marți, 14 martie 2017

prof. Mirela Broasca: Particularitatile comediei 'O scrisoare pierduta", de I. Caragiale

 
COMEDIA’’O SCRISOARE PIERDUTA’’ de ION LUCA CARAGIALE-
PARTICULARITATILE TEXTULUI-
Comedia este o specie a genului dramatic, in versuri sau in proza, care evoca personaje, intamplari, moravuri intr-un mod care starneste rasul, avand, de regula, un final fericit.Dupa cum afirma Diomede:”Comedia este tratarea inofensiva si fara catastrofe a faptelor normale si particulare”.
I.L. Caragiale a fost unul din cei patru scriitori reprezentativi pentru Epoca Marilor Clasici, alaturi de Mihai Eminescu, Ion Creanga si Ioan Slavici. A fost un spirit bivalent, inzestrat pentru comic si comedii, si pentru analitic in nuvele si in drama “Napasta”.
Comediile lui IL Caragiale, desi sunt inspirate din realitatea secolului al XIX-lea – contemporana scriitorului, aduc in fata spectatorului un univers comic de eterna actualitate. A treia din seria celor patru comedii, “O scrisoare pierduta” a avut premiera pe scena Teatrului National din Bucuresti la 13 noiembrie 1884 si a fost publicata in revista “Convorbiri literare” in 1885.Opera a fost vazuta ca o ilustrare artistica a contextului social-politic creat in jurulanului 1993, an in care au avut loc alegeri parlamentare, ba, mai mult decat atat, au fost critici care nu s-au sfiit sa identifice in personajele caragialiene profiluri ale personalitatilor vremii. Intre speciile dramatice, comedia are cateva specifice: personajele apartin stratului de mijloc sau paturii joase a societatii, starneste rasul, punand in lumina defecte morale sau fizice, dar si conflictul intre aparenta si realitate, limbajul are ca model vorbirea comuna, iar finalul aduce impacarea adversarilor.Titlul comediei numeste pretiosul obiect care antreneaza personajele in conflicte carnavalesti si le prinde in vartejul unor actiuni cu proportii catastrofale, tratate insa in registru comic, care surprinde contrastul dintre aparenta si esenta. Din obiect al unei relatii particulare, scrisoarea devine un document de interes public. Ca instrument de santaj, ea deplaseaza actiunea de pe scena politica in culisele luptei electorale.“O scrisoare pierduta” este o comedie realista de moravuri politice care are ca tema dorinta de parvenire a burgheziei in timpul campaniei electorale pentru alegerea de deputati in parlament.Genul dramatic reuneste operele scrise pentru a fi reprezentate, prin interpretarea actorilor, cu contributia decorului sugestiv, a luminilor, a muzicii, realizandu-se astfel spectacolul care integreaza publicul mai mult decat oricare alt gen literar. Dintre speciile principale ale genului : comedia, tragedia si drama, Caragiale s-a oprit asupra celor din urma,scriind 4 comedii si o drama.Textul dramatic impune comunicarea mesajului prin dialog si prin replici ale personajelor, completate de elementele nonverbale si paraverbale, precum si de informatii referitoare la decor, care preiau rolul descrierii din textul narativ. “O scrisoare pierduta”infatiseaza o lista de 12 persoane, dupa cum le numeste autorul in pagina de prezentare, la care se adauga figurantii : alegatori, cetateni, public. Textul este impartit in patru acte cu un numar variabil de scene si pastreaza, in mare masura, ideea de unitate de timp, spatiu siactiune.Pentru ca este destinata reprezentarii pe scena, intr-un timp limitat, opera dramatica este supusa necesitatii de a concentra actiunea si de a mentine tensiunea. Asa se expozitiunii in afara cadrului textual sau scenic. Acumularea de conflicte se produce rapid,angreneaza toate personajele si se precipita spre un final spectaculos. Comedia se deschide cu evocarea raidului nocturn facut de Pristanda, care, spionand casa lui Catavencu, a aflat intentia acestuia de a publica in “Racnetul Carpatilor” o scrisoare