelează cititorului, spre o mai bună înţelegere a sensurilor existenţei. Tema romanului este tema vieţii şi a morţii, a iubirii, a datoriei şi a iniţierii, care permite totodată realizarea monografiei satului moldovenesc de munte. Tema se evidenţiază prin tipul ţăranului păstrător al lumii vechi, arhaice şi patriarhale, iar în acest sens episodul narativ în care Vitoria îi aplică fiicei o corecţie este semnificativ: “Îţi arăt eu coc, valţ şi bluză, ardă-te para focului să te ardă! Nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am ştiut de acestea – şi-n legea noastră trebuie să trăieşti şi tu”. “Baltagul” prezintă şi tema familiei, dintr-o perspectivă aproape mitică, situând relaţiile dintre membrii familiei sub un clopot cosmic. Rânduiala, viaţa şi moartea fac obiectul unei iniţieri a fiului ajuns în situaţia de a-şi asuma rolul tatălui şi de a prelua responsabilitatea familiei, după cum se cuvine într-o societate tradiţională, patriarhală. Iniţierea în tainele existenţei este realizată de mamă, singura capabilă – prin dragoste, dăruire şi înţelepciune – să transforme fiul într-un matur demn. Vitoria îl surprinde pe Gheorghiţă prin puterea sa de sinteză sau prin modul în care reuşeşte să citească mintea celorlalţi, dar şi prin determinarea de care dă dăvadă: “mama asta trebuie să fie fărmăcătoare; cunoaşte gândul omului”. Discutând tema şi viziunea despre lume, spunem că elementele textului narativ sunt semnficative. Astfel, perspectiva narativă este specifică romanului realist. Naratorul prezintă faptele, fără a se implica, ci lăsând personajele să se prezinte. Acest narator neutru, cu focalizare zero, alternează cu notaţia în stil indirect liber. Vitoria preia rolul de personaj-reflector, prin intermediul căruia se realizează portretul lui Nechifor, dar şi unele etape ale acţiunii.                                      Titlul romanului – “Baltagul” – este simbolic, întrucât în mitologia autohtonă baltagul este arma menită să îndeplinească dreptatea, este o unealtă justiţiară. Astfel, atunci când este folosit pentru înfăptuirea dreptăţii, acesta nu se pătează de sânge. De asemenea, în roman, baltagul se constitue ca un simbol al labirintului, ilustrat de drumul şerpuit pe care îl parcurge Vitoria Lipan în căutarea soţului, atât un labirint interior, al frământărilor sale, cât şi un labirint exterior, al drumului săpat în stâncile munţilor pe care îl parcursese Nechifor Lipan.  În ceea ce priveşte relaţiile temporale şi spaţiale, timpul evenimenţial, la care se raportează personajele, se plasează între două mari sărbători creştine, având corespondent în calendarul pastoral. Sâmedru (Sfântul Dumitru – 26 octombrie) “încheie” vara şi desfrunzeşte codru, iar Sângeorz (Sfântul Gheorghe – 23 aprilie) readuce codrul la viaţă şi alungă iarna. Cele două anotimpuri pastorale au un echivalent simbolic în ciclul viaţă-moarte, la care se raportează nu numai natura, ci şi individul. Plecarea lui Nechifor de acasă coincide cu “drumul spre iarnă”, adică spre moarte. La polul opus, într-o perfectă simetrie, de Sângeorz va fi desăvârşit ritualul integrării, pentru o renaştere într-o altă “primăvară”. Spaţiul epic are valenţe care îmbină planul real cu cel simbolic. Structurile antropologice ale imaginarului relevă opoziţii semnificative între spaţiul sacru al muntelui, situat în apropierea cerului, şi spaţiul degradat al văii. Cititorul este purtat printr-o geografie reală – Dorna, Bistriţa, Piatra, Broşteni – în care cea ficţională se integrează firesc.
     În romanul “Baltagul”, limbajul are, în primul rând, o motivaţie realistă, pentru că reconstitue, în datele ei esenţiale, o lume în care s-a săvârşit o crimă. Un ton ceremonios străbate opera în cele mai multe pagini ale ei, fie că se aude vocea naratorului, fie a personajelor. Limbajul impresionează nu neapărat prin redarea fidelă a particularităţilor dulcelui grai moldovenesc, deloc de neglijat, ci prin nivelul la care ajunge acest limbaj. Timbrul grav, alături de elemente arhaice şi populare, care se conjugă armonios cu neologismele, trădează ceremonia unei culturi vechi şi nobile.
În opinia mea, romanul “Baltagul” este unul tradiţional, pentru că recompune imaginea unei societăţi arhaice, păstrătoare a unor tradiţii care au supravieţuit în vârful muntelui. Totodată, prin complexitate, prin polimorfism şi prin semnificaţii, scrierea depăşeşte graniţele tradiţionalismului şi intră în categoria romanului mitic.

duminică, 19 februarie 2017

prof. Mirela Broasca: Relatia dintre doua personaje in romanul Mara de I. Slavici ( Persida si Natl)



Relatiile dintre doua personaje romanul Mara,                                               de I. Slavici

