marți, 16 mai 2017

Prof. Mirela Broasca: Particularităţile de construcţie a unui personaj într-o nuvelă studiată: Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi



Particularităţile de construcţie a unui personaj  într-o nuvelă studiată: Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi
Ca specie a genului epic, nuvela are dimensiuni medii, cu o  acţune riguros construită în  conflict puternic, punând în evidenţă personaje complexe bine individualizate.  Spre deosebire de povestire, cu care se confundă adeseori, nuvela are  următoarele trăsături definitorii: construcţia subiectului este riguroasă,  personajele sunt deja caractere formate, accentul este pus pe construcţia  personajelor, nu pe acţiune, iar timpul şi spaţiul sunt clar delimitate.
              În literatura română nuvela a apărut în perioada paşoptistă, prima şi  cea mai importantă fiind nuvela istorică „Alexandru Lăpuşneanul” a lui Costache  Negruzzi. Aceasta este istorică prin temă şi din perspectiva formulei estetice  cu elemente clasice.
              Titlul nuvelei face referire la  personajul principal, anticipând conflictul şi importanţa personajului în operă.
              Opera este împarţită în patru capitole, fiecare având câte un moto  semnificativ care accentuează conflictul dominant. În centrul nuvelei,  scriitorul îl aşază pe Alexandru Lăpuşneanu , domnul Moldovei, acţiunile  prezentate cât şi celelalte personaje având rolul de a reliefa caracterul  personajului principal.
              „Alexandru Lăpuşneanu, după înfrângerea sa în două rânduri de  oştile Despotului, fugind la Constantinopol, izbutise a lua oşti turceşti şi se  întorcea acum să izgonească pre răpitorul Tomşa şi să-şi ia scaunul pe care nu  l-ar fi pierdut de n-ar fi fost vândut de boieri.” Astfel, Lăpuşneanu  „intrase în Moldavia, întovărăşit de şapte  mii de spahii şi de vreo trei mii oaste de strânsură. „
              Alexandru Lăpuşneanu este un erou romantic prin calităţi de  excepţie şi defecte extreme, caracter realizat pe baza antitezei romantice. Cu  alte cuvinte, Lăpuşneanu este un personaj excepţional pus în situaţii  excepţionale. Spre deosebire de „Letopiseţul Ţării Moldovei” de Grigore Ureche)  din care s-a inspirat Negruzzi), în care este prezentat domnitorul Lăpuşneanu,  în nuvela lui Negruzzi este prezentat personajul cu acelaşi nume. Autorul  păstrează date istorice, cum ar fi anumite  scene şi replici (scena ospaţului, piramida). Abaterile de la documentele istorice  sunt intenţionate şi au rol în construirea personajului) boierul Moţoc murise  înainte de întoarcerea in ţară a lui Lăpuşneanu, Spancioc şi Stroici fugiseră  din ţară în Polonia, uciderea lui Moţoc e inspirată din moartea unui domnitor  grec linşat de popor).
              Dialogul constituie în opera lui  Negruzzi o soluţie artistică  folosită cu scopul de a pune în evidenţă evoluţia psihologică a personajului.
              Domnitorul este caracterizat direct de catre narator („Lăpuşneanu, a  căreia ochi scânteiară ca un fulger”, „meditează vreo nouă moarte”) şi celelalte  personajue, şi indirect, prin intermediul dialogului, monologului,  gestualităţii şi comportamentului.
              Faptele domnitorului, ajuns pentru a  doua oară pe tronul Molodvei  (omorârea boierilor, „leacul de frică” oferit Domniţtei Ruxanda, aruncarea lui  Moţoc in mâinile mulţimii), pun în evidenţă tiania domnitorului care acţionează  pentru întărirea autorităţii domneşti şi slăbirea puterii boierilor.
              Încă din primul capitol putem observa, prin intermediul dialogului, anumite  gesturi care dezvăluie evoluţia psihologică a viitoului tiran. Dialogul din  scena în care Lăpuşneanu întâlneşte solia formată din Moţoc, Veveriţei,  Spancioc şi Stroici, conturează foate bine conflictul puternic dintre domn şi  boierii trădători.

Acest conflict evidenţiază trăsătura fundamentală a lui  Lăpuşneanu, şi anume, voinţa de a avea putere deplină asupra Moldovei,  impunându-şi ferm autoritatea.
              Lăpuşneanu îi primeşte pe boieri rezervat, „silindu-se a zâmbi”. Atitudinea  boierilor, la început, este una oarecum detaşată, deoarece „se înclinară până  la pământ, fără a-i săruta poala după obicei”. Schimbul de replici reflectă  siguranţa de sine şi atitudinea provocatoare a domnului, care-i determină pe  boieri să-şi dezvăluie ostilitatea şi adevăratele intenţii: „Am auzit, urmă  Alexandru, de bântuielile ţării şi am venit să o mântui; ştiu că ţara mă  aşteaptă cu bucurie.”
              Ultima parte a acestui dialog dezvăluie furia şi ura abia stăpânită a lui  Lăpuşneanu, ca răspuns la vicleniile lui Moţoc. Prin aceste replici tăioase  sunt evidenţiate impulsivitatea, lipsa de scrupule şi violenţa domnitorului în  înfruntarea cu boierii: „Dacă voi nu mă vreţi eu vă vreu [...] şi dacă voi nu  mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge şi cu voia, ori fără voia  voastră.”
              Observaţiile asupra fizionomiei personajului, făcute de  Negruzzi, reflectă trăirile interioare ale eroului : „răspunse Lăpuşneanu, a  căruia ochi scânteiară ca un fulger.”
              Fiind un bun cunoscător al firii umane, Lăpuşneanu îl cruţă pe Moţoc  pentru încercarea de a-l înşela din nou, deoarece avea nevoie de acesta „ca să  mai uşureze blăstemurile norodului”. Această scenă reflectă duritatea,  luciditatea şi ironia necruţătoare a domnului.
              Partea a III-a a nuvelei („Capul lui  Moţoc vrem”) este cea mai dramatică  şi începe printr-o linişte şi o atmosferă de sărbatoare, unde domnul şi boierii  se adunaseră la biserică.
  Scena este prezentată minuţios, pregătindu-se antiteza romantică şi contrastul din scena  uciderii celor 47 de boieri.
  Dismularea şi  ipocrizia, precum şi ateismul sunt trăsături specifice personajului romantic şi  sunt foarte bine evidenţiate în această scenă: „Împotriva obiceiului său,  Lăpuşneanul, în ziua aceea era îmbrăcat cu toată pompa domnească”, „Dar după ce  a ascultat Sfânta Slujbă, s-a coborât din strană, s-a închinat pe la icoane,  şi, apropiindu-se de racla Sfântului Ioan cel Nou, s-a aplecat cu mare smerenie  şi a sărutat moaştele sfântului”, „Spun că în minutul acela, el era foarte  galben la faţă, şi ca racla sfântului ar fi tresărit.”
  În episodul uciderii celor 47 de boieri, se poate observa  antiteza dintre cinismul lui Lăpuşneanu  („El râdea”) şi groaza lui Moţoc care „se silea a râde ca să placă stăpânului,  simţind părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind.”
  În scena finală a  bolii şi a otrăvirii sale, personajul principal trăieşte cu intensitate atât  umilinţa, cât şi revolta împotriva celor ce l-au călugărit, după care urmează  groaza în faţa morţii.
  Deşi naratorul  este obiectiv, apar scurte intervenţii subiective prin care naratorul îşi  trădează atitudinea faţă de personaj: „această deşănţată cuvântare”, „era  groază a privi această scenă sângeroasă”.
            În realizarea operei sale, Negruzzi  interpretează cronicile lui Grigore  Ureche şi Miron Costin, schimbând destinul unor personaje. Astfel, creează o  operă de ficţiune care se îndepărtează de spiritul cronicilor, o nuvelă „care  ar fi putut sta alături de Hamlet dacă ar fi avut prestigiul unei limbi  internaţionale”. (G. Călinescu).