compromitatoare. Pe parcursul primelor 5 scene ale actului I, se contureaza, din diverse perspective, expozitiunea, consumata deja inaintea debutului actiunii propriu-zise: felul in care a fost pierduta scrisoarea, de catre cine si cui ii este adresata, continutul ei. Desfasurarea actiunii introduce in scena personaje noi. Farfuridi si Branzovenescu dau primele semne desuspiciune, Cetateanul turmentat vine sa aduca scrisoarea andrisantului, dar constata ca nu o mai are. Zoe utilizeaza tot arsenalul feminin pentru a-l convinge pe Fanica sa sustina candidatura canaliei, dar acesta nu accepta, spre deosebire de Trahanache, care a cedat mult mai usor. Actul II se desfasoara in ritmuri foarte alerte si adauga complicatii bulgarelui de zapada creat deja si pornit cu viteza pe panta alegerilor. Pristanda este prins intre ordine contradictorii: prefectul ii poruncise perchezitionarea casei lui Catavencu si arestarea lui, pe cand Zoe solicita eliberarea captivului si ii promitea sprijinul electoral. Actul se incheie cu sosirea depeşei de la centru, prin care se solicita alegerea altui candidat pt colegiul al II-lea.Discursurile candidatilor Farfuridi si Catavencu deschid actul III si pregatesc punctual culminant: anuntarea noului candidat, Agamemnon Dandanache. Incercarile lui Catavencu de a vorbi despre scrisoare esueaza, pentru ca este saltat in ambuscada pregatita de Pristanda. In incaierare isi pierde palaria, care ajunge la Cetateanul turmentat, impreuna cu scrisorica din captuseala.Actul IV continua in crescendo tensiunea dramatica, pentru ca scrisoarea nu a ajuns inca la Zoe, iar Catavencu este de negasit. Intre timp, Dandanache desconspira tertipurile prin care a ajuns candidat si anunta intentia de a folosi docomentul ca eterna arma de santaj.Tocmai cand se credea definitiv dezonorata, salvarea coanei Joitica apare in persoana simpaticului Cetatean, care ii restituie scrisoarea. Redevenita puternica, femeia are taria sa-l ierte pe umilul domn Nae, dar in deznodamant ii pretinde sa conduca petrecerea in cinstea noului ales. Conflictul principal al operei antreneaza doua tabere a caror confruntare are loc in plan politic: membrii de baza ai partidului aflat la putere si gruparea independenta a lui NaeCatavencu, aspirant la calitatea de deputat. Obstacolul este pierderea biletului de amor trimis de Fanica amantei lui, Zoe. Ciocnirea celor doua tabere este provocatoare de tensiunedramatica, acumulata treptat prin tehnica bulgarelui de zapada. In conflictul secundar,  un rol important are grupul Farfuridi-Branzovenescu, obsedat de tradare din partea fruntasilor  partidului si implicit de pierderea nominalizarii la deputatie a celui dintai. In afara conflictelor raman 2 personaje cu ratiuni diferite. Cetateanul turmentat are o singura preocupare: cu cine sa voteze. Desi ca alegator este singurul out-sider, ironia destinului face ca scrisoarea sa revina periodic in mainile lui si sa il oblige sa intre in contact cu fortele opozante. Ghita Pristanda, politaiul,  este implicat involuntar in conflict, prin natura meseriei si a relatiilor cu personajele. El este “urechea” prefectului la fereastra lui Catavencu,“instrumentul” de forta al lui Trahanache in agresarea adversarului politic si mesagerul devotat al coanei Joitica. In plan politic, momentul maximei tensiuni ar trebui sa fie nominalizarea candidatului-surpriza, impus de la “centru”: Agamemnon Dandanache. De fapt, tensiunea creste constant, pana la revenirea scrisorii buclucase  in mainile destinatarului. Solutia finala este impacarea tuturor opozantilor, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Toate comediile luiCragiale debuteaza cu un scandal si se termina cu o petrecere, accentuand ideea ca nu exista principii sau valori care sa nu poate fi incalcate atunci cand enteresul o cere.