       Ioan Slavici se afirmă, în literatura română, în perioada marilor clasici, iar opera sa literară stă, esenţialmente, sub semnul realismului. Majoritatea operelor literare ale scriitorului ilustrează o temă cu substrat moralizator.                                                   
 Roman obiectiv – realist, Mara urmăreşte, în principal, destinele a trei personaje – Mara, Persida şi Trică – , una dintre temele ilustrate de autor fiind familia. Autorul conturează câteva tipuri de familie: a Marei, rămasă văduvă şi având singură grijă de copii, a lui Hubăr, familie de tip patriarhal, în care soţul reprezintă o autoritate necontestată, a lui Bocioacă, în care Marta se bucură de o anumită libertate. Între aceste tipuri familiale modelate, într-o anumită măsură şi de societatea în care personajele evoluează, se încadrează cuplul Persida – Hubărnaţl. De altfel, critica literară a considerat că, „dacă urmărim linia de acces cea mai evidentă a cărţii, aceea a subiectului său, Mara e un roman despre iubire şi căsătorie.” ( Magdalena Popescu,Slavici )                         Perspectiva narativă obiectivă îi permite cititorului să aibă acces la toate compartimentele vieţii sociale şi afective a eroilor, surprinşi într-un proces de evoluţie. Acţiunea, complexă, urmăreşte, prin înlănţuire, destinul Persidei şi al lui Trică, procesul de maturizare sentimentală parcurs de fiica Marei ocupând cea mai mare parte din substanţa narativă a romanului.   În plan social, autorul urmăreşte ilustrarea relaţiilor care se stabilesc între personajele unei comunităţi particulare – târgul ardelean de la sfârşitul secolului al XIX-lea, în care amestecul de etnii şi de religii dă naştere, uneori, unor conflicte deschise. Este şi cazul Persidei şi al lui Naţl, care alcătuiesc un cuplu împotriva tuturor normelor acceptate de societate – Persida e româncă şi fiică de văduvă săracă ( cel puţin în aparenţă ), Naţl e neamţ şi unicul moştenitor al măcelăriei lui Hubăr. Una dinte scenele cele mai importante pentru evoluţia relaţiilor dintre cele două personaje este inclusă în capitolul intitulat Primăvara. Cuplul alcătuit din fiica Marei şi fiul măcelarului Hubăr ia naştere dintr-o întâmplare: într-o dimineaţă oarecare, încercând să închidă fereastra mănăstirii în care locuieşte pentru că Mara a hotărât că acolo fiica ei poate să primească o educaţie aleasă cu o cheltuială minimă, Persida îl zăreşte pe Naţl, iar iubirea se naşte brusc în sufletul ei, fără avertisment, şi îi copleşeşte sufletul. În ciuda voinţei de a-l face să dispară, sentimentul se amplifică. Încercând să scape de obsesie, Persida pune bariera distanţei între ea şi Naţl. În absenţa lui însă, dragostea ei devine mai puternică, iar când îl revede la nunta uneia dintre fiicele negustorului Calici, de la Arad, iubirea ei izbucneşte, în ciuda interdicţiilor pe care raţiunea ei le impune. Comparând ceea ce simte pentru Codreanu cu ceea ce simte pentru Naţl, Persida înţelege că iubirea ei pentru Naţl este prea puternică pentru a fi învinsă şi fata sfârşeşte prin a o accepta ca atare. Capitolul în care Persida înţelege toate aceste sentimente se intitulează, de altfel, sugestiv, Ispita. Însufleţită de atmosfera căminului de tineri căsătoriţi în care locuieşte o vreme, Persida trece pe nesimţite către o nouă etapă a sentimentului său ascuns, pe care nu îl mărturiseşte nimănui. Când Naţl revine la Arad, găseşte o iubire cristalizată lent prin aşteptare. Persida îl iubeşte şi ştie că îl va iubi întotdeauna. Drumurile lui prin faţa casei în care locuieşte ea, la ore precise, creează în sufletele amândurora un reflex al sentimentelor complexe, care cuprind iubirea şi suferinţa, aşteptarea, dar şi teama de respingerea celorlalţi. Persida e dureros de conştientă de barierele care îi despart. Sunt bariere etnice, naţionale, religioase: „Persida ştia când şi dincotro vine şi când şi dincotro se întoarce, ştia că el, sărac în sufletul lui, numai la ea se gândeşte, numai de dragul ei trăieşte şi rabdă zi şi noapte ca să poată trece în patru rânduri pe zi în faţa casei în care se afla ea.” Cuplul lor se va definitiva însă în pofida tuturor interdicţiilor, chiar împotriva propriilor voinţe.   Întâlnirea din lunca Mureşului este definitorie pentru relaţiile care se vor stabili în cuplu şi apoi în căsnicie. Persida îi cere apărare şi protecţie împotriva sentimentului care o copleşeşte tocmai celui care nu ar fi trebuit să ştie nimic despre intensitatea acestui sentiment. Fata îşi dezvăluie sufletul, dar Naţl reacţionează vulgar, nedemn de frumuseţea celei care i se dezvăluie:„ – Aşa nu pot pleca, grăi dânsa deschisă./– Ştiam eu că nu poţi pleca, zise el râzând.”. Naţl se dovedeşte slab şi, mai ales, rău, pentru că cinismul cu care întâmpină mărturisirea Persidei este o dovadă de imaturitate, o încercare de a arunca asupra ei toată responsabilitatea alegerii şi a susţinerii sentimentale a cuplului. Persida e contrariată – „ << Urât om! >> zise ea după ce sosi acasă, apoi îşi acoperi faţa cu amândouă mâinile şi lacrămile o năpădiră, plânsul o îneca.” Reacţia ei e, iniţial, una de respingere – se întoarce acasă, respinge toate cererile de căsătorie, se izolează pe parcursul unui an – , dar toate aceste acţiuni nu distrug sentimentul de dragoste pe care îl trăieşte pentru Naţl. În acelaşi timp, Naţl îşi împlineşte „anii de călătorie”, se întoarce ca să obţină învestitura de maestru, se maturizează. Îi propune Persidei să fugă împreună, dar fata îl respinge, dat fiind faptul că a fost educată într-o societate care nu acceptă răzvrătiţii. După a doua plecare a lui Naţl şi după conflictul cu Hubăr, fiul este obligat, însă, să se îndepărteze din cercul social în care se integrau el şi Persida. Din acest moment, Persida îi va fi alături pentru totdeauna. Îl urmează pe Naţl la Viena, căsătoriţi în secret de Codreanu, impresionat el însuşi de puterea sentimentului fetei, suportă alături de el lipsurile, acceptă să se întoarcă la Radna şi să trăiască din veniturile unei cârciumi modeste de pe malul Mureşului, supusă oprobriului pentru că nimeni nu ştie că e căsătorită. Mai mult decât atât, Naţl se schimbă radical, începe să bea, să o lovească şi să o facă de râs în faţa tuturor, chiar şi a slugilor. Îndeplinindu-şi datoria de stăpână a cârciumii de pe malul Mureşului, Persida are, permanent, în minte, conştiinţa datoriei faţă de familie. Chiar dacă ambianţa familială decade în scurt timp la nivelul cel mai jos al vulgarităţii, Persida îşi asumă această nouă condiţie cu acelaşi devotament cu care îşi asumase şi respingerea comunităţii care bănuia că legătura ei cu Naţl este nelegitimă. După ce pierde prima sarcină din cauza bătăilor lui Naţl, Persida pleacă acasă la Mara, hotărâtă să nu se mai întoarcă la căminul de pe malul Mureşului. După câteva zile numai, hotărârea ei îşi pierde intensitatea, iar ea se întoarce la Naţl, ceea ce, paradoxal, stârneşte admiraţia mamei, care o înţelege, chiar dacă nu o aprobă. Maternitatea accentuează vocaţia sacrificiului pe care o are Persida.  Primind demn şi răbdător suferinţa, Persida împrăştie tandreţe îngăduitoare faţă de familia ei şi faţă de prieteni. Pe Naţl, îl iubeşte tolerant, înţelegând că el nu poate fi schimbat, ci numai acceptat aşa cum e. Recăpătându-şi respectul pentru sine, Persida dobândeşte puterea de a rezista, de a răbda tolerându-l pe cel de alături: „Persida se uită zâmbind senin la el. Ce-i păsa ei acum, dacă el se va îndrepta ori nu?! Da, mai-nainte, când toată gândirea, toată simţirea, toată puterea ei de grijă asupra lui şi numai asupra lui se îndrepta, ea ar fi voit să nu mai fie om ca dânsul, şi-l scotea din răbdare, îl îndârjea prin neîncetatele ei silinţe. Acum însă nu mai vedea păcatele lui şi-i era, aşa cum îl ştia, destul de bun.” De altfel, naşterea copilului îl determină şi pe Naţl să-şi revizuiască atitudinea faţă de propria-i familie. Cei doi se vor reintegra în comunitatea în afara căreia sunt străini şi nu-şi au rostul, acceptaţi şi de Hubăr şi de Mara. Respectând valorile şi parcurgând etapele purificării morale, Persida întemeiază o familie pe care o introduce în ordinea generală şi, astfel, vechile convenţii interdictive sunt anulate. Ea este înconjurată de admiraţia tuturor, care o consacră ca model şi ca exemplu. Această ultimă etapă din evoluţia relaţiilor dintre cele două personaje este prezentată de autor într-un capitol cu titlu sugestiv: Pace şi linişte. Este de remarcat faptul că subiectul romanului se construieşte prin urmărirea, în principal, a evoluţiei relaţiilor cuplului Persida – Naţl. În acest cuplu se concentrează intenţia scriitorului de a moraliza şi de a educa. Momentele semnificative din istoria acestei familii sunt unele dintre cele mai importante momente din evoluţia acţiunii. Multe dintre titlurile capitolelor, care sintetizează acţiunea prezentată, au rolul de a puncta, la nivel metatextual, evoluţia relaţiilor dintre cele două personaje: PrimăvaraAni de tinereţe, Inima, săraca, Pace şi linişte. Perseverenţe Persidei şi profunzimea iubirii ei pentru Naţl au rolul de a stinge conflictele dintre cele două familii – a Marei şi a lui Hubărnaţl – , având bază etnică, religioasă şi morală. Prin finalul acţiunii, în care Hubărnaţl e pedepsit exemplar pentru vina de a nu-şi fi asumat responsabilitatea pentru fiul nelegitim Bandi, autorul sugerează că numai un cuplu care se întemeiază pe baza unor valori morale acceptate şi respectate are şansa la împlinire. Evoluţia familiei Persidei se subsumează normelor comunităţii în care ea şi Naţl se integrează. Persida luptă pentru Naţl numai pentru că ea crede cu tărie în idealul pe care îl reprezintă familia. Chiar dacă acest ideal este raportat de Ioan Slavici la canoanele unui anumit tipar social, familia pe care o ilustrează Persida şi Naţl este una cu valoare de model, prin modernitatea acestui cuplu care reuşeşte să depăşească barierele etnice, economice şi ale suferinţei morale, reuşind să-şi stabilească un parcurs existenţial propriu.