marți, 4 aprilie 2017

prof. Mirela Broasca :tema si viziunea despre lume in romanul "MARA", de I. Slavici

Tema şi viziunea despre lume în romanul “MARA”, de Ioan Slavici
        Proza lui Ioan Slavici contureaza o fresca a moravurilor si a comportamentului specifice locuitorilor din Ardeal, o lume in care triumfa binele si adevarul, cinstea si dreptatea, norme etice pe care omul trebuie sa le respecte.
       Romanul "Mara" de Ioan Slavici (1848-1925) a fost publicat in 1894, in revista "Vatra", fiind "aproape o capodopera", (George Calinescu), deoarece destinul eroilor si mediul social sunt evocate cu o remarcabila arta a detaliului si cu o mare forta de construire a ansamblului.
        Semnificatia titlului este sugestiva, deoarece aceasta creatie este, mai intai, "romanul Marei", al carei destin constituie axa fundamentala a epicii, fiind si "prima femeie-capitalist din literatura noastra" (Nicolae ManolescU). Pe ea n-o intereseaza averea, ci banii, care ii aduc respect si impacare. Mara se incadreaza in vederile etice ale autorului, care considera ca oamenii trebuie sa fie chibzuiti, harnici si virtuosi, ea intruchipand un adevarat exemplu de moralitate.
        Tema romanului o constituie fresca sociala a lumii ardelenesti, cu moravurile ei specifice, asezata la interferenta satului cu orasul, intr-un targ ardelenesc, Radna, situat langa Lipova si aproape de Arad. Actiunea este plasata la sfarsitul secolului al XlX-lea si inceputul secolului al XX-lea, cand relatiile capitaliste incipiente evolueaza spre structuri sociale mestesugaresti, cu randuieli stricte si cu o anumita psihologie, proprii burgheziei aflate in ascensiune.
        Romanul "Mara" de loan Slavici este structurat in 21 de capitole, purtand titluri semnificative pentru continutul acestora: "Saracutii mamei", "Maica Aegidia", "Furtuna cea mare", "Ispita", "Datoria", "Blestemul casei", "Norocul casei", "Pace si liniste" etc.
        Opera se constituie prin imbinarea dintre romanul Marei, care urmareste destinul eroinei si romanul iubirii, care ilustreaza formarea si consolidarea cuplului erotic Persida-Natl. Relatarea actiunii se face din perspectiva auctoriala, adica naratiunea este la persoana a IlI-a, Slavici fiind omniscient si omniprezent.      Romanul are si o certa valoare etnografica, prin descrierea obiceiurilor ardelenesti, atat cele religioase cat si acelea referitoare la cultura si mentalitatea oamenilor de diferite etnii, ce convietuiau pe aceste meleaguri: romani, sasi, unguri. Ca in orice roman, in "Mara" exista mai multe planuri de actiune care se intrepatrund si la care participa mai multe personaje bine individualizate si construite convingator de Slavici.
        Romanul incepe prin prezentarea personajului principal, Mara Barzovanu, "o precupeata" din Radna si prin fixarea locului unde urmeaza sa se petreaca actiunea. Mara ramasese vaduva cu doi copii, "saracutii de ei", dar era inca tanara, voinica, harnica si nu se plangea de noroc. Barbatul sau, Barzovanu, fusese "mai mult carpaci decat cizmar" si-si petrecuse viata stand mai ales "la birt decat acasa", lasandu-le copiilor o livada de "vreo doua sute de pruni", o vie pe dealul Paulis si casa, care era a Marei, primita ca zestre cand se maritase.
Radna este situata pe malul drept al Muresului, iar peste rau, pe malul stang, se afla Lipova, de unde, pana la Arad se fac numai "doua ceasuri". Pe coasta dealului se afla manastirea minoritatilor "Maria Radna", iar biserica romaneasca este numai la Lipova. Mara face negot, "vinde ce poate si cumpara ce gaseste", duce de la Radna "ceea nu gasesti la Lipova ori la Arad" si aduce de la Arad "ceea ce nu gasesti la Radna ori la Lipova.". Marti dimineata isi asaza "satra (macat, covor - n.n.) si cosurile pline in targ Ia Radna, joi trece Muresul si-si intinde marfa la Lipova, iar vineri noaptea pleaca la Arad, "in piata cea mare", unde se aduna lume multa, din sapte tinuturi. Adesea, Mara mai castiga si dreptul de a-si pune masa si cosurile la capul podului, pe unde trecea toata lumea, cu sau fara treaba. Ea respecta, instinctiv, un principiu esential al economiei capitaliste, prefera sa dea tot ce are de vanzare pe "castig putin", decat sa-i "cloceasca" marfa si sa se intoarca acasa cu ea.
        Ca sa nu-i lase singuri, Mara ii poarta dupa ea pe cei doi copii, Persida si Trica, prin targuri, de aceea ei sunt "nepieptanati si nespalati si obraznici, saracutii mamei", dar ii iubeste mult si este foarte mandra de ei: "Tot n-are nimeni copii ca mine!".
         Mara isi tinea banii stransi pana acum repartizati in trei ciorapi: "unul pentru zilele de batranete si pentru inmormantare, altul pentru Persida si al treilea pentru Trica" si nu trecea nici o zi fara ca ea sa puna in fiecare macar cate un creitar. Avea ambitia ca sa-si vada fata preoteasa, iar pe Trica ajuns staroste in breasla cojocarilor. Pe fata o duce la manastirea din Radna si o da in grija maicii Aegidia pentru o educatie aleasa, iar pe Trica il angajeaza ucenic "pe patru ani" la Bocioaca, starostele cojocarilor din Lipova.
Copiii s-au facut mari si, odata cu ei "au crescut si ciorapii". Frumusetea si farmecul Persidei il fascineaza pe Natl, feciorul lui Hubar, macelar la Lipova. Tanarul fusese ucenic, de doi ani ajunsese calfa, iar acum, asa cum erau randuielile breslei, trebuia sa mai faca "doi ani de calatorie" ca sa ajunga patron. Persida se indragosteste, la randul ei de Natl si refuza cu fermitate sa se marite cu teologul Codreanu, spre marea supararea a Marei, care voia s-o vada preoteasa. Pentru dragostea ei, Persida sfideaza cu hotarare si brutalitate prejudecatile vremii, intre care aceea ca Natl era neamt. loan Slavici consacra pagini memorabile iubirii aprinse dintre cei doi tineri. "Dragostea Persidei este de un dramatism rascolitor. Nimeni pana la Slavici n-a descris dragostea in tot ceea ce are mai dramatic, grav, cu atata adancime si vigoare realista, cu atata poezie", afirma Pompiliu Mareea. Cand implineste optsprezece ani, Persida se casatoreste, in taina, cu Natl si fug impreuna la Viena, ca sa-si termine el perioada de calatorie, care ii va da dreptul sa devina maistru macelar. Intorsi la Lipova, tanara familie deschide un birt, pe care-1 va conduce mai ales Persida, deoarece Natl incepuse sa bea, sa joace carti si sa trandaveasca, ba chiar isi bate sotia, atunci cand ii reproseaza ca prietenii de bautura nu plateau si ca socotelile pe care le facuse insumau bani foarte multi.       Persida pierduse mult din infatisarea aleasa si gingasa pe care o capatase la manastire, se facuse mai voinica si mai puternica din cauza ca muncea din greu toata ziua. Schimbarea se produsese si in sufletul ei, contactul permanent cu slugile si clientii din carciuma o inasprisera, "nu se mai rusina cand auzea vorbe proaste, nu se simtea jignita cand i se zicea vreo vorba aspra". Fata are mustrari de constiinta pentru cununia lor facuta fara binecuvantarea parintilor, avand complice pe preotul Codreanu care facuse slujba pentru ca era un om slab si nu putuse rezista rugamintilor Persidei. Dupa ce Persida naste un copil, Mara si parintii lui Natl se impaca, dar, nu mult dupa aceea, batranul Hubar este ucis de fiul sau nelegitim, Bandi. Hubar-macelarul avusese o legatura amoroasa ascunsa cu Reghina, care fusese servitoare la Radna. Femeie voinica si frumoasa, ea il nascuse pe Bandi dar ramasese paralizata de o mana si de un picior, i se strambase gura si se smintise, asa ca nimeni nu putuse afla cine era tatal. Maicile ii tineau la manastire si ii hraneau pe amandoi, din mila crestina. Reghina murise cand baiatul avea opt ani, iar cand crescuse, Mara il lua de ajutor ca sa-i care cosurile si sa-i fie de folos la treburi. Bandi semana din ce in ce mai mult cu Natl si toti si-au dat seama ca iubitul misterios al Reghinei fusese Hubar-macelarul. In alt plan narativ, Slavici relateaza viata lui Trica. Angajat ucenic la Bocioaca, starostele cojocarilor, Trica este cuminte si harnic, devine calfa, dar refuza sa devina ginerele stapanului, desi acesta si-ar fi dorit sa-l insoare cu singura lui fiica. Trica rezista cu stoicism si la avansurile pe care i le facea sotia patronului, Marta si vrea numai sa devina mester cojocar pentru a avea o viata independenta.
Mara refuza sa-i plateasca lui Trica stagiul militar si baiatul pleaca pe frontul din Italia, este ranit "in sold de o tandara de bomba" si internat intr-un spital din Verona. Intors acasa, Mara vede ca flacaul se schimbase, avea obrazul ras si o mustacioara rasucita, nimic din infatisarea lui nu mai amintea de "prostalanul motolog din care putea orisicine sa faca ce vrea". In postul Pastelui, "amandoi cumnatii au fost scosi maiestri", Trica devine maistru cojocar, iar Natl maistru macelar.
Finalul romanului ilustreaza intalnirea dintre Bandi si Hubar, care recunoaste, in sfarsit, ca este tatal lui.In clipa aceea, Bandi "il lovi cu pumnul in piept, apoi cuprins de un fel de turbare, se napusti asupra lui si-1 musca in gatlej". Persida 1-a gasit pe Hubar prabusit in mijlocul casei, cu ochii inchisi, iar pe Bandi apasand pieptul tatalui sau si razand demential.
          loan Slavici surprinde, pe tot parcursul romanului, atmosfera specifica a spatiului ardelenesc, in toate laturile vietii omenesti.
       In concluzie, cu o impresionanta forta a detaliului, autorul construieste imagini sugestive privind etnografia, obiceiurile, traditiile, mentalitatea oamenilor de etnii diferite, care convietuiesc in acelasi spatiu etic ce-i cuprinde si-i supune pe toti: "Colectivitatea face legea pe care individul e tinut sa o respecte". (Nicolae Manolescu)