Pompiliu Constantinescu demonstreaza legatura operei lui Caragiale cu vechea comica, argumentand ca personajele ilustreaza vechi tipuri comice: incornoratul – ZahariaTrahanache; amorezul – Tipatescu; cocheta adulterina-Zoe; demagogul- Catavencu,Farfuridi, Dandanache; cetateanul- Cetateanul turmentat; raisonneurul- Pristanda, care este si tipul slujbasului umil.Caragiale creeaza o tipizare comica, prin generalizarea unei categorii, amintind de caracterele comice ale comediei clasice, dar eroii lui Caragiale sunt individualizati prin detalii care se refera la situatia sociala sau intelectuala, temperament, limbaj. Comicul de caracter configureaza personajul in doua modalitati: prin evidentierea unei “monomanii”(demagogul, avarul, ipocritul, gelosul, servilul) sau prin rolul de compozitie ( amorezul,cocheta, incornoratul, confidentul). Din combinatia celor doua modalitati se nasc personaje care pot fi incadrate in doua tipologii, cu criterii diferite. Astfel, Zoe este prin trasatura caracterologica – femeia voluntara si prin rolul de compozitie- cocheta. Ghita Pristanda are determinarile slugarnicului, dar rolul de compozitie il evidentiaza ca raisonneur, personaj care face comentarii asupra evenimentelor si judeca faptele celorlalti.Comicul de moravuri ilustreaza in mod special rolul educativ, formator pe care scriitori il atribuie artei, in general, si literaturii in particular. A satiriza viciile unei societati, a le contura in tuşe groase, ale arata lumii intregi devine o maniera de a aborda o “boala”.Rasul pe care il provoaca spectacolul naravurilor lumii este primul pas spre vindecare. Lista moravurilor satirizate in “O scrisoare pierduta” este destul de lunga: adulterul,servilismul, prostia, incultura, infatuarea. Multe pot fi intalnite, in cumul, la unele personaje, dar principale sunt doua vicii generalizate: demagogia si coruptia. Acestea sunt extinse la nivelul intregii societati si la nivelul clasei politice si al marii burghezii.Discursurile celor chemati sa decida soarta tarii, potentialii deputati Catavencu si Farfuridi reflecta absenta oricarui principiu moral, a unei minime decente si a unei logici elementare. Mai mult, Dandanache triumfa si este sarbatorit cu tot fastul cuvenit invingatorului. Cititorul, care gandeste dincolo de granitele textului, stie ca Gagamita ii va reprezenta in Parlament pe locuitorii judetului de munte si ca are sansa prelungirii mandatului cu inca o legislatura, caci scrisoarea este in posesia lui si oricand doreste “pac  laRasboiul” sa o publice. Numele publicatiilor, “Racnetul Carpatilor” si “Rasboiul”, dincolo de ridicolul lor,atrag atentia asupra agresivitatii presei. Nu este lipsit de interes sa mentionam ca personajele comediilor lui Caragiale, oameni obisnuiti, din popor, citesc cu sfintenie gazeta, deci ea este formatoare de opinie. Observator lucid, scriitorul schiteaza un traseu al propagarii imoralitatii, de la clasa politica, prin presa, la omul de rand. Singurul personaj feminin al comediei, Zoe, este paradoxal femeia-barbata, voluntara,tenace, puternica. Distinsa doamna de societate este stimata de toti si a stiut sa intre in gratiile fiecaruia. Singurul ei punct vulnerabil este viata secreta, deja vechea istorie de amor cu prefectul, care si-a ratat ascensiunea politica si a ramas in obscura capitala a judetului de munte doar de dragul ei. Toata lumea ajunge, mai devreme sau mai tarziu, sa raspunda solicitarilor Zoei – onorabilul sot ii protejeaza sensibilitatea si executa fara intarziere toate poruncile ei; Fanica este gata sa renunte la pozitia sociala, pentru a salva reputatia amantei sale, Ghita Pristanda isi risca slujba si il minte pe prefect, pentru a facilita intalnirea dintreCatavencu si coana Joitica. Pana si satajistul domn Nae ii recunoaste calitatile si are vagi remuscari ca tocmai ea a cazut victima santajului.Reprezentativa pentru relatiile din cuplul de amanti este scena Vi din actul III, candZoe desfasoara tot arsenalul feminin pentru a-l convinge pe prefect ca solutia salvatoare este sustinerea candidaturii lui Catavencu. Initial plange si umila, recunoaste ca a comis “onerozie fara seaman”. Trece apoi la persuasiune cu mijloacele santajului sentimental., insira  argumente logice, intr-o tirada cu mare forta de evocare, menita sa-I creeze lui Tipatescu imaginea unui carnagiu “cum or sa ma sfasie”, repetat la nesfarsit.In fata acestei apocalipse, Fanica adopta atitudinea cavalerului, care sacrifica totul pentru aleasa inimii lui, si intr-un elan de romantism melodramatic, ii propune sa fuga in lume amandoi. Zoe este insa realista; pasiunea nu ii intuneca ratiunea si nu este dispusa arenunta la tot pentru iubire. Vazandu-se refuzata in spirijinirea candidaturii santajistului, Zoe joaca o ultima carte: ameninta cu