sâmbătă, 7 ianuarie 2017

Prof. Mirela Broasca: Mijloace de imbogatire a vocabularului: DERIVAREA

Theodor HRISTEAPROCEDEE INTERNE DE ÎMBOGĂŢIRE A VOCABULARULUI*
INTRODUCERE ÎN STUDIUL FORMĂRII CUVINTELOR
1. În capitolul precedent am arătat (printre altele) că, graţie mai ales împrumuturilor neologice de origine latino-romanică şi germanică, româna a dobândit prestigiul unei limbi europene de cultură şi de civilizaţie, care este capabilă să exprime absolut orice, începând cu cele mai abstracte idei filozofice şi terminând cu ultimele cuceriri în domeniul tehnicii şi al ştiinţei. La momentul potrivit, am subliniat că necesiţăţile de îmbogăţire a vocabularului sunt satisfăcute nu numai prin recurgerea la împrumuturi din alte limbi, ci şi prin folosirea unor mijloace exclusiv interne, de care urmează să ne ocupăm în capitolul de faţă. Înainte de a studia principalele procedee interne de îmbogăţire a vocabularului românesc (adică derivarea şi compunerea), sunt necesare câteva precizări referitoare la familia lexicală şi la statutul acestui compartiment al limbii pe care ne-am obişnuit să-l numim FORMAREA CUVINTELOR.
2. Unii lingvişti români şi străini includ formarea cuvintelor în morfologie cu care cea dintâi seamănă îndeosebi prin caracterul ei sistematic (atât de vizibil mai ales în domeniul derivării). Astfel, aşa cum, spre exemplu, orice verb românesc se termină la persoana a II-a sing. a indicativului prezent în i plenison, silabic sau foarte scurt (afli, bei, poţi), tot aşa de la aproape orice verb se poate forma, în limba noastră, un nume de agent cu ajutorul sufixului ­tor (cf.: scriitor, muncitor, alergător etc.). Se poate spune că, în ambele cazuri, avem de-a face cu un număr relativ mic de reguli după care se creează atât noile cuvinte, cât si formele gramaticale ale unui cuvânt supus flexiunii. Alţi cercetători consideră că sistemul de formare a cuvintelor trebuie înglobat în studiul vocabularului, adică al disciplinei lingvistice cunoscute sub denumirea de lexicologie. În sfârşit, nu lipsesc nici cei care văd în formarea cuvintelor o ramură distinctă a lingvisticii, fiindcă ea ocupă, într-adevăr, un loc de tranziţie între vocabular şi structura gramaticală. Considerând (cu rezervele de rigoare) că formarea cuvintelor este o secţiune a lexicologiei (în sens foarte larg), ne întemeiem pe faptul că aceasta duce la crearea de noi unităţi lexicale pe baza celor care există deja într-o limbă dată. În acelaşi timp, urmăm o concepţie care este, practic, aproape definitiv impusă în învăţământul românesc de toate gradele şi care constă în studierea sistemului de formare a cuvintelor în cadrul vocabularului.
3. În lingvistica românească, importanţa formării cuvintelor a fost adeseori subliniată, arătându-se, pe bună dreptate, că aceasta reprezintă unul din capitolele cele mai importante ale unei limbi, întrucât se poate vedea aici mecanismul însuşi al creaţiei lexicale sau felul în care procedează o limbă pentru a-şi crea elemente noi, dotate cu sensuri noi (cf. Al. Rosetti, ILR 2, p. 327). Dovezi ale atenţiei speciale de care se bucură la noi formarea cuvintelor găsim în elaborarea câtorva teze de doctorat (consacrate îndeosebi derivării), apoi în apariţia celor 6 volume de Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română (SMFC, Bucureşti, 1959-1972) şi mai ales în elaborarea amplului tratat Formarea cuvintelor în limba română (ai cărui redactori responsabili sunt Al. Graur şi Mioara Avram).
Din această lucrare fundamentală, au fost tipărite, până în prezent, două volume deosebit de valoroase, dintre care primul se ocupă de compunere (şi e în întregime redactat de Fulvia Ciobanu şi Finuţa Hasan, Bucureşti, 1970), iar al doilea este consacrat prefixelor, a apărut în anul 1978 şi e opera unui colectiv de 10 cercetători. Aceloraşi autori şi redactori responsabili le mai datorăm vol. al III-lea din FCLR, care este intitulat Sufixele şi care se află în manuscris la Institutul de Lingvistică din Bucureşti. În acest al III-lea tom (care cuprinde două părţi şi care e aproape gata pentru tipar), sunt inregistrate şi studiate din toate punctele de vedere, „peste 300 de sufixe simple şi350 complexe (compuse şi dezvoltate)”. Informaţia provine de la Mioara Avram, Formarea cuvintelor şi cultivarea limbii române, în LL, nr. 4 din 1983, p. 501. În SINTEZE (p. 54 şi 57) am indicat cifra de „aproximativ 500de sufixe ale limbii române”, incluzându-le, bineînţeles, şi pe cele complexe. Acestei cifre foarte aproximative trebuie să-i preferăm pe cea de mai sus, care este, neîndoielnic, mult mai apropiată de realitate, din moment ce provine de la un întreg colectiv de cercetători, care studiază, de multă vreme şi în mod foarte serios,  problemele s u f i x ă r i i în limba română. O bibliografie  aproape e x h a u s t i v ă (dar numai până în 1970) a domeniului de care ne ocupăm este înregistrată în lucrarea colectivă: Formarea cuvintelor în limba română. Cercetare bibliografică (coordonator: Maria Negraru), Biblioteca Centrală Universitară (= BCU), Bucureşti, 1971. Pentru o bibliografie selectivă a aceluiaşi domeniu (de data aceasta până în 1977), vezi, de asemenea, Theodor Hristea, Romanian Vocabulary and Etymology, în CTRL, p. 215-220 şi 238-254.
CONCEPTUL DE FAMILIE LEXICALĂ
Pentru înţelegerea sistemului de formare a cuvintelor şi mai ales a mecanismului derivării într-o limbă oarecare, lămurirea conceptului de familie lexicală precum şi studierea structurii morfologice (sau morfematice) a cuvântului sunt de o utilitate indiscutabilă. Întrucât ultima problemă este pe larg tratată în partea finală a capitolului Introducere în studiul morfologiei, aici vom încerca să precizăm, în primul rând, ce se înţelege printr-o familie lexicală şi, în al doilea rând, să arătăm (prin câteva exemple concrete) care sunt elementele din a căror îmbinare rezultă noi cuvinte sau unităţi lexicale. Despre o definiţie foarte clară şi unanim acceptată nu dispunem nici în cazul de faţă, dar se admite, de obicei, că o familie lexicală înglobează totalitatea cuvintelor formate prin derivare, prin compunere şi prin schimbarea valorii gramaticale de la acelaşi cuvânt de bază. Astfel, de la verbul a face au fost formate mai multe derivate cu sufixe (spre exemplu: făcător, făcătură etc.), derivate cu prefixe (desface, preface, reface etc.), derivate parasintetice (cu prefixe şi sufixe în acelaşi timp: prefăcător, prefăcătorieetc.) şi compuse propriu-zise sau cu elemente de compunere: bineface, binefăcător, răufăcător sau contraface (format din elementul de compunere contra- + face, după modelul fr. contrefaire). O precizare care se impune neapărat este că, în mod obişnuit, familia lexicală a unui cuvânt se stabileşte la nivelul unei singure limbi (de pildă: româna, franceza, latina etc.). Într-o familie lexicalăde acest gen nu trebuie să includem decât derivatele şi compusele create în interiorul limbii respective şi, eventual, împrumuturile neologice analizabile. După părerea noastră, deşi este un cuvânt împrumutat, floral poate fi inclus în familia lui floare, dar florilegiu şi eflora nu sunt în aceeaşi situaţie. Neologismele împrumutate, dar neanalizabile sau locuţiunile şi expresiile în care intră un cuvânt oarecare nu aparţin familiei lexicale a acestuia. Referindu-ne, spre exemplu, la substantivul mână, vom spune că din familia lui lexicală fac parte derivatele româneşti mânuţă, mânuşiţă, mănuşă, mânui, înmâna etc., dar nu şi împrumuturile neologice manevră, manşetă, manichiură, manufactură etc. (a căror rădăcină mai îndepărtată este lat. manus). Tot aşa, nu intră în familia lexicală a lui mână nici combinaţiile frazeologice: mână în mână, peste mână, pe sub mână, a da mâna, a fi mână spartă, a avea pe cineva la mână şi multe altele.
 Despre acestea s-ar putea spune că alcătuiesc familia frazeologică a aceluiaşi cuvânt, dar noul concept (care este un fel de pandant al lui familie lexicală) nu a pătruns încă în terminologia lingvistică, deşi l-am propus în LR XXVI (1977), nr. 6, p. 593 şi îl considerăm absolut necesar.
Cuvintele compuse pot să aparţină la mai multe familii lexicale, în funcţie de numărul termenilor care intră în componenţa lor şi care sunt dotaţi cu conţinut noţional. Aceasta înseamnă că un compus ca gura-leului va fi inclus atât în familia lui gură, cât şi a lui leu, iar Statu-Palmă-Barbă-Cot va fi încadrat în patru familii lexicale conform cu structura lui foarte complexă.
În continuare vom discuta cât mai detaliat cu putinţă cuvântul tânăr, în a cărui familie lexicală intră: tânăruţ, tinerel, tineresc, tinereşte, tineret, tinereţe, tinerime, întineri, întineritor etc. Din examinarea acestor cuvinte rezultă mai multe lucruri, şi anume:
a)   Toate sunt înrudite, într-o măsură mai mică sau mai mare, în ceea ce priveşte sensul lor lexical.
b)   Deşi intră în aceeaşi familie, cuvintele citate nu aparţin totuşi unei singure categorii lexico-gramaticale, întrucât tineret, tinereţe şi tinerime sunt substantive, întineri e verb, întineritor e adjectiv, iar tinereşte este adverb.
c) În sfârşit, nu e greu de observat că, deşi cele zece cuvinte diferă mai mult ori mai puţin prin partea lor finală sau iniţială, aproape toate au un element comun, care estetiner- şi pe care îl numim rădăcină. Toate cuvintele cu sens înrudit şi formate de la aceeaşi rădăcină alcătuiesc, după cum am spus, o familie de cuvinte. În cursul flexiunii (adică al declinării şi al conjugării), acest element comun pe care îl numim „rădăcină” poate fi uşor modificat, fără să fie însă şi înlocuit. Astfel, alături de tânăr- (care e prezent numai în forma de singular a cuvântului-bază şi în derivatul foarte rar tânăruţ) apare mult mai frecvent tiner-,pe care, din această cauză, l-am şi considerat variantă fundamentală. Într-o situaţie similară se află radicalul flor-, care cunoaşte şi el varianta floar- (pe care o întâlnim chiar în floare). Tot aşa, într-o altă familie de cuvinte (în care intră purta, purtat, nepurtat, purtare, port şi purtător) rădăcina comună cunoaşte patru variante, şi anume: purt-, port-, porţ- (de exemplu în tu porţi) şi poart- (în el poartăsau în forma de conjunctiv să poarte).