prof. Mirela Broasca: Particularitatile de constructie a unui personaj dintr-un text narativ, apartinand lui Marin Preda:'' Morometii, Ilie Moromete''



Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, despre particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un text narativ studiat, aparţinând lui Marin Preda.
Roman realist – obiectiv,  Moromeţii ilustrează preocupare constantă a lui Marin Preda de a consemna complexitatea lumii rurale.  Primul volum, apărut în 1955, impune un personaj cu totul original în literatura română, care depăşeşte limitele tipului în care se înscrie. Ilie Moromete şi familia sa susţin acţiunea principală a acestei opere, care poate fi considerată, la un prim nivel,  un roman de familie. Familia rurală este raportată la destinul colectivităţii, pusă în relaţie cu mari procese de metamorfoză socială, care determină schimbări de mentalitate. Procesul conduce la disoluţia unor structuri tradiţionale, la degradarea modelului şi la impunerea altor valori. În aceste condiţii, supravieţuiesc doar cei care se adaptează, care cred că singura lor şansă este de a renunţa la ceea ce se consideră structuri perimate.
 Acţiunea, amplă, este plasată în spaţiul rural din Câmpia Dunării şi este structurată pe trei planuri narative principale, care urmăresc evoluţia a trei familii, surprinse, toate, în plin proces de disoluţie: Moromete şi familiile complementare – Boţoghină şi Bălosu. Destinul fiecăreia dintre ele este urmărit prin raportare la atitudinea lor faţă de valorile fundamentale ale lumii rurale: tradiţia, familia şi pământul. Incipitul fixează clar reperele spaţio-temporale -  „În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari.” –, sugerând o atmosferă paşnic – arhaică, în care existenţa oamenilor se desfăşoară în legătură cu evenimente care pot fi controlate.
Subiectul se construieşte prin înlănţuire, creând o imagine complexă a relaţiilor familiale care se stabilesc în interiorul unei comunităţi rurale aproape închise, în care viaţa se desfăşoară în ritmuri universale. Ţăranii din Siliştea – Gumeşti se confruntă cu problemele universale ale lumii lor, pe care romanul realist românesc le-a ilustrat în toată amploarea lor – problema pământului, efortul continuu de a-şi asigura traiul, munca istovitoare la câmp, dar şi tradiţiile, respectul pentru familie şi pentru autoritatea consacrată.
Personajul principal al romanului, creat după modelul real al tatălui scriitorului, este o prezenţă de neuitat tocmai prin faptul că reuşeşte să-şi păstreze nealterată substanţa sufletească şi să-şi conserve seninătatea, chiar dacă problemele lui sunt ale tuturor ţăranilor, de oricând şi de oriunde. Portretul personajului se defineşte pe parcursul acţiunii, mai ales prin caracterizare indirectă. Această modalitate de caractrizare conduce la acumularea detaliilor despre existenţa personajului, care se individualizează puternic atât prin reacţii, gesturi, atitudini, cât şi prin relaţiile pe care le stabileşte cu celalte personaje.
Rămas văduv, Ilie Moromete se recăsătoreşte cu Catrina, familia reunind copii din ambele căsătorii, între care se declanşează conflicte surde, alimentate de Guica, sora mai mare  a lui Moromete. Nemulţumită  că fratele său s-a recăsătorit, exilând-o din casa părintească, Maria Moromete nutreşte o neîmpăcată ură faţă de Catrina. Paraschiv, Nilă şi Achim, fiii lui Ilie Moromete din prima căsătorie, sunt convinşi că mama lor vitregă îi nedreptăţeşte, căutând să le facă zestre numai fetelor – Ilinca şi Tita – şi să-i asigure lui Neculae, fiul mai mic, continuarea studiilor. De aici, conflicte deschise, uneori violente. De altfel, una dintre primele scene ale romanului sugerează disensiunile care există în interiorul acestei familii compuse din copii proveniţi din căsnicii diferite.
Aşezarea la masă, în cadrul cinei în familie, este ilustrativă în acest sens: mama şi fetele stau lângă plită, Niculaie stă în apropierea mamei, iar băieţii mai mari „spre partea dinafară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece afară.” Mai sus decât toţi, într-o iluzie a autorităţii necontestate, Moromete stă pe pragul odăii celei bune, dominându-i cu privirea, cu gestul şi cu vocea pe toţi membrii familiei. E o scenă în care se creează iluzia autorităţii paterne într-o lume în care tiparele arhaice supravieţuiesc.  Ritualul mesei dezvăluie, însă, adevăratele relaţii din sânul familiei. Copiii din prima căsătorie nu se înţeleg cu ceilalţi, dar tatăl, pentru a menţine unitatea familiei, este dur ( Niculae face mofturi la masă şi mâna tatălui îl loveşte necruţător ). Problemele familiei sunt ale tuturor celor din sat: existenţa câtorva loturi de pământ şi lupta pentru a le păstra neştirbite, primejdia foncierii şi a datoriei la bancă. Lucrurile se complică prin disensiunile dintre fraţii vitregi şi prin dorinţa fiilor mai mari de a pleca la Bucureşti, convinşi că se vor descurca mai bine pe cont propriu decât sub autoritatea paternă.
Semnele crizei timpului arhaic se acumulează fără a fi observate. Moromete însuşi, în ciuda capacităţii neobişnuite de a reflecta pe marginea evenimentelor, nu le sesizează. Ignoră plata datoriilor către stat, raportându-se la precedentul anulării datoriilor de la bancă, speră că ploaia va aduce o recoltă bogată, ceea ce i-ar permite să pună deoparte bani. Toate aceste probleme financiare se vor dezlănţui după plecarea fiilor mai mari la Bucureşti. Plecarea lui Achim aduce primul semn simbolic al destrămării familiei Moromete. După ce îşi dă acordul în privinţa plecării lui Achim, Moromete hotărăşte să taie salcâmul care ocupă locul din spatele casei, anticipând greutăţile financiare. Fără a-şi explica gestul celorlalţi membri ai familiei, Moromete îl ia pe Nilă într-o dimineaţă de duminică şi taie salcâmul, pentru a-l vinde lui Bălosu. Copacul are valoare simbolică. Înalt, impunător, salcâmul conferă măreţie peisajului, fiind ştiut de toată comunitatea rurală. Copiii îl iau ca punct de reper al jocurilor, iar curtea din spatele casei lui Moromete pare mai mare datorită prezenţei acestuia. Căderea impunătorului arbore prevesteşte, simbolic, prăbuşirea autorităţii paterne şi anticipează precipitarea evenimentelor.