sinuciderea. Slabiciunea acestea nu corespunde firii ei voluntare, asa ca amana gestul fatal. Finalul fericit reasterne linistea peste lumea intreaga, deci si peste triunghiul conjugal. In nauceala lui, Dandanache repeta aceeasi confuzie si nu ii poate intra in cap adevarul: il considera pe varstnicul Trahanache prefect, iar pe Tipatescu – sotul damei. In lumea lui Caragiale, indivizii traiesc o existenta derizorie, careia ii atribuie proportii hiperbolizate si investesc enorm in evenimente marunte, carora le confera dimensiunile unui destin. Golirea lor de sens existential poate atinge absurdul, ajungand la definitia esentiala :” Eu nu sunt un cine, eu sunt un ce”. Singura abilitate pe care o au este imitatia si mimarea unor comportamente, fie ca este vorba despre dragoste, despre tradare,despre onoare sau despre politica.Personajele au o adevarata “manie a politicianismului”, citesc gazetele si nu inteleg nimic, dobandesc dreptul de vot si nu au pe cine alege, pentru ca toti candidatii sunt la fel de“canalii”. Programele politice nu au nicio relevanta, iar legea electorala este oricand substituibila cu un biletel de amor. In opinia lui Mihail Ralea, lumea lui Caragiale are un aspect paradisiac, in sensul ca personajele sunt lipsite de problematici interne si nu percep dureros esecul, nu se schimba si nu evolueaza.Despre teatrul lui Caragiale s-a spus ca este “nonpsihologic”, pentru ca personajele nu au adancimea sufleteasca specifica omului in general. Cititorul nu regaseste in personaje acele miscari sufletesti cu care l-a obisnuit teatrul traditional, de aceea se poate spune ca stilul popular si grotesc al comediei sale este prin el insusi antipsihologic, dupa cum spune I.Constantinescu. Din aceasta perspectiva, a receptarii contemporane, Caragiale este un scriitor foarte actual, creator al farsei moderne si neintrecut pictor al unei lumi in deriva morala. Sintagma “Caragiale-contemporanul nostru” reflecta actualitatea operei scriitorului care a creat cele mai multe tipuri din literatura romana. Intr-o capodopera cum este “Oscrisoare pierduta” apare imaginea unei lumi de carnaval, ridicola, o lume a automatismelor,a ambitiilor si a orgoliilor nejustificate. Totusi, personajele configureaza prin tehnicarealismului , un univers care da iluzia vietii, de aceea rasul caragialesc este unul tragi-comic,intr-o sinteza specific romaneasca, de natura sa defineasca o atitudine paradozala:”rasu- plansu”

luni, 13 martie 2017

Prof. Mirela Broasca: Tema si viziunea despre lume in textul poetic ''Testament", de Tudor Arghezi



Poezia “Testament” de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii romane din perioada interbelica,alaturi de “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga si “Joc secund” de Ion Barbu. Poezia este asezata in fruntea primului volum arghezian, “Cuvinte potrivite”(1927), si are rol de program (manifest) literar, realizat insa cu mijloace poetice.
Arta poetica este o creatie in versuri prin care autorul isi exprima prin mijloace artistice specifice operei literare,conceptia despre creatie sau despre menirea creatorului. Poezia “Testament” de Tudor Arghezi este o arta poetica,deoarece autorul isi exprima propriile convingeri despre arta literara,despre menirea literaturii si despre rolul artistului in societate.
Este o arta poetica moderna,deoarece in cadrul ei apare o tripla problematica,specifica liricii moderne:transfigurarea socialului in estetic,estetica uratului,raportul dintre inspiratie si tehnica poetica.Poezia  “Testament” este prima dintre artele poetice publicate in diferite volume:”Flori de mucigai”,“Frunze pierdute”,“Epigraf”, etc.
TITLUL  poeziei are o dubla acceptie: una denotativa si alta conotativa.In sens propriu(denotativ),cuvantul-titlu desemneaza un act juridic intocmit de o persoana prin care aceasta isi exprima dorintele ce urmeaza a-i fi indeplinite dupa moarte,in legatura cu transmiterea averii sale.In sens figurat(conotativ),cuvantul face trimitere la cele doua mari parti ale Bibliei:V.T. si N.T. in care sunt concentrate invataturile proorocilor si apostolilor  adresate omenirii.Astfel creatia argheziana devine o mostenire spirituala adresata urmasilor-cititori sau viitorilor truditori ai condeiului.
TEMA poeziei o reprezinta creatia literara in ipostaza de mestesug,creatie lasata mostenire unui fiu spiritual.Textul  poetic este conceput ca un monolog adresat de tata unui fiu spiritual caruia ii este lasata drept unica mostenire “cartea”,metonimie care desemneaza opera literara. Discursul liric avand un caracter adresat, lirismul subiectiv se realizeaza prin atitudinea poetica,transmisa in mod direct si la nivelul expresiei prin marcile subiectivitatii(marci lexico-gramaticale prin care se evidentiaza eul liric):pronume personal