În mod obişnuit, rădăcina nu constituie singură un cuvânt, ci i se adaugă anumite elemente pe care le numim AFIXE. După poziţia pe care o ocupă faţă de rădăcină, elementele adăugate acesteia se împart în două mari categorii, şi anume: unele care sunt plasate înaintea rădăcinii şi se numesc PREFIXE, iar altele care sunt ataşate la sfârşitul ei şi poartă denumirea de SUFIXE. Referindu-ne la unele dintre cuvintele citate mai înainte, vom spune că grupul de sunete în- (din întineri) constituie un prefix, iar grupurile -et (din tineret), ­eţe (din tinereţe) şi -ime (din tinerime) sunt sufixe pe care le numim lexicale sau derivative. Cu ajutorul lor se formează noi cuvinte şi, uneori, noi părţi de vorbire, în raport cu cele de la care porneşte derivarea. Astfel, florăreasă aparţine aceleiaşi categorii lexico-gramaticale ca şi florar de la care provine, în timp ce înfloritor este adjectiv în raport cu înflori de la care derivă şi care e verb.
Cuvântul care serveşte ca element de bază pentru formarea altor cuvinte se numeşte primitiv sau cuvânt-bază. Cel format prin adăugarea unui prefix sau sufix se numeşte cuvânt derivat. Astfel, în cazul derivatului frumuseţe vom spune ca primitivul este adjectivul frumos, la care s-a ataşat sufixul -eţe; în cazul lui cărăuşie vom spune ca baza este cărăuş (derivat de la verbul căra + suf. -uş); în cazul verbelor înfrunzi şi întrista primitivele sunt, în mod evident frunză şi trist, cărora li s-a adăugat prefixul în-. Exemplele ar putea fi uşor înmulţite, dar nu e cazul. Ceea ce este mai important e faptul că, de multe ori, prefixele şi sufixele nu se adaugă direct la rădăcină, ci la aşa-numita temă lexicală. Aceasta e comună tuturor formelor flexionare sau gramaticale ale unui cuvânt şi e formată, în mod obligatoriu, dintr-o rădăcină şi cel puţin un sufix sau un prefix. Astfel, lăptăreasă este derivat prin adăugarea sufixului -easă la tema lăptar, iar această temă, la rândul ei, este ea însăşi un derivat de la lapte + suf. -ar. Prin urmare, în tema lăptar- există rădăcina lăpt- şi un sufix -ar, tot aşa cum în tema de la care s-a format adjectivul străbătător avem rădăcina verbului a bate (în cazul de faţă -băt-) + prefixul stră-.
Ţinând seama de partea de vorbire care constituie punctul de plecare al derivării, temele lexicale pot fi împărţite în verbale şi nominale, iar ultimele în substantivale şi adjectivale. Despre adjectivul înfloritor spunem că s-a format de la o temă verbală, care este înflori, în timp ce bucătăreasă spre exemplu, provine de le o temă nominală (şi anume substantivală), care este bucătar (din bucate + suf. -ar). Menţionăm că în cazul lui bucătar ca şi al altor derivate (spre exemplu: dinţatcioturos, noduros, picuraetc.) derivarea s-a făcut de la forma de plural a primitivelor, întrucât aceasta este superioară celei de singular sub raportul frecvenţei.
RAPORTUL DINTRE RĂDĂCINĂ ŞI RADICAL
În majoritatea lucrărilor de specialitate (româneşti şi străine), termenul rădăcină este sinonim cu cel de r a d i c a l, deşi nu este normal să se folosească doi termeni diferiţi pentru exact aceeaşi realitate lingvistică. După Valeria Guţu Romalo (vezi Morfologie structurală a limbii române, Bucureşti, 1968, p. 39 şi urm.), rădăcina poate să coincidă cu radicalul ori poate fi inclusă în acesta din urmă când e vorba de cuvinte formate prin derivare. Astfel, la nivelul limbii romăne, un segment fonic cum este cânt- (din cânt-a) trebuie considerat, în acelaşi timp, rădăcină şi radical, însă în descânt-a radicalul este descânt-, ceea ce înseamnă că el coincide cu aşa-zisa „temă lexicală”. Tot aşa, în călători rădăcina este căl- (din cal-e), pe când radicalul e o grupare de două morfeme (căl-ător), deci o unitate divizibilă, în a cărei componenţă intră şi rădăcina privită exclusiv ca „morfem independent” sau „unitate morfemică indivizibilă”. Precum vedem, radicalul poate să conţină în plus anumite afixe derivative, pe când rădăcina este întotdeauna o unitate minimală indivizibilă. Indiferent dacă el coincide cu rădăcina (ca în bat-ecânt-a etc.) sau nu se identifică cu aceasta (ca în răzbat-eîncânt-a şi altele), radicalul apare ca element constant în toate formele flexionare ale unui cuvânt, fie el derivat sau nederivat. Acceptând această distincţie, care se întâlneşte şi la unii lingvişti străini şi pe care o considerăm binevenită, cei doi termeni (adică rădăcină şi radical) pot fi folosiţt, în continuare, precis specializaţi din punct de vedere semantic […].
DERIVAREA CU PREFIXE
Ca procedeu principal de îmbogăţire a vocabularului, p r e f i x a r e a constituie obiectul de cercetare aproape exhaustivă al unui întreg volum din tratatul Formarea cuvintelor în limba română (vezi şi precizările care se fac mai jos). Din acest motiv, în primul rând, şi din lipsă de spaţiu, nu vom insista aici asupra formării cuvintelor cu ajutorul prefixelor, dar vom face câteva precizări pe care le considerăm importante şi care se adaugă celor făcute anterior.
1. Una dintre aceste precizări se referă la toate tipurile de derivare, despre care am spus că, indiferent de natura ei, are întotdeauna şi în orice limbă un caracter sistematic. Aceasta înseamnă că, pe baza câtorva modele mai uzuale şi cu ajutorul unui număr relativ mic de afixe, se pot forma sute şi chiar mii de cuvinte, pe care le înţelegem uşor, tocmai fiindcă sunt construite după tipare preexistente şi în conformitate cu anumite reguli pe care le-am deprins încă din copilărie. Din acest punct de vedere, derivarea, în general (deci şi prefixarea), se aseamănă cu morfologia, care are un caracter şi mai sistematic, reducându-se la un număr foarte mic de reguli în comparaţie cu marele număr de cuvinte care există într-o limbă oarecare.
Pentru detalii şi pentru alte aspecte ale raporturilor existente între gramatică şi formarea cuvintelor, vezi GLR, vol. I, p. 18-23.
2. Derivarea cu prefixe a mai fost apropiată şi de compunere sau chiar inclusă în aceasta de către unii cercetători. Considerarea cuvintelor formate prin prefixare drept compuse se bazează pe argumentul ca prefixele păstrează mai bine legătura cu diverse instrumente gramaticale autonome şi în primul rând cu prepoziţiile. Să se compare, spre exemplu, în- din îngropa cu acelaşi în din „a băga în groapă” sau prepoziţia între cu prefixul între- din verbele întretăia, întrevedea etc. Deşi aici asemănarea este vizibilă, în cele mai multe cazuri adevăratele prefixe nu sunt, precum se ştie, şi cuvinte autonome. De aceea ele nu pot fi considerate elemente de compunere (aşa cum sunt privite micro-, macro-, foto-, pseudo-, radio- şi altele de origine grecească şi, mai rar, latinească). În foarte multe privinţe, prefixele seamănă, desigur, cu sufixele, de care nu pot fi separate. Ca şi acestea din urmă, ele se valorifică semantic numai în combinaţie cu un cuvânt-bază, după cum va rezulta şi din exemplele care urmează. Mai clar spus, din punct de vedere funcţional, prefixele trebuie puse în aceeaşi categorie cu sufixele şi punctul de vedere funcţional este cel care prevalează. În concluzie, vom spune că orice cuvânt format cu un prefix (adăugat la o temă nominală sau verbală) este derivat, nu compus.
3. De foarte multe ori, cuvintele formate cu prefixe aparţin aceleiaşi categorii lexico-gramaticale ca şi baza de la care a pornit derivarea. Astfel, a desprinde este format din prefixul des- + prinde (care e tot verb), răzgândi este din răs- + gândi, adjectivul neciteţ provine din neciteţ (el însuşi un adjectiv derivat), inadaptabil este o formaţie românească din in- + adj. adaptabil (împrumutat) ş.a.m.d. Alteori, cuvintele formate cu ajutorul prefixelor pot aparţine altei clase morfologice decât primitivele, dar în acest caz este nevoie şi de un sufix. De exemplu, verbeleîndulci şi înroşi provin de la adjectivele dulce şi roşu, tot aşa cum îndrăgosti şi împături sunt formate cu acelaşi prefix foarte productiv în- şi cu sufixul -i, adăugate, de data aceasta, la substantivele dragoste şi pătură. Cuvintele formate, în acelaşi timp, cu un prefix şi un sufix se numesc d e r i v a t e  p a r a s i n t e t i c e.
4. În ceea ce priveşte vechimea şi originea prefixelor din limba română, menţionăm că unele sunt foarte vechi, pentru că au fost moştenite din latină (de ex.: în-, des- sau stră-, pe care îl întâlnim în străbun, strămoş, străbate, străluci etc.). Alte prefixe au fost împrumutate din slavă (spre exemplu ne- sau răs-), iar cele mai multe provin din limbile apusene şi în special din franceză, care, după cum ştim, ne-a furnizat un mare număr de neologisme. Dintre prefixele neologice amintim pe: a- (din apoetic), ante- (din antebelic), anti- (din antiinfecţios), con- (din consfătui), apoi contra-, extra-, hiper-, inter-, super-, trans- şi altele, care la originea lor mai îndepărtată (latină sau greacă), sunt, de fapt, cuvinte propriu-zise.
5. Pentru derivarea cu prefixe, cititorul se poate adresa celui de-al doilea capitol din FCLR, consacrat exclusiv acestui tip de formare a cuvintelor în limba română. După o amplă introducere (semnată de Mioara Avram şi consacrată problemelor generale ale prefixării), urmează 75 de monografii în care sunt studiate pe larg 86 de prefixe româneşti, adică atâtea câte au putut fi identificate cu ajutorul analizei formale, semantice şi etimologice. În fiecare monografie (care cercetează un prefix ori, mai rar, o serie de prefixe înrudite), se prezintă inventarul de formaţii prefixale, se indică originea şi variantele etimologice sau condiţionate fonetic ale prefixului studiat, se arată care sunt temele la care acesta se ataşează, se examinează sensurile sau valoriel lui semantice, se precizează clasa morfologică a derivatelor şi se indică repartiţia teritorială şi stilistică a acestora. La sfârşitul fiecărei monografii, se fac aprecieri în legătură cu productivitatea prefixului studiat, care este urmărit nu numai în diversele epoci de dezvoltare ale limbii noastre, ci chiar în stilurile funcţionale şi (mai rar) în graiurile teritoriale. În total, volumul înregistrază 5.680 de formaţii prefixale analizabile şi semianalizabile, care ar putea fi clasificate în patru categorii fundamentale, şi anume: a) derivate moştenite din latină: închide, deschide, rămâne etc.; b) împrumuturi din alte limbi: deservi, nonsens, prefabricat etc.; c) calcuri sau imitaţii după modele străine: demers, concetăţean, întrevedea, subestima şi d) creaţii interne ale limbii române: dezrobi, înţărca, nefericit, zăuitaşi multe altele. Ultima secţiune a volumului conţine 6 studii de sinteză, în care sunt examinate diverse probleme dintre cele mai importante, începând cu supraprefixarea (sau „cumulul de prefixe”) şi terminând cu originea prefixelor româneşti […].