Achim pleacă la Bucureşti, dar câştigul aşteptat nu se iveşte, iar Moromete află că fiul său nu intenţionează să se mai întoarcă şi nici să trimită vreun ban acasă. Pedeapsa exemplară aplicată lui Paraschiv şi lui Nilă, într-una dintre ultimele scene ale primului volum, care marchează o încercare disperată de a restabili ordinea familială, nu are nici o eficienţă, cei doi fug şi ei la Bucureşti cu caii şi cu aproape toată averea familiei. Scena confruntării finale este magistral construită, din perspectiva naratorului obiectiv. Până în ultima clipă, Moromete speră că-şi poate recâştiga fiii porniţi pe o cale greşită. Stăpânirea de sine, arma secretă a lui Ilie Moromete în această confruntare, îi face, în cele din urmă, pe Paraschiv şi pe Nilă să-şi piardă cumpătul. Tatăl nu reacţionează împotriva fiilor mai mari, ci dimpotrivă, îşi bate nevasta, loveşte obrazul fetei care protestează, îi cere lui Niculae un foc. După ce tensiunea se acumulează până la un punct în care devine aproape palpabilă, izbucnirea tatălui este înfricoşătoare: Moromete ridică parul, lăsat înadins lângă uşă, şi loveşte fără cruţare, glasul lui „blând şi sfios” până atunci transformându-se într-un urlet: „- Ne-no-ro-ci-tu-le! Paraschive! Nenorocitule ce eşti![…] Şi tu, Nilă? Tu, mă? […] Cui nu-i place târla mea, să se ducă! Să plece!”
Pedeapsa aplicată şi discursul nu au niciun efect. Paraschiv şi Nilă sparg lada de zestre a fetelor, iau banii şi covoarele şi fug cu caii, ameninţând cu o răzbunare şi mai mare. Conflictul surd de pe tot parcursul acţiunii se finalizează în această izbucnire violentă a tatălui care marchează sfârşitul unui destin familial. Pentru fiii mai mari ai lui Ilie Moromete, tradiţia nu mai are nici o importanţă. Ei se adaptează primii noului, consideră că satul şi realitatea lui sunt perimate. Revolta împotriva autorităţii paterne este expresia acumulării unor nemulţumiri latente pricinuite de dorinţa de schimbare. Fără a o conştientiza clar, Paraschiv, Nilă şi Achim se raportează la mentalitatea oraşului, iar plecarea din sat nu este decât rezultatul nevoii latente de a lua viaţa pe cont propriu. Interesant este faptul că cei trei vor reconstitui, în peisajul citadin, tiparul gospodăriei rurale.
Prototip al ţăranului patriarhal, personajul principal  al romanului este o figură aparte a categoriei ruralului. Capul familiei, eroul lui Marin Preda trăieşte în convingerea neclintită că existenţa sa reprezintă lucrul cel mai important din univers. Spirit pătrunzător, contemplativ şi ironic, dispreţuieşte tot ce vine de dincolo de marginile satului, considerat centru al întregului univers, ignorând noul şi neîncrezător în posibilitatea vreunei schimbări aducătoare de bine. Cu o candoare zeflemistă şi înţelepciune meditativă, personajul lui Marin Preda posedă ştiinţa ascunderii gândurilor şi a rostirii imprevizibile. De o inteligenţă rafinată, ştie să se facă ascultat de prieteni, să întrerupă oamenii şi să trăiască o iluzie. „Blând şi nedumerit”  uneori, alteori „de o tristeţe aproape duioasă, nepământească”, „tulbure şi însingurat”, Moromete trece de la umor la însingurare. Cu plăcerea ieşirii pe scenă, personajul trăieşte voluptatea reuniunilor duminicale de la fierăria satului, una dintre puţinele plăceri pe care şi le îngăduie, pentru că Moromete e surprins la începutul evoluţiei sale în roman la vârsta la care „numai mari nenorociri sau numai mari bucurii mai pot schimba viaţa unui om”.
Aparenţa autorităţii necontestate se menţine o perioadă, la fel ca şi iluzia imuabilităţii lumii din care face parte. În ciuda aparenţelor însă, personajul este un singuratic. Ipostaze definitorii pentru caracterul său sunt şi acelea în care se retrage în grădină, singur şi meditativ: „Moromete avea uneori obiceiul – semn de bătrâneţe sau poate nevoia de a se convinge că şi cele mai întortocheate gânduri pot căpăta glas – de a se retrage în fundul grădinii şi de a vorbi singur”. Meditaţiile solitare şi puţinii prieteni ( în ciuda sociabilităţii, singurii cu adevărat toleraţi sunt Cocoşilă şi Dumitru lui Nae ) îl definesc ca substanţă sufletească. Comedia disimulării şi plăcerea interpretării rolurilor nu vor rezista ca mod de viaţă. Ilie Moromete nu va fi capabil să îşi apere până la capăt stilul existenţial. Acceptat o perioadă de soţie şi de copii, modul de a exista patriarhal este contestat, în cele din urmă, violent chiar. Fiii mai mari fug, Catrina şi fetele îl părăsesc, Niculaie refuză să-i mai vorbească, neînţelegând gestul tatălui de a nu-i mai plăti taxele şcolare. Descoperirea faptului că propria concepţie despre viaţă era eronată, personajul se retrage într-o muţenie care îl va face de nerecunoscut. Din Moromete cel cunoscut de toţi nu mai rămâne decât capul de humă arsă, făcut de Din Vasilescu, care priveşte însingurat de pe poliţa lui Iocan metamorfoza timpului. Criza timpului istoric, anunţată de finalul primului volum ( „Timpul nu mai avea răbdare” ), se concretizează în prăbuşirea tuturor structurilor consacrate, prezentată în volumul al II-lea al romanului.
Chiar dacă reuşeşte să refacă loturile de pământ, chiar dacă îşi regăseşte seninătatea şi puterea de a ironiza şi de a contempla spectacolul lumii, Ilie Moromete al volumului al II-lea pare o copie palidă a personajului care susţine, prin prezenţă, reacţii şi gesturi, întreaga existenţă a comunităţii rurale din Siliştea – Gumeşti. Singurătatea copleşitoare îl individualizează puternic pe acest „ţăran” capabil să înţeleagă mai bine decât oricine rosturile existenţei şi, de aceea, în conflict cu toţi cei care îl înconjoară. Când înţelege că esenţa existenţei sale – principiul potrivit căruia un mod de viaţă corect se întemeiază în primul rând pe respectul autorităţii câştigate prin experienţă – nu mai are valoare, Ilie Moromete renunţă la lupta cu fiii săi şi chiar cu propriul destin.
Portretul fizic aproape lipseşte: detaliile se referă la o vârstă incertă, a maturităţii depline, sugerată direct de narator printr-o construcţie deosebită prin semnificaţii – „avea acea vârstă între tinereţe şi bătrâneţe când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva” – şi la capul de humă arsă pe care i-l face Din Vasilescu în poiana fierăriei lui Iocan. Probabil că din dispersarea personajului în relaţiile cu cei din jur rezultă farmecul său aparte, imposibil de definit.  
„Cel din urmă ţăran”, fire contemplativă care nu îşi mai găseşte locul în mediul până atunci familiar, părăseşte scena istoriei cu o demnitate memorabilă – „Domnule, eu întotdeauna am dus o viaţă independentă!” În cazul lui Ilie Moromete, personajul subjugă mediul formator. Ritualurile mecanice ale existenţei rurale nu funcţionează în cazul lui decât într-o mică măsură, pentru că Moromete are darul neobişnuit de a pune lumea sub semnul întrebării. Pentru el, rutina cotidiană nu înseamnă a trăi la nivelul instinctelor, ci a descoperi partea nevăzută a evenimentelor. Aşadar, a ieşi din tipare. Este interesant de remarcat că acest personaj care depăşeşte canoanele tipului realist rămâne una dintre cele mai memorabile figuri de ţăran din literatura română.










marți, 14 martie 2017

prof. Mirela Broasca: Particularitatile comediei 'O scrisoare pierduta", de I. Caragiale

 
COMEDIA’’O SCRISOARE PIERDUTA’’ de ION LUCA CARAGIALE-
PARTICULARITATILE TEXTULUI-
Comedia este o specie a genului dramatic, in versuri sau in proza, care evoca personaje, intamplari, moravuri intr-un mod care starneste rasul, avand, de regula, un final fericit.Dupa cum afirma Diomede:”Comedia este tratarea inofensiva si fara catastrofe a faptelor normale si particulare”.
I.L. Caragiale a fost unul din cei patru scriitori reprezentativi pentru Epoca Marilor Clasici, alaturi de Mihai Eminescu, Ion Creanga si Ioan Slavici. A fost un spirit bivalent, inzestrat pentru comic si comedii, si pentru analitic in nuvele si in drama “Napasta”.
Comediile lui IL Caragiale, desi sunt inspirate din realitatea secolului al XIX-lea – contemporana scriitorului, aduc in fata spectatorului un univers comic de eterna actualitate. A treia din seria celor patru comedii, “O scrisoare pierduta” a avut premiera pe scena Teatrului National din Bucuresti la 13 noiembrie 1884 si a fost publicata in revista “Convorbiri literare” in 1885.Opera a fost vazuta ca o ilustrare artistica a contextului social-politic creat in jurulanului 1993, an in care au avut loc alegeri parlamentare, ba, mai mult decat atat, au fost critici care nu s-au sfiit sa identifice in personajele caragialiene profiluri ale personalitatilor vremii. Intre speciile dramatice, comedia are cateva specifice: personajele apartin stratului de mijloc sau paturii joase a societatii, starneste rasul, punand in lumina defecte morale sau fizice, dar si conflictul intre aparenta si realitate, limbajul are ca model vorbirea comuna, iar finalul aduce impacarea adversarilor.Titlul comediei numeste pretiosul obiect care antreneaza personajele in conflicte carnavalesti si le prinde in vartejul unor actiuni cu proportii catastrofale, tratate insa in registru comic, care surprinde contrastul dintre aparenta si esenta. Din obiect al unei relatii particulare, scrisoarea devine un document de interes public. Ca instrument de santaj, ea deplaseaza actiunea de pe scena politica in culisele luptei electorale.“O scrisoare pierduta” este o comedie realista de moravuri politice care are ca tema dorinta de parvenire a burgheziei in timpul campaniei electorale pentru alegerea de deputati in parlament.Genul dramatic reuneste operele scrise pentru a fi reprezentate, prin interpretarea actorilor, cu contributia decorului sugestiv, a luminilor, a muzicii, realizandu-se astfel spectacolul care integreaza publicul mai mult decat oricare alt gen literar. Dintre speciile principale ale genului : comedia, tragedia si drama, Caragiale s-a oprit asupra celor din urma,scriind 4 comedii si o drama.Textul dramatic impune comunicarea mesajului prin dialog si prin replici ale personajelor, completate de elementele nonverbale si paraverbale, precum si de informatii referitoare la decor, care preiau rolul descrierii din textul narativ. “O scrisoare pierduta”infatiseaza o lista de 12 persoane, dupa cum le numeste autorul in pagina de prezentare, la care se adauga figurantii : alegatori, cetateni, public. Textul este impartit in patru acte cu un numar variabil de scene si pastreaza, in mare masura, ideea de unitate de timp, spatiu siactiune.Pentru ca este destinata reprezentarii pe scena, intr-un timp limitat, opera dramatica este supusa necesitatii de a concentra actiunea si de a mentine tensiunea. Asa se expozitiunii in afara cadrului textual sau scenic. Acumularea de conflicte se produce rapid,angreneaza toate personajele si se precipita spre un final spectaculos. Comedia se deschide cu evocarea raidului nocturn facut de Pristanda, care, spionand casa lui Catavencu, a aflat intentia acestuia de a publica in “Racnetul Carpatilor” o scrisoare compromitatoare. Pe parcursul primelor 5 scene ale actului I, se contureaza, din diverse perspective, expozitiunea, consumata deja inaintea debutului actiunii propriu-zise: felul in care a fost pierduta scrisoarea, de catre cine si cui ii este adresata, continutul ei. Desfasurarea actiunii introduce in scena personaje noi. Farfuridi si Branzovenescu dau primele semne desuspiciune, Cetateanul turmentat vine sa aduca scrisoarea andrisantului, dar constata ca nu o mai are. Zoe utilizeaza tot arsenalul feminin pentru a-l convinge pe Fanica sa sustina candidatura canaliei, dar acesta nu accepta, spre deosebire de Trahanache, care a cedat mult mai usor. Actul II se desfasoara in ritmuri foarte alerte si adauga complicatii bulgarelui de zapada creat deja si pornit cu viteza pe panta alegerilor. Pristanda este prins intre ordine contradictorii: prefectul ii poruncise perchezitionarea casei lui Catavencu si arestarea lui, pe cand Zoe solicita eliberarea captivului si ii promitea sprijinul electoral. Actul se incheie cu sosirea depeşei de la centru, prin care se solicita alegerea altui candidat pt colegiul al II-lea.Discursurile candidatilor Farfuridi si Catavencu deschid actul III si pregatesc punctual culminant: anuntarea noului candidat, Agamemnon Dandanache. Incercarile lui Catavencu de a vorbi despre scrisoare esueaza, pentru ca este saltat in ambuscada pregatita de Pristanda. In incaierare isi pierde palaria, care ajunge la Cetateanul turmentat, impreuna cu scrisorica din captuseala.Actul IV continua in crescendo tensiunea dramatica, pentru ca scrisoarea nu a ajuns inca la Zoe, iar Catavencu este de negasit. Intre timp, Dandanache desconspira tertipurile prin care a ajuns candidat si anunta intentia de a folosi docomentul ca eterna arma de santaj.Tocmai cand se credea definitiv dezonorata, salvarea coanei Joitica apare in persoana simpaticului Cetatean, care ii restituie scrisoarea. Redevenita puternica, femeia are taria sa-l ierte pe umilul domn Nae, dar in deznodamant ii pretinde sa conduca petrecerea in cinstea noului ales. Conflictul principal al operei antreneaza doua tabere a caror confruntare are loc in plan politic: membrii de baza ai partidului aflat la putere si gruparea independenta a lui NaeCatavencu, aspirant la calitatea de deputat. Obstacolul este pierderea biletului de amor trimis de Fanica amantei lui, Zoe. Ciocnirea celor doua tabere este provocatoare de tensiunedramatica, acumulata treptat prin tehnica bulgarelui de zapada. In conflictul secundar,  un rol important are grupul Farfuridi-Branzovenescu, obsedat de tradare din partea fruntasilor  partidului si implicit de pierderea nominalizarii la deputatie a celui dintai. In afara conflictelor raman 2 personaje cu ratiuni diferite. Cetateanul turmentat are o singura preocupare: cu cine sa voteze. Desi ca alegator este singurul out-sider, ironia destinului face ca scrisoarea sa revina periodic in mainile lui si sa il oblige sa intre in contact cu fortele opozante. Ghita Pristanda, politaiul,  este implicat involuntar in conflict, prin natura meseriei si a relatiilor cu personajele. El este “urechea” prefectului la fereastra lui Catavencu,“instrumentul” de forta al lui Trahanache in agresarea adversarului politic si mesagerul devotat al coanei Joitica. In plan politic, momentul maximei tensiuni ar trebui sa fie nominalizarea candidatului-surpriza, impus de la “centru”: Agamemnon Dandanache. De fapt, tensiunea creste constant, pana la revenirea scrisorii buclucase  in mainile destinatarului. Solutia finala este impacarea tuturor opozantilor, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Toate comediile luiCragiale debuteaza cu un scandal si se termina cu o petrecere, accentuand ideea ca nu exista principii sau valori care sa nu poate fi incalcate atunci cand enteresul o cere.