DERIVAREA CU SUFIXE

Din capul locului vom spune că aceasta este mult mai răspândită decât cea realizată cu ajutorul prefixelor. După cum am văzut, există în limba română peste 600 de sufixe, dintre care unele sunt foarte vii sau productive în epoca actuală. Existenţa unui număr atât de mare de sufixe, precum şi productivitatea incontestabilă a unora dintre ele ne îndreptăţesc să afirmăm că româna este o limbă de tip derivativ, asemenea latinei, care îi stă la bază şi a cărei structură o continuă, în linii mari, şi din acest punct de vedere. De cele mai multe ori, sufixele conferă cuvintelor nou-create o anumită valoare semantică şi morfologică, ceea ce ne permite să clasăm derivatele realizate cu ajutorul lor în câteva categorii mai importante, după cum urmează:
– Nume de agent (care denumesc pe autorul unei acţiuni, pe cel care îndeplineşte o funcţie sau exercită o meserie etc.). Exemple de astfel de derivate: muncitor, croitor, cizmar, lăutar, laptagiu, reclamagiu, complotist, fotbalist şi altele.
– Nume de instrument: tocător, întrerupător, ascuţitoare, stropitoare, secerătoare (maşina), mestecău etc.
– Derivate cu sens colectiv (sau substantive colective): ţărănime, muncitorime, brădiş, tufiş, brădet, frăsinet, cânepişte, porumbişte etc.
– Derivate abstracte (prin care sunt denumite însuşiri, caracteristici, acţiuni etc.): răutate, exactitate, omenie, vrednicie, ciudăţenie, muţenie, îndrăzneală, socoteală, învăţătură, săritură şi multe altele.
– Derivate care indică originea: oltean, muntean, clujean, olandez, albanez, berlinez, românesc, franţuzesc, englezesc etc.
– Derivate augmentative (prin care sunt denumite obiecte de dimensiuni mai mari decât ale obiectelor desemnate prin cuvintele-bază). Exemple: buboi (derivat de la bubă), băieţoi, fătoi, măturoi, puştan, ţopan, beţivan etc., aproape toate cu valoare peiorativă.
– D e r i v a t e d i m i n u t i v a l e (al căror sens diferă de cel al cuvintelor de bază prin faptul că obiectele denumite de ele sunt mai mici decât cele obişnuite). Exemple: căluţ, frăţior, scăunel, băieţaş, gărduleţ, linguriţă, furculiţă etc.
Pentru fiecare dintre categoriile amintite mai înainte există sufixe corespunzătoare, mai vechi sau mai noi şi mai mult sau mai puţin productive. Astfel, -ar, -tor şi -giu sunt sufixe de nume de agent; -ime, -et, -iş etc. sunt sufixe colective: -el, -aş, -uţ şi altele sunt sufixe diminutivale; -(ă)tate, -ie, ­enie şi -eală sunt sufixe abstracte ş.a.m.d. Dintre sufixele aparţinând ultimei categorii, este productiv, în limba română contemporană, -ism, care (asemenea altor sufixe neologice) poate fi socotit „internaţional”, fiindcă apare în foarte multe alte limbi. La noi se întâlneşte atât în cuvinte împrumutate (ca realism, socialism etc.), cât şi în unele formaţii specific româneşti, cum sunt: junimism, sămănătorism, paşoptism, ţărănism etc. Tot sufixe neologice productive ori foarte productive mai sunt: -ist (din bonjurist, paşoptist, şahist, şantajist), -ian (din eminescian, arghezian, sadovenian), ­itate (din sticlozitate, spectaculozitate, directitate, postumitate), -iza (din nominaliza, pauperiza, inofensiviza) şi multe altele, pe care spaţiul nu ne permite nici măcar să le menţionăm.
O situaţie aparte au sufixele denumite m o ţ i o n a l e, pentru că se realizează cu ajutorul lor moţiunea, prin care înţelegem procedeul de formare a unor cuvinte masculine de la feminine şi invers. Dintre sufixele moţionale menţionăm în primul rând pe -ă (din prietenă, format de la prieten), apoi pe ­ (din româncă, italiancă etc.), -easă (din croitoreasă, maioreasă), -oaie (din leoaie) şi -oaică (din lupoaică, zmeoaică etc.). Mai rare sunt sufixele moţionale cu ajutorul cărora se formează substantive masculine de la feminine (de exemplu răţoi, derivat de la raţă + -oi sau curcan format de la curcă + suf. -an).
După clasele morfologice sau părţile de vorbire cărora le aparţin derivatele cu ajutorul sufixelor, acestea din urmă se pot clasifica în:
a)      Substantivale (de exemplu: -tor, -an, -ime, -eală etc.);
b)      Adjectivale (de exemplu: -ic-os-al sau -bil din citibil, mâncabil);
c)      Verbale (de ex.: -ui din prăfui, sfătui; -iza din abstractiza sau -ona din concluziona, atenţiona, excepţiona, presiona şi altele, pe care nu le recomandăm);
d)      Adverbiale (de ex.: -eşte din hoţeşte-iş din locuţiunea pe furiş sau ­mente din actualmente, realmente, literalmente şi altele, care sunt, de obicei, împrumutate sau calchiate).
*
Alături de derivarea propriu-zisă sau progresivă (care, după cum am văzut, constă în adăugarea de afixe), există şi o derivare regresivă sau inversă, care constă în suprimarea unor afixe reale sau aparente de la cuvinte preexistente. Întrucât acest aspect al derivării e mult mai complicat decât toate celelalte şi el nu a fost suficient studiat nici chiar în lingvistica generală, ne vom opri asupra lui mai pe larg, relevându-i esenţa, aspectele fundamentale, productivitatea şi, în general, importanţa pe care o prezintă din diverse puncte de vedere.


*Capitolul III din volumul: Theodor Hristea (coordonator), Sinteze de limba română, (ediţia citată), 1984, p. 66-90.

joi, 6 octombrie 2016

Prof. Mirela Broasca: Sintaxa frazei ( explicatii, exemple)



PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ SUBIECTIVĂ (SB)



DEFINIŢIE:
             - este subordonata care îndeplineşte în frază funcţia sintactică de subiect al propoziţiei regente:
E uşor a scrie versuri. (subiect)
E uşor  1/() scrii versuri. 2/ (subiectivă)


ÎNTREBĂRI:
-         cine?
-         ce?



TERMENI REGENŢI:
-         verb personal: Vine 1/ (cine) poate.2/
-     verb impersonal: este, trebuie.
                        Trebuia 1/ (să) meargă.2/
-         verb personal devenit impersonal: a rămâne, a ajunge, a păsa, a plăcea, a veni etc.                            
                                    Ajunge 1/ (cât) ai alergat. 2/
                                    Rămâne 1/ (cine) vrea.2/
-         expresie verbală impersonală: e bine, e rău, e uşor, e greu, e lesne, e dificil, e posibil, e drept, e recomandabil, e cu putinţă, e de prisos, este de dorit, e de crezut, e culmea, e păcat, e un adevăr, e un noroc,  una e, alta e, e un fapt etc.
                                    E bine 1/ (că) s-a întâmplat aşa. 2 /
-         verbe reflexive şi impersonale: se cuvine, se cade, se întâmplă, se zice, se aude, se spune, se pare, se poate, se vede etc.
Se zice 1/ (că) plouă. 2/
Se cuvine 1/ (să) fim civilizaţi. 2/
-         verb impersonal cu pronume în dativ: a-i fi dat, a-i fi sortit, a-i fi hotărât, a-i fi scris, a-i părea, a-i rămâne, a-i da prin gând, a-i trece prin minte, a-i plăcea, a-i veni etc.         
I-a fost dat 1/ (să) ajungă acolo.2/
                                    Mi-a convenit 1/ (ce) s-a propus la şedinţă.2/
-         adverb sau locuţiune adverbială predicativă: desigur, fireşte, probabil, poate, negreşit,     
      pesemne, cu siguranţă, cu certitudine, fără îndoială, de bună seamă etc.
                                    Desigur 1/ (că) vor veni şi ei. 2/



ELEMENTE DE RELAŢIE:
a.       pronume relative: cine, care ce, cât, cel ce - (Cine) se scoală de dimineaţă 1/ departe ajunge. 2/
b.      adjective pronominale relative: Este susţinut  1/(care) elev învaţă. 2/
c.       pronume nehotărâte: oricare, oricine, orice, oricât: (Oricine) munceşte 1/ are de toate. 2/
d.      adjective pronominale nehotărâte: (Orice) om munceşte 1/ are de toate. 2/
e.       adverbe relative: unde, cât, cum, când, încotro:  Nu se ştie 1/ (când) a plecat. 2/
f.        conjuncţii subordonatoare: că, să, ca să, dacă, de:  E bine 1/ (că) a venit. 2/
        Nu se ştie 1/ (dacă) vine. 2/
g.       locuţiuni subordonatoare conjuncţionale: cum că, cum de, decât să:
        E de mirare 1/ (cum de) a rezistat. 2/



ELEMENTE CORELATIVE:  nu are elemente corelative, nici elemente de relaţie specifice.



TOPICĂ: - antepusă (când răspunde la întrebarea cine?): (Cine)- i harnic 1/are totul. 2/
    - postpusă (când răspunde la întrebarea ce?):  E rău 1/ (ce) face. 2/



PUNCTUAŢIE: de obicei nu de desparte de regentă prin virgulă indiferent de locul pe care îl ocupă. Când stă înaintea regentei şi este reluată prin pronume demonstrativ, se desparte întotdeauna prin virgulă :  (Cine) aleargă mai repede, 1/ acela e câştigător. 2/


PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ PREDICATIVĂ (PR)


DEFINIŢIE:
             - este subordonata care îndeplineşte în frază funcţia sintactică de nume predicativ al propoziţiei regente:
Plăcerea lui este de a citi. (nume predicativ)
Plăcerea lui este 1/ (să) citească.2/ (predicativă)

ÎNTREBĂRI:
-         ce?
-         cine?
-         cum?   (adresate verbului copulativ din regentă)

TERMENI REGENŢI:
- verb copulativ care constituie predicatul nominal incomplet al regentei: a fi, a deveni, a ieşi, a se face, a ajunge, a părea, a însemna, a rămâne, a se naşte etc.
                             Hotărârea lor este 1/ (că) vor veni. 2/
                             El a devenit 1/ (ce) şi-a dorit. 2/
                             Asta înseamnă 1/ (că) n-a fost atent. 2/
                             Mihai a rămas 1/ (cum) îl ştiai. 2/
                             El părea 1/ (că) este obosit. 2/

ELEMENTE DE RELAŢIE:
a.  pronume relative: cine, care ce, cât, cel ce – Întrebarea este1/ (ce) vor face. 2/
b.  adjective pronominale relative:  Problema este  1/(care) propunere o susţinem. 2/
c.     pronume nehotărâte: oricare, oricine, orice, oricât:
           Banul este 1/ (al oricui) îl munceşte. 2/
d. adjective pronominale nehotărâte: Premiul este 1/ (pentru orice) om câştigă. 2/
e. adverbe relative: unde, cât, cum, când, încotro:
           Nedumerirea noastră este 1/ (când) va veni. 2/
f.  adverbe nehotărâte: oricum, oricât: El este1/ (oricum) vrea. 2/
g.     conjuncţii subordonatoare: că, să, ca … să, dacă, de:
           Propunerea mea este 1/ (să) plecăm 2/
           Întrebarea este 1/ (dacă) va reuşi. 2/
h.  locuţiuni subordonatoare conjuncţionale:   după cum, ca şi cum, ca şi când, de parcă:             Totul era1/ (după cum) planificaseră. 2/
           Este 1/  (de parcă) n-ar fi. 2/

ELEMENTE CORELATIVE:  nu are elemente corelative, nici elemente de relaţie specifice.

TOPICĂ: - antepusă verbului copulativ din regentă: Problema este 1/ (ce) vrea. 2/
    - postpusă (când vorbitorul insistă asupra celor spuse în propoziţia predicativă):
                          (Cine) sunteţi  1/ sunteţi. 2/

PUNCTUAŢIE:  nu de desparte de regentă prin virgulă indiferent de locul pe care îl ocupă.


PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ ATRIBUTIVĂ (AT)



DEFINIŢIE:
             - este subordonata care îndeplineşte în frază funcţia sintactică de atribut pe lângă un substantiv sau substitut al acestuia din propoziţia regentă:
Am urmat sfatul dat. (atribut)
Am urmat sfatul 1/(pa care) ni l-ai dat. 2/ (atributivă)

ÎNTREBĂRI:
-         care? , cât? , câte? ,  
-         ce fel de? , al (a, ai, ale) cui?

TERMENI REGENŢI:
-         substantiv: El este băiatul1/ (pe care) l-am căutat.2/
-    pronume:  Acela 1/ (care) învaţă2/ ştie1/.
          -    numeral:  Al doilea, 1/ (care) a întârziat2/ a avut mai mult de aşteptat1/.                    

ELEMENTE DE RELAŢIE:
a.     pronume relative: cine, care ce, cât, cel ce:
                                      Primeşte premiul elevul 1/ (care) e silitor. 2/
                                    Am urmat sfatul 1/ (ce) mi l-ai dat. 2/
b. pronume interogativ: Asculţi muzica 1/ (pe care) ai ascultat-o şi ieri? 2/
c. adverbe relative: unde, cât, cum, când, încotro:  Nu se ştie ziua1/ (când) a plecat. 2/
                                                                      Nu cunosc locul 1/ (unde) merge. 2/
d. adverbe interogative: Nu cunosc locul 1/ (unde) merge? 2/
d. conjuncţii subordonatoare: că, să, ca să, dacă:  A luat hotărârea 1/ (să) vină. 2/
Întrebarea  1/ (dacă) vine 2/ şi-a pus-o şi el. 1/
e. locuţiuni subordonatoare conjuncţionale: de să, cum că, până să:
                   Într-una din zile 1/ (până să) plec în concediu, 2/ m-a vizitat Ionescu. 1/

ELEMENTE CORELATIVE:  nu are elemente corelative, nici elemente de relaţie specifice.

TOPICĂ:  - postpusă:  Ştiu răspunsul întrebării1/ (pe care) i-a adresat - o. 2/
                 - intercalată (cu condiţia să urmeze termenului regent): Ziua 1/ (în care) m-a vizitat 2/ mi-o  amintesc şi acum. 1/

PUNCTUAŢIE: dacă este determinativă (neizolată) nu se desparte prin virgulă, iar dacă este explicativă (izolată) se desparte prin virgulă de regenta ei. Atributiva explicativă intercalată se izolează prin virgule de regenta ei.





PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ COMPLETIVĂ DIRECTĂ (CD)



DEFINIŢIE:
             - este subordonata care îndeplineşte în frază funcţia sintactică de complement direct pe lângă cuvântul determinat din regentă:
 A învăţat a citi . (complement direct)
 A învăţat 1/() citească. 2/ (completivă directă)

ÎNTREBĂRI:
-         pe cine?
-         ce?

TERMENI REGENŢI:
-         verb tranzitiv: Nu ştie1/ (cine) vine.2/
-     locuţiune verbală tranzitivă: N-a băgat de seamă 1/ (că) plecase.2/
-         interjecţie cu valoare predicativă:
             Iată 1/ (ce) s-a întâmplat. 2/

ELEMENTE DE RELAŢIE:
a. pronume relative: cine, care ce, cât, cel ce Nu ştiam 1/ (cine) va învinge. 2/
b. adjective pronominale relative: A întrebat  1/(care) elev învaţă. 2/
c. pronume nehotărâte: oricare, oricine, orice, oricât: Îţi dau 1/ (orice) îmi ceri. 2/
d.     adjective pronominale nehotărâte: Îţi ofer 1/ (orice)lucru doreşti. 2/
e.     pronume interogativ:  Ştii 1/ (cine) vine? 2/
f.       adjectiv pronominal interogativ: Înţelegi 1/ (ce) probleme discută? 2/
g. adverbe relative: unde, cât, cum, când, încotro:  Nu ştie 1/ (când) a plecat. 2/
h. conjuncţii subordonatoare: că, să, ca … să, dacă, de:  Am auzit 1/ (că) a venit. 2/
                       Nu  ştie 1/ (dacă) vine. 2/
i. locuţiuni subordonatoare conjuncţionale: cum că, cum de:
        Zicea 1/ (cum că) ar merge acolo. 2/

ELEMENTE CORELATIVE:  nu are elemente corelative, nici elemente de relaţie specifice. Poate fi reluată în regentă când determină un verb la mod nepersonal – nepredicativ.

TOPICĂ: -  postpusă :  Ştiu1/ (ce) face. 2/
                -  antepusă : (Care) vine, 1/nu ştiu nici acum. 2/
                -  intercalată: A dori 1/ (să) fii altfel decât el, 2/ este o schimbare. 1/

PUNCTUAŢIE: când stă după regentă nu se desparte prin virgulă. Când este antepusă regentei, de desparte, de obicei, prin virgulă. Când este intercalată, virgula se poate folosi după ea. 



PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ COMPLETIVĂ INDIRECTĂ (CI)



DEFINIŢIE:
             - este subordonata care îndeplineşte în frază funcţia sintactică de complement indirect pe lângă cuvântul determinat din regentă:
Vorbeşte ascultătorilor. (complement indirect)
Vorbeşte 1/(cui) ascultă. 2/ (completivă indirectă)

ÎNTREBĂRI:
-         cui?,  despre cine?, de cine?, cu cine?, la cine?, pentru cine?, împotriva cui?,  contra cui?, asupra cui? etc.

TERMENI REGENŢI:
-         verb personal: Se gândea 1/ (la cine) va veni.2/
-         locuţiune verbală: Nu şi-a dat seama 1/ (ce) s-a întâmplat. 2/
-         adjectiv: Îndemânarea este necesară 1/ (cui) repară. 2
-         locuţiune adjectivală: Nu era în stare 1/ (să) scoată o vorbă. 2/
-         adverb: E rău 1/ (de cine) e sărac.2/
-         interjecţie:  E vai  1/(de cine) nu ascultă. 2/
                           Bravo 1/(cui) câştigă. 2/     

ELEMENTE DE RELAŢIE:
a. pronume relative: cine, care ce, cât - Povesteşte 1/ (cui) îl ascultă. 2/
b. adjective pronominale relative: Este mândru  1/(de câte) rezultate a obţinut. 2/
c. pronume nehotărâte: Se teme 1/ (de oricine) îl ameninţă. 2/
d. adjective pronominale nehotărâte: premiul 1/ (oricărui) copil îl merită.  2/
e. pronume interogative: Se gângeşte1/ (la cine) va veni? 2/
f. adjective pronominale interogative: S-a întrebat 1/(la care) coleg va merge? 2/
g. adverbe relative: unde, cât, cum, când, încotro:  Nu mă dumiresc 1/ (unde) e. 2/
h. conjuncţii subordonatoare: că, să, ca să, dacă, de:  Nu mă mir 1/ (că) n-a reuşit. 2/       
i. locuţiuni subordonatoare conjuncţionale: cum că, cum de:
        S-a mirat1/ (cum de) a rezistat. 2/

ELEMENTE CORELATIVE:  nu are elemente corelative, nici elemente de relaţie specifice. Poate fi însă reluată sau anticipată în regentă prin pronume personal formă neaccentuată.

TOPICĂ: -  postpusă:  Mă gândesc 1/ (ce) face. 2/
                -  antepusă : (Despre ce) au discutat 1/nu m-am întrebat niciodată. 2/
      -  intercalată: Gândindu-mă  1/ (la ce) a spus, 2/ am înţeles mesajul. 1/

PUNCTUAŢIE: - când este aşezată după regentă nu se desparte prin virgulă.
-         antepusă, se desparte de obicei prin virgulă.



PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ CIRCUMSTANŢIALĂ DE LOC (CL)



DEFINIŢIE:
             - este subordonata care îndeplineşte în frază rolul unui complement circumstanţial de loc şi arată locul în care se desfăşoară o acţiune sau se manifestă o însuşire:
Pretutindeni vezi locuri minunate. (complement circumstanţial de loc)
(Oriunde) priveşti,1/ vezi locuri minunate.2/ (circumstanţială de loc)

ÎNTREBĂRI:
-         unde?, de unde?, până unde?, încotro?

TERMENI REGENŢI:
-         verb : Vine 1/ (de unde) a fost trimis.2/
-         locuţiune verbală:  Stă de vorbă cu mine1/ (oriunde) mă întâlneşte. 2 /
-         interjecţie: Hai 1/ (unde) vrei. 2/
-         adjectiv: Victorioasă 1/ (oriunde) joacă, 2/ echipa a câştigat campionatul. 1/    
-         locuţiune adjectivală: De treabă 1/(oriunde) l-ai întâlni, 2/ te ajută la nevoie. 1/
-         adverb: Acolo, 1/ (unde) ai fost tu, 2/ n-a ajuns încă nimeni. 1/      
-         locuţiune adverbială: În mijloc, 1/ (unde) a stat el, 2/ a fost multă lume. 1/

ELEMENTE DE RELAŢIE:
a.    pronume relative: cine, care ce, cât + prep. - Merg 1/ (la cine) mă  cheamă. 2/
b.    adjective pronominale relative: Ne îndreptăm  1/(spre care) coleg ne cheamă. 2/
c.    pronume nehotărâte: oricare, oricine, orice, oricât + prep.: Se duce 1/ (câtre oricine) vrea. 2/
d.    adjective pronominale nehotărâte:  Mergea 1/ (spre oricare) clădire dorea. 2/
e.    pronume interogative: Mergi 1/ (la cine) am stabilit? 2/
f.    adjectiv pronominal interogativ: Vii1/ (de la ce) coleg ai fost? 2/
g.     adverbe relative: unde, încotro, cât:  Nu merge 1/ (unde) au stabilit. 2/
               A umblat 1/ (cât) e lumea de mare. 2/
h.     adverbe nehotărâte: oriunde, oriîncotro: (Oriîncotro) priveşti1/ vei vedea locuri minunate.2/

ELEMENTE CORELATIVE:  adverbul acolo cu sau fără prepoziţie; nu are elemente de relaţie specifice.

TOPICĂ: - postpusă:  Vin1/ (de unde) am fost. 2/
    - antepusă: (Unde) a fost,  1/ a aflat adevărul. 2/
    - intercalată: Acolo, 1/ (unde) ai fost tu, 2/ n-a ajuns încă nimeni. 1/
   
PUNCTUAŢIE: când stă după regentă nu de desparte de obicei prin virgulă. Când stă înaintea regentei poate fi despărţită, despărţirea fiind obligatorie dacă are element corelativ. Dacă este intercalată şi aşezată înaintea predicatului regentei, se izolează între virgule.

PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ CIRCUMSTANŢIALĂ DE TIMP (CT)



DEFINIŢIE:
- este subordonata care îndeplineşte în frază rolul unui complement circumstanţial de timp şi arată timpul când se desfăşoară acţiunea din regentă sau se manifestă o însuşire.
- temporala poate exprima:
n       anterioritatea: Am ajuns la gară1/ (înainte ca) trenul (să) sosească.2/
n       posterioritatea: M-a căutat 1/ (după ce) plecasem.2/
n       simultaneitatea: A venit 1/ (în timp ce) învăţam la geografie.2/

ÎNTREBĂRI:
-         când?, de când?, până când?, cât timp?

TERMENI REGENŢI:
-         verb : Vine 1/ (când) poate.2/
-         locuţiune verbală:  Stă de vorbă cu mine1/ (când) mă întâlneşte. 2 /
-         interjecţie: Hai 1/ (când) vrei. 2/
-         adjectiv: Biruitoare 1/ (când) a luptat la Oituz, 2/ armata română a câştigat şi alte bătălii. 1/    
-         locuţiune adjectivală: Din topor, 1/(când) a crescut,2/ băiatul a dat de necaz. 1/
-         adverb: Azi, 1/ (când) te-am căutat, 2/ nu erai acasă. 1/      
-         locuţiune adverbială: Din vreme în vreme,1/(când) te întâlnesc,2/ mă bucur.1/

ELEMENTE DE RELAŢIE:
a.      adverbe relative: când, cât (cât timp), cum (îndată ce), unde (îndată ce):
(Când) a venit, 1/ nu l-a găsit. 2/
(Cât) a stat aici, 1/ n-a scos o vorbă. 2/
            (Cum) îl văzu, 1/ îl şi recunoscu. 2/
b.      adverbe nehotărâte: oricând, orişicând, oricât: (Oricând) vrei,1/ îl poţi vedea.2/
                                                                                     Poţi sta 1/ (oricât) vrei. 2/
c.       conjuncţii:  până (nu), dacă, de, că:     A stat 1/ (până) s-a întunecat. 2/
(Dacă) a văzut aşa, 1/ nora împăratului s-a mai domolit. 2/
d.      locuţiuni conjuncţionale: înainte (ca…) să, îndată ce, imediat ce, după ce, pe dată ce, în timp ce, câtă vreme, cât timp, oro de câte ori etc.
(După ce) i-a întâlnit, 1/s-a întors. 2/
(Ori de câte ori) plouă ,1/ îşi ia umbrela. 2/
e. pronume relative: cine, care, cât : Au sosit 1/ (înaintea cui) doreau. 2/
f. adjective pronominale relative: Ajungem  1/(înaintea cărui) coleg ne cheamă. 2/
g. pronume nehotărâte: oricare, oricine: Se duce 1/ (înaintea oricui) vrea. 2/
h. adjective pronominale nehotărâte:  Mergea 1/ (înaintea oricărui) om dorea. 2/
i.        pronume interogative: Vii 1/ (înaintea cui) am stabilit? 2/
j.        adjectiv pronominal interogativ: Ajungi1/ (înaintea cărui) coleg ţi-ai propus? 2/

ELEMENTE CORELATIVE:  adverbele şi locuţiunile adverbiale: şi, imediat, îndată, deodată, cum, atunci, numai ce, pe urmă, de atâtea ori etc. Locuţiunile adverbiale menţionate sunt specifice temporalei.

TOPICĂ: - postpusă:  Vin1/ (înaintea cui) vreau. 2/
    - antepusă: (Când) va veni,  1/ va fi târziu. 2/
    - intercalată: Azi, 1/ (când) ai venit tu, 2/ nu era nimeni acolo. 1/
   
PUNCTUAŢIE: se desparte prin virgulă când nu exprimă o circumstanţă esenţială, când este antepusă şi are un corelativ, sau când este intercalată şi se aşează înaintea predicatului regentei.

PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ CIRCUMSTANŢIALĂ DE MOD (CM)



DEFINIŢIE:
- este subordonata care îndeplineşte în frază rolul unui complement circumstanţial de mod şi arată cum se desfăşoară acţiunea din regentă sau se manifestă o însuşire.
- modala poate fi de mai multe feluri:
n       propriu-zisă:  A procedat1/ (cum) l-ai sfătuit.2/
n       comparativă: - de egalitate: Munceşte1/ (cum) muncesc toţi.2/
     - de inegalitate: Învaţă mai bine1/ (decât) mă aşteptam.2/
                                         - de condiţie: Se clătina1/ (ca şi cum) ar fi fost beat.2/
n       de măsură progresivă:  (Cu cât) creşte1/ cu atât se face mai deştept.2/
ÎNTREBĂRI:
-         cum?, în ce fel?, în ce mod?, în ce chip?, cât?, cât de?

TERMENI REGENŢI:
-         verb : Vine 1/ (cum) poate.2/
-         locuţiune verbală:  Şi-a bătut joc de el1/ (cum) n-o făcuse nimeni. 2 /
-         interjecţie: Hai 1/ (cât) poţi de repede. 2/
-         adverb: Învaţă mai bine 1/ (decât) înveţi tu.  2/ 
-         locuţiune adverbială: De-a boaza,1/(cum) merge el,2/ merg toţi copiii.1/  
-         adjectiv: Este mai bun 1/ (decât) eşti tu.2/
-         locuţiune adjectivală: De treabă, 1/(cum) erau şi ai lui,2/ băiatul a ajuns cunoscut. 1/

ELEMENTE DE RELAŢIE:
a.      adverbe relative: cum, precum, cât, decât, parcă, cât etc. precedate sau nu de alt element:
Învaţă 1/ (cum) poate. 2/
Munceşte1/ (cât) poate.2/
A procedat 1/ (cum) a putut.2/
b.      locuţiuni conjuncţionale: după cum, cât ce, ca şi cum, ca şi când, de parcă, de ce, de aceea, cu atât(a) (mai), pe lângă ce  etc.
A procedat, 1/(după cum) l-ai învăţat. 2/
S-a comportat 1/ (ca şi cum) nu m-ar fi cunoscut . 2/
c.   pronume relative: ce, cine, care, cât : De harnic 1/ (ce) este 2/ nu are astâmpăr 1/
d.   adjective pronominale relative: Citeşte la fel de mult  1/ ( ca ce) om e interesat. 2/
e.   pronume nehotărâte: oricare, oricine, orice: Studiază 1/ (ca oricare) vrea. 2/
f.        adjective pronominale nehotărâte:  Învaţă 1/ (ca orice) elev doreşte. 2/
g.      pronume interogative: Faci 1/ (ca cine) am stabilit? 2/
h.      adjectiv pronominal interogativ: Ajungi1/ (ca cine)- ţi doreşti? 2/

ELEMENTE CORELATIVE:  adverbele şi locuţiunile adverbiale: aşa, astfel, asemenea, atât(a), la fel, pe atâta, de ce, de aceea, cu atât(a)(mai)

TOPICĂ: - postpusă:  Vin1/ (cum) vreau. 2/
    - antepusă: (După câte) ştiu,  1/ este un timid. 2/
    - intercalată: Aşa, 1/ (cum) ai venit tu, 2/ au venit şi ei. 1/
   
PUNCTUAŢIE: - modala aşezată după regentă se desparte dacă nu este esenţială în frază, se termină cu un complement circumstanţial, sau apare ca o explicaţie a unui complement circumstanţial de mod.
-         antepusă, se desparte obligatoriu dacă are un corelativ în regentă.
-         cea intercalată se izolează dacă stă înaintea predicatului sau mai departe de termenul regent



PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ CIRCUMSTANŢIALĂ DE CAUZĂ (CZ)


DEFINIŢIE:
- este subordonata care îndeplineşte în frază rolul unui complement circumstanţial de cauză şi arată cauza acţiunii sau o însuşire din regentă.
- cauzala poate fi de mai multe feluri:
n       propriu-zisă care exprimă o cauză directă sau indirectă:
 S-a supărat1/ (pentru că) nu l-ai aşteptat.2/
n       argumentativă:  (Dacă) n-ai învăţat,1/ cum  o să promovezi.2/

ÎNTREBĂRI:
-         din ce cauză?, din ce pricină?

TERMENI REGENŢI:
-         verb : N-a venit 1/ (pentru că) a fost reţinut.2/
-         locuţiune verbală:  N-a băgat de seamă nimic 1/ (că) a fost neatent. 2 /
-         interjecţie: Geamul  tronc1/ (din cauză că) s-a făcut curent. 2/  
-         adjectiv: Este gârbovă 1/ (din cauză că) este bătrână .2/
-         locuţiune adjectivală: Este din topor, 1/(din cauză că) nu-i educat. 2/

ELEMENTE DE RELAŢIE:
a.      conjuncţii subordonatoare: deoarece, fiindcă, întrucât, căci, dacă, de, că.
Nu ştie 1/ (fiindcă) n-a învăţat. 2/
                        Lipseşte1/ (că) e bolnav.2/
b.      locuţiuni conjuncţionale subordonatoare: din cauză că, din pricină că, din moment ce, de vreme ce, o dată ce, de bine că, pentru că, câtă vreme  etc.
N-a venit la mine 1/ (din cauză că) a fost plecat în oraş.2/
(De vreme ce) nu înveţi, 1/  nu ştii.2/
c.      adverbe relative cu valoarea unor conjuncţii: cum, când, unde:
(Cum) nu cunoaşteţi drumul 1/ vă puteţi rătăci. 2/
(Când) nu studiază, 1/ cum o să ştie? 2/
d.      pronume relative precedate de prepoziţii: ce, cât : Nu refuz oferta 1/ ( de ce) crezi tu. 2/
        Nu-şi revine1/ (de câte) a suferit. 2/

ELEMENTE CORELATIVE:  adverbele şi locuţiunile adverbiale: apoi, atunci, pentru aceea, de aia, de aceasta. Conjuncţiile menţionate, în afara ultimelor trei, sunt specifice. Specifice sunt şi locuţiunile conjuncţionale menţionate, cu excepţia ultimelor trei.