Pompiliu Constantinescu demonstreaza legatura operei lui Caragiale cu vechea comica, argumentand ca personajele ilustreaza vechi tipuri comice: incornoratul – ZahariaTrahanache; amorezul – Tipatescu; cocheta adulterina-Zoe; demagogul- Catavencu,Farfuridi, Dandanache; cetateanul- Cetateanul turmentat; raisonneurul- Pristanda, care este si tipul slujbasului umil.Caragiale creeaza o tipizare comica, prin generalizarea unei categorii, amintind de caracterele comice ale comediei clasice, dar eroii lui Caragiale sunt individualizati prin detalii care se refera la situatia sociala sau intelectuala, temperament, limbaj. Comicul de caracter configureaza personajul in doua modalitati: prin evidentierea unei “monomanii”(demagogul, avarul, ipocritul, gelosul, servilul) sau prin rolul de compozitie ( amorezul,cocheta, incornoratul, confidentul). Din combinatia celor doua modalitati se nasc personaje care pot fi incadrate in doua tipologii, cu criterii diferite. Astfel, Zoe este prin trasatura caracterologica – femeia voluntara si prin rolul de compozitie- cocheta. Ghita Pristanda are determinarile slugarnicului, dar rolul de compozitie il evidentiaza ca raisonneur, personaj care face comentarii asupra evenimentelor si judeca faptele celorlalti.Comicul de moravuri ilustreaza in mod special rolul educativ, formator pe care scriitori il atribuie artei, in general, si literaturii in particular. A satiriza viciile unei societati, a le contura in tuşe groase, ale arata lumii intregi devine o maniera de a aborda o “boala”.Rasul pe care il provoaca spectacolul naravurilor lumii este primul pas spre vindecare. Lista moravurilor satirizate in “O scrisoare pierduta” este destul de lunga: adulterul,servilismul, prostia, incultura, infatuarea. Multe pot fi intalnite, in cumul, la unele personaje, dar principale sunt doua vicii generalizate: demagogia si coruptia. Acestea sunt extinse la nivelul intregii societati si la nivelul clasei politice si al marii burghezii.Discursurile celor chemati sa decida soarta tarii, potentialii deputati Catavencu si Farfuridi reflecta absenta oricarui principiu moral, a unei minime decente si a unei logici elementare. Mai mult, Dandanache triumfa si este sarbatorit cu tot fastul cuvenit invingatorului. Cititorul, care gandeste dincolo de granitele textului, stie ca Gagamita ii va reprezenta in Parlament pe locuitorii judetului de munte si ca are sansa prelungirii mandatului cu inca o legislatura, caci scrisoarea este in posesia lui si oricand doreste “pac  laRasboiul” sa o publice. Numele publicatiilor, “Racnetul Carpatilor” si “Rasboiul”, dincolo de ridicolul lor,atrag atentia asupra agresivitatii presei. Nu este lipsit de interes sa mentionam ca personajele comediilor lui Caragiale, oameni obisnuiti, din popor, citesc cu sfintenie gazeta, deci ea este formatoare de opinie. Observator lucid, scriitorul schiteaza un traseu al propagarii imoralitatii, de la clasa politica, prin presa, la omul de rand. Singurul personaj feminin al comediei, Zoe, este paradoxal femeia-barbata, voluntara,tenace, puternica. Distinsa doamna de societate este stimata de toti si a stiut sa intre in gratiile fiecaruia. Singurul ei punct vulnerabil este viata secreta, deja vechea istorie de amor cu prefectul, care si-a ratat ascensiunea politica si a ramas in obscura capitala a judetului de munte doar de dragul ei. Toata lumea ajunge, mai devreme sau mai tarziu, sa raspunda solicitarilor Zoei – onorabilul sot ii protejeaza sensibilitatea si executa fara intarziere toate poruncile ei; Fanica este gata sa renunte la pozitia sociala, pentru a salva reputatia amantei sale, Ghita Pristanda isi risca slujba si il minte pe prefect, pentru a facilita intalnirea dintreCatavencu si coana Joitica. Pana si satajistul domn Nae ii recunoaste calitatile si are vagi remuscari ca tocmai ea a cazut victima santajului.Reprezentativa pentru relatiile din cuplul de amanti este scena Vi din actul III, candZoe desfasoara tot arsenalul feminin pentru a-l convinge pe prefect ca solutia salvatoare este sustinerea candidaturii lui Catavencu. Initial plange si umila, recunoaste ca a comis “onerozie fara seaman”. Trece apoi la persuasiune cu mijloacele santajului sentimental., insira  argumente logice, intr-o tirada cu mare forta de evocare, menita sa-I creeze lui Tipatescu imaginea unui carnagiu “cum or sa ma sfasie”, repetat la nesfarsit.In fata acestei apocalipse, Fanica adopta atitudinea cavalerului, care sacrifica totul pentru aleasa inimii lui, si intr-un elan de romantism melodramatic, ii propune sa fuga in lume amandoi. Zoe este insa realista; pasiunea nu ii intuneca ratiunea si nu este dispusa arenunta la tot pentru iubire. Vazandu-se refuzata in spirijinirea candidaturii santajistului, Zoe joaca o ultima carte: ameninta cu sinuciderea. Slabiciunea acestea nu corespunde firii ei voluntare, asa ca amana gestul fatal. Finalul fericit reasterne linistea peste lumea intreaga, deci si peste triunghiul conjugal. In nauceala lui, Dandanache repeta aceeasi confuzie si nu ii poate intra in cap adevarul: il considera pe varstnicul Trahanache prefect, iar pe Tipatescu – sotul damei. In lumea lui Caragiale, indivizii traiesc o existenta derizorie, careia ii atribuie proportii hiperbolizate si investesc enorm in evenimente marunte, carora le confera dimensiunile unui destin. Golirea lor de sens existential poate atinge absurdul, ajungand la definitia esentiala :” Eu nu sunt un cine, eu sunt un ce”. Singura abilitate pe care o au este imitatia si mimarea unor comportamente, fie ca este vorba despre dragoste, despre tradare,despre onoare sau despre politica.Personajele au o adevarata “manie a politicianismului”, citesc gazetele si nu inteleg nimic, dobandesc dreptul de vot si nu au pe cine alege, pentru ca toti candidatii sunt la fel de“canalii”. Programele politice nu au nicio relevanta, iar legea electorala este oricand substituibila cu un biletel de amor. In opinia lui Mihail Ralea, lumea lui Caragiale are un aspect paradisiac, in sensul ca personajele sunt lipsite de problematici interne si nu percep dureros esecul, nu se schimba si nu evolueaza.Despre teatrul lui Caragiale s-a spus ca este “nonpsihologic”, pentru ca personajele nu au adancimea sufleteasca specifica omului in general. Cititorul nu regaseste in personaje acele miscari sufletesti cu care l-a obisnuit teatrul traditional, de aceea se poate spune ca stilul popular si grotesc al comediei sale este prin el insusi antipsihologic, dupa cum spune I.Constantinescu. Din aceasta perspectiva, a receptarii contemporane, Caragiale este un scriitor foarte actual, creator al farsei moderne si neintrecut pictor al unei lumi in deriva morala. Sintagma “Caragiale-contemporanul nostru” reflecta actualitatea operei scriitorului care a creat cele mai multe tipuri din literatura romana. Intr-o capodopera cum este “Oscrisoare pierduta” apare imaginea unei lumi de carnaval, ridicola, o lume a automatismelor,a ambitiilor si a orgoliilor nejustificate. Totusi, personajele configureaza prin tehnicarealismului , un univers care da iluzia vietii, de aceea rasul caragialesc este unul tragi-comic,intr-o sinteza specific romaneasca, de natura sa defineasca o atitudine paradozala:”rasu- plansu”

luni, 13 martie 2017

Prof. Mirela Broasca: Tema si viziunea despre lume in textul poetic ''Testament", de Tudor Arghezi



Poezia “Testament” de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii romane din perioada interbelica,alaturi de “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga si “Joc secund” de Ion Barbu. Poezia este asezata in fruntea primului volum arghezian, “Cuvinte potrivite”(1927), si are rol de program (manifest) literar, realizat insa cu mijloace poetice.
Arta poetica este o creatie in versuri prin care autorul isi exprima prin mijloace artistice specifice operei literare,conceptia despre creatie sau despre menirea creatorului. Poezia “Testament” de Tudor Arghezi este o arta poetica,deoarece autorul isi exprima propriile convingeri despre arta literara,despre menirea literaturii si despre rolul artistului in societate.
Este o arta poetica moderna,deoarece in cadrul ei apare o tripla problematica,specifica liricii moderne:transfigurarea socialului in estetic,estetica uratului,raportul dintre inspiratie si tehnica poetica.Poezia  “Testament” este prima dintre artele poetice publicate in diferite volume:”Flori de mucigai”,“Frunze pierdute”,“Epigraf”, etc.
TITLUL  poeziei are o dubla acceptie: una denotativa si alta conotativa.In sens propriu(denotativ),cuvantul-titlu desemneaza un act juridic intocmit de o persoana prin care aceasta isi exprima dorintele ce urmeaza a-i fi indeplinite dupa moarte,in legatura cu transmiterea averii sale.In sens figurat(conotativ),cuvantul face trimitere la cele doua mari parti ale Bibliei:V.T. si N.T. in care sunt concentrate invataturile proorocilor si apostolilor  adresate omenirii.Astfel creatia argheziana devine o mostenire spirituala adresata urmasilor-cititori sau viitorilor truditori ai condeiului.
TEMA poeziei o reprezinta creatia literara in ipostaza de mestesug,creatie lasata mostenire unui fiu spiritual.Textul  poetic este conceput ca un monolog adresat de tata unui fiu spiritual caruia ii este lasata drept unica mostenire “cartea”,metonimie care desemneaza opera literara. Discursul liric avand un caracter adresat, lirismul subiectiv se realizeaza prin atitudinea poetica,transmisa in mod direct si la nivelul expresiei prin marcile subiectivitatii(marci lexico-gramaticale prin care se evidentiaza eul liric):pronume personal la pers. I sg.”eu”; vb.la pers. I si a II-a sg.”am ivit”, “sa urci”; adj.posesive la pers. I sg.”cartea mea“,”strabunii mei“, alternand spre diferentiere cu pers. a III-a,topica afectiva(inversiuni si dislocari sintactice).In poezie eul liric apare in diferite ipostaze:eu/noi;eu/tatal-fiul etc.. Textul poetic este structurat in 6 strofe cu nr.inegal de versuri,cu metrica si ritmul variabile.Discursul liric este organizat sub forma unui monolog adresat/dialog imaginar intre tata si fiu,intre strabuni si urmasi,intre rob si Domn,tot atatea ipostaze pt.eul liric.
 INCIPITUL,conceput ca o adresare directa a eului liric catre un fiu spiritual,contine ideea mostenirii spirituale,”un nume adunat pe-o carte”,care devine simbol al identitatii obtinute prin cuvant. Conditia  poetului este concentrata in versul:”decat un nume adunat pe-o carte”,iar poezia apare ca bun spiritual si peren:”Nu-ti voi lasa drept bunuri dupa moarte…”.
Metafora “seara razvratita” face trimitere la trecutul zbuciumat al stramosilor,care se leaga de generatiile viitoare,prin “carte”. Enumeratia “rapi si gropi adanci”,ca si versul urmator “Suite de batranii mei pe branci”,sugereaza drumul dificil al conoasterii,si al acumularilor strabatut de inaintasi.  Formula de adresare,vocativul “fiule” ,desemneaza un potential cititor,poetul identificandu-se,in mod simbolic,cu un tata,ca un mentor al generatiilor viitoare.
   In strofa a doua,”cartea”,creatie elaborata cu truda de poet,este numita “hrisovul vostru cel dintai”,cartea de capatai a urmasilor.”Cartea”-“hrisov” are pt.generatiile viitoare valoarea unui document fundamental,asemeni Bibliei.Metafora “carte” ,are un loc central in aceasta arta poetica,fiind un element de recurenta.
     Ideea centrala din cea de-a treia strofa este transformarea poeziei intr-o lume obiectuala.Astfel “sapa”,unealta folosita pt.a lucra pamantul,devine“condei”,unealta de scris,iar “brazda” devine “calimara”,poetul aplicand asupra cuvintelor aceeasi truda transformatoare prin care plugarii supuneau pamantul.Poetul este,prin urmare,un nascocitor care transforma “graiul lor cu-ndemnuri pt.vite”,in “cuvinte potrivite”,metafora ce desemneaza poezia ca mestesug,ca truda,si nu ca inspiratie divina.