TOPICĂ: - postpusă:  Vin,1/ (că) vreau. 2/ (cele introduse prin şi căci)
    - antepusă: (Cum) n-ai învăţat,  1/ n-ai ştiut. 2/ (cele introduse prin cum)
    - intercalată: De aceea, 1/ (că) -i bolnav , 2/ n-a venit. 1/
   
PUNCTUAŢIE: - indiferent de topică, cauzala se desparte, în general, de regenta ei prin
                             virgulă.





PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ CIRCUMSTANŢIALĂ DE SCOP SAU FINALĂ (CS, CF)


DEFINIŢIE:
- este subordonata care îndeplineşte în frază rolul unui complement circumstanţial de scop, arătând scopul acţiunii din regentă.

ÎNTREBĂRI:
-         în ce scop?, cu ce scop?

TERMENI REGENŢI:
-         verb : Vine la bibliotecă 1/ () împrumute cărţi .2/
-         locuţiune verbală: A luat parte la concurs 1/ (ca ) câştige. 2 /
-         interjecţie: Hai în clasa 1/ (ca să) repetăm lecţia. 2/  

ELEMENTE DE RELAŢIE:
a.     conjuncţii subordonatoare: să, ca să, de.
Vine adesea 1/ (ca )-i  vadă.2/
                   Mergea la mare 1/ (de) se trata de reumatism.2/
b.     locuţiuni conjuncţionale subordonatoare: pentru ca să, că doar (- doar), că doar de, doar de.
Învaţă 1/ (pentru ca ) reuşească.2/
Insistă 1/ (că doar-doar) l-o lămuri. 2/
c.  adverbul doar (doar):
Îl vizita des, 1/ (doar-doar) l-o convinge de adevăr. 2/
d. pronume relativ precedat de prepoziţie: S-a dus 1/ (după ce) avea de cumpărat. 2/

ELEMENTE CORELATIVE:  adverbele şi locuţiunile adverbiale:  anume, dinadins, de asta, într-adins, de aceea, pentru aceea, pentru asta etc. elementele subordonatoare populare sunt specifice.

TOPICĂ: - postpusă:  Vin,1/ (ca să) te văd. 2/
    - antepusă: (Pentru ca să)-l văd,  1/ am venit mai devreme. 2/
    - intercalată: Anume, 1/ (ca să) mă supere , 2/ n-a venit. 1/
   
PUNCTUAŢIE: - finala introdusă prin de nu se desparte prin virgulă de regentă. Se despart cele cu element corelativ în regentă, care sunt antepuse şi nu sunt considerate esenţiale în frază.






PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ CIRCUMSTANŢIALĂ CONDIŢIONALĂ (CŢ)


DEFINIŢIE:
- este subordonata care exprimă condiţia sau ipoteza de a cărei îndeplinire depinde realizarea unei acţiuni sau a unei însuşiri din regentă.

ÎNTREBĂRI:
-         cu ce condiţie?

TERMENI REGENŢI:
-         verb :  (Dacă) doreşti 1/ vino  la mine.2/
-         locuţiune verbală: (Dacă) ai timp 1/ să iei şi tu parte la adunare. 2 /
-         interjecţie: Hai în clasa 1/ (dacă) vrei! 2/  
-         adjectiv:  Acest echipament este recomandabil 1/ (în caz de) mergi pe munte.2/

ELEMENTE DE RELAŢIE:
a.     conjuncţii subordonatoare: dacă, de, să.
Vine  1/ (de)-l  vede.2/
(Dacă) doreşti 1/ vino  la mine.2/
(Să) fi învăţat, 1/  reuşea. 2/
b.     locuţiuni conjuncţionale subordonatoare: în caz de, în caz că, de unde.
(În caz că) plouă, 1/ îmi voi lua umbrela.2/
c.  pronume relativ în genitiv + locuţiunea prepoziţională în locul:
(În locul cui) a vorbit 1/ eu n-aş fi spus asta. 2/
d.  prin juxtapunere: Ai carte, 1/ ai parte.2/
e.      adverbul relativ când:
(Când) m-aş potrivi lui, 1/ de mult aş fi ajuns la sapă de lemn. 2/

ELEMENTE CORELATIVE:  adverbele apoi şi atunci. Element introductiv specific este locuţiunea conjuncţională în caz că.  

TOPICĂ: - postpusă:  Vin1/ (dacă) te văd. 2/
     - antepusă: (Dacă) mă chemi 1/ voi veni. 2/
     - intercalată: Apoi, 1/ (dacă) mă superi , 2/ plec. 1/
   
PUNCTUAŢIE: - se despart prin virgulă cea juxtapusă şi cea intercalată. Când e socotită esenţială în frază, nu se desparte prin virgulă.




PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ CIRCUMSTANŢIALĂ CONCESIVĂ (CV)


DEFINIŢIE:
-         este subordonata care arată o împrejurare care ar putea împiedica realizarea acţiunii sau existenţa însuşirii din regentă, dar nu o împiedică.
-         este de mai multe feluri:
n      propriu-zisă: (Deşi) este bolnav, 1/ a venit la şcoală.2/
n      ipotetică sau condiţională: (Orice) s-ar întâmpla, 1/ nu plec acolo.2/

ÎNTREBĂRI:
-         în ciuda cărui fapt?

TERMENI REGENŢI:
-         verb :  Învaţă , 1/ (chiar dacă) este obosit.2/
-         locuţiune verbală: (Deşi) era supărat, 1/ a stat totuşi de vorbă cu mine. 2 /
-         interjecţie: (Deşi) eşti ocupat 1/ hai totuşi până acolo. 2/  
-         adjectiv:  El a ieşit învingător, 1/ (deşi) a jucat slab.2/

ELEMENTE DE RELAŢIE:
a.      conjuncţii subordonatoare: că, dacă, de, să, deşi, batăr, măcar.
Calul, 1/ (că)-i cal, 2/ şi tot oboseşte. 1/
Fierul, 1/ (de)-i fier, 2/ şi tot rugineşte. 1/
(Să)-l omori în bătaie, 1/ şi tot nu recunoaşte. 2/
b.      locuţiuni conjuncţionale subordonatoare: cu toate că, chit că, măcar că, chiar dacă, chiar că, chiar de, chiar să, măcar de, şi dacă, şi de, fără (ca) să etc.
(Cu toate că) s-a grăbit, 1/ n-a ajuns la timp .2/
Învaţă , 1/ (chiar dacă) este obosit.2/
c.  pronume relativ + adj. indiferent:
(Indiferent ce) i-ai spune, 1/ tot nu se conformează. 2/
d.  adjectiv pronominal relativ + adj. indiferent:
                        (Indiferent ce) măsuri ai lua, 1/ tot nu se potoleşte. 2/
e.  pronume nehotărâte: orice, oricât, oricine:
                         (Orice) s-ar întâmpla, 1/ tot mă duc acolo. 2/
f.        adjectiv pronominal nehotărât:
(Oricâţi) bani ai avea, 1/ tot nu-ţi ajung. 2/
g.      adverbe relative: cât, cum, unde.
(Cât) de bogat ar fi, 1/ tot zgârcit rămâne. 2/
(Cum) o dai, 1/ tot n-o nimereşti. 2/
(Unde) l-ai pune, 1/ tot îl găseşte. 2/
h.      adverb nehotărât: oricât, oricum, oriunde.
(Oricât) te-ai strădui, 1/ tot nu reuşeşti. 2/
i.        prin juxtapunere: Plece ei, 1/ eu nu plec.2/
  Bate-l, 1/ şi tot nu se duce.2/

ELEMENTE CORELATIVE:  adverbele (şi) tot, (şi) totuşi, şi locuţiunea adverbială cu toate acestea. Conjuncţiile deşi, batăr, măcar, şi locuţiunile conjuncţionale menţionate (cu excepţia lui fără ca să) sunt specifice.

TOPICĂ: - postpusă:  Vin1/ (deşi) n-am timp. 2/
     - antepusă: (Deşi) plouă 1/ tot voi veni. 2/
     - intercalată: Totuşi, 1/ (deşi) a plouat, 2/ tot am plecat în excursie. 1/
   
PUNCTUAŢIE: - se desparte  de obicei prin virgulă de regenta ei.



PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ CIRCUMSTANŢIALĂ CONSECUTIVĂ (CNS)


DEFINIŢIE:
-         este subordonata care arată urmarea unei acţiunii, a unei însuşirii sau a unei caracteristici, ori urmarea unei cantităţi.

ÎNTREBARE:
-         care este urmarea faptului că?

TERMENI REGENŢI:
-         verb :  Mănâncă, 1/ (de) te sperie.2/
-         adjectiv:  Era frumoasă, 1/ (încât) nu te puteai uita la ea.2/
-         locuţiune adjectivală: Era de treabă, 1/ (încât) îi ajuta pe toţi.2/
-         adverb: Experimentase destul, 1/ (încât ) nu poată aduce noi argumente.2/

ELEMENTE DE RELAŢIE:
a.     conjuncţii subordonatoare: încât, că, de, să, ca să.
Tipa, 1/ (de) te asurzea. 2/
E slabă, 1/ (-i) plângi de milă.2/
E prea diplomată, 1/ (ca )-l contrazică. 2/
b.     locuţiuni conjuncţionale subordonatoare: încât să, pentru ca să, cât să, de să.
Proceda de aşa natură, 1/ (încât ) fie observat.2/
E prea comod , 1/ (pentru ca ) facă un asemenea efort.2/
c.     adverbe relative: cât, decât.
Ţipa aşa se tare, 1/ (cât) ţi-era milă de el. 2/

ELEMENTE CORELATIVE:  adverbele aşa (de), astfel (de), atât (de), destul (de), prea, locuţiunile adverbiale în aşa fel, până într-atât, până acolo, adjectivele pronominale atât, atare. Conjuncţia încât  şi locuţiunile conjuncţionale încât să şi de să sunt specifice.

TOPICĂ: -  întotdeauna postpusă:  Vorbeşte atât de tare, 1/ (încât) îl aud toţi. 2/
 
PUNCTUAŢIE: - se desparte  prin virgulă de regenta ei cu excepţia celei introduse prin şi cu corelativul prea şi a celor introduse prin de aşezate imediat lângă predicatul regentei.