Strofa a patra debuteaza cu o confesiune lirica:“Am luat ocara si torcand usure/Am pus-o cand sa-mbie,cand sa-njure”.Poetul poate face ca versurile sale sa exprime imagini sensibile,dar si sa stigmatizeze raul din jur (“sa-njure”),arta avand functie cathartica,dar si moralizatoare.In strofa a cincea apare ideea transfigurarii socialului in estetic,prin faptul ca durerea,revolta sociala sunt concentrate in poezie,simbolizata prin “vioara”,instrument mul mai reprezentativ pt.popor decat clasica lira: “Durerea noastra surda si amara/O   gramadii pe-o singura vioara.”Arghezi introduce in literatura romana estetica uratului,concept pe care il preia de la scriitorul francez Charles Baudelaire:”Din bube,mucegaiuri si noroi/Iscat-am frumuseti si preturi noi”. Poezia reprezinta pt.Arghezi si un mijloc de razbunare a suferintei inaintasilor:“Biciul rabdat se-ntoarce in cuvinte/Si izbaveste-ncet pedepsitor/Odrasla vie-a crimei tuturor”.
Ultima strofa evidentiaza faptul ca muza,arta contemplativa, “Domnita”,”pierde” in favoarea mestesugului poetic: “Intinsa lenesa pe canapea,/Domnita sufera in cartea mea”.Poezia este atat rezultatul inspiratiei,al harului divin “slova de foc”,cat si al mestesugului,al trudei poetice “slova faurita”: “Slova de foc si slova faurita/Imperecheate-n carte se marita”.Conditia poetului este redata in versul “Robul a scris-o,Domnul o citeste” ; artistul este un “rob”,un truditor al condeiului si se afla in slujba cititorului, “Domnul”,
      In concluzie,  putem afirma ca poezia “Testament” de Tudor Arghezi este o arta poetica,datorita afirmatiilor prezentate mai sus,dar si pt.ca poetul devine un nascocitor,iar poezia presupune mestesugul,truda creatorului.

duminică, 26 februarie 2017

prof. Mirela Broasca:Relatia dintre două personaje dintr-o nuvelă de Ioan Slavici: Moara cu noroc



Relaţiile dint re două personaje dintr-o nuvelă de Ioan Slavici: Moara cu  noroc
În literatura română, nuvela a fost abordată începând cu secolul XIX, în special în perioada  marilor clasici, unele dintre aceste creaţii literare fiind adevărate  capodopere. Ca specie literară, nuvela este un text în proză cu un singur fir  narativ, un număr restrâns de personaje, spaţiul şi timpul sunt bine  determinate, iar naratorul este în general obiectiv.
  În orice nuvelă,  accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor. Acest  lucru este vizibil şi în nuvela realist-psihologică “Moara cu noroc” a lui Ioan  Slavici.
  Realismul nuvelei este susţinut mai ales de amprenta pe care şi-o pune mediul social asupra  comportamentului şi caracterului uman, dar şi de veridicitatea relaţiilor  dintre personaje. Astfel iau naştere conflicte puternice de ordin  exterior (social) sau interior (psihologic, generat de cel dintâi).
  Relaţia dintre  Ghiţă, protagonistul nuvelei, şi Lică, personaj negativ, întruchipare a  maleficului, stă la baza conflictului exterior al nuvelei. Aceştia se află în  opoziţie deoarece provin din două lumi complet diferite.Ghiţă provine dintr-o  lume condusă de legile buneicuviinţe, ale onoarei, în care oamenii trăiesc cu  frica lui Dumnezeu; Lică Sămădăul trăieşte într-o lume guvernată de legi  proprii, nescrise, altele decât cele ale statului, o lume a hoţilor protejaţi,  fiind un simbol al degradării morale. Întâlnirea dintre cei doi la Moara cu  noroc însemnă declanşarea inevitabilă a conflictului.
  Cizmarul Ghiţă,  luând în arendă hanul Moara cu noroc din dorinţa de a câştiga cat mai mulţi  bani, ignorând îndemnul la cumpătare al soacrei sale, bătrâna, mama Anei.  Iniţial, fericirea pare să-i surâdă, câştigă bine, înţelegerea în familie este  deplină, dar toată această armonie se destramă odată cu apariţia lui Lică  Sămădăul, un om “primejdios”, cum îl numeşte Ana.
  Pătrunderea lui  Lică în viaţa lui Ghiţă declanşează o dramă psihologică ce va duce încet, dar  sigur la degradarea morală a celui din urmă.Ghiţă ar dori să rămână la moară  trei ani (“ma pun pe picioare, încat să pot să lucrez cu zece calfe şi să le  dau altora de carpit”), dar uneori parcă presimte pericol, mai ales atunci când  Lică  încearcă să-l subordoneze. Totuşi,  el crede că poate gasi o soluţie (“aceşti trei ani atârnau de Lică. Dacă se  punea bine cu dânsul, putea să-i mearga de minune, căci oameni ca Lică sunt  darnici”).
  Om al fărădelegilor,  criminal înrăit (faptele fiind mărturisite lui Ghiţă), Lică Sămădăul îşi dă  seama că Ghiţă are un caracter puternic, dar fiind un bun cunoscător de oameni,  îi simte în acelaşi timp slăbiciunea: patima caştigului de bani. Dorindu-l  subordonat, oricând la ordinele sale, Lică îl implică pe cârciumar în  fărădelegile sale (jefuirea arendaşului, uciderea femeii şi a copilului),  oferindu-i bani şi încercând să distrugă legătura sufletească dintre el şi  soţia sa. De altfel, Ghiţă se înstrăinează de familie şi de Ana, de teamă ca ea  să nu îi descopere implicarea în afacerile murdare şi astfel “liniştea colibei”  se distruge, banuielile afectând relaţiile celor doi soţi. Sămădăul se apropie  de Ana, înfăţisându-se într-o lumină favorabilă, grijuliu cu copiii ei. Ana,  însă, îşi iubeşte soţul, chiar dacă acesta îi spune la un moment dat că îi stă  în cale.
  Lică are în el o  inteligenţă malefică; jocul dublu al lui Ghiţă (de a trata cu Lică şi de a face  marturisiri lui Pintea) eşuează. Ghiţă e distrus nu doar de patima înavuţirii,  ci şi de lipsa de sinceritate. El este nesincer la procesul lui Lică de la  Oradea, nesincer cu Pintea şi cu Ana. Încercarea de a-l inşela pe Lică,  reţinând o parte din banii schimbaţi îi este fatală. Om lipsit de scrupule,  acesta distruge şi fărâmă de umanitate din Ghiţă, dragostea pentru Ana,  determinând-o pe aceasta să i se dăruiască, atunci când e lăsată de Paşti la  discreţia poftelor sale. Această dramă finală e declanşată tocmai de dragostea  Anei, care nu dorise să îl lase pe soţul ei singur de Paşti.
  În cele din urmă,  Lică îl aduce pe Ghiţă în situaţia de a-şi ucide soţia, iar acesta va muri ucis  de Răuţ tot din ordinul Sămădăului.Lică incendiază cârciuma de la Moara cu  noroc, după care îşi zdrobeşte capul într-un copac pentru a nu cădea viu în  mâinile jandarmului Pintea.
  Moartea lui Ghiţă  este corecţia pe care destinul i-o aplică pentru nerespectarea principiului  cumpătării enunţat în debutul nuvelei prin cuvintele bătrânei, iar cea a lui  Lică o pedeapsă pe măsura faptelor sale.
  Aşadar, ca  urmare a viziunii moralizatoare a naratorului, cele două personaje ale nuvelei  “Moara cu noroc” de Ioan Slavici, între care se stabileşte o relaţie complexă  şi un puternic conflict, au un sfârşit tragic.
  Nuvela realist-psihologică “Moara cu noroc” are o valoare incontestabilă, în special datorită complexităţii personajelor puse în situaţii dramatice şi a relaţiilor stabilite  între acestea, surprinse cu realism de către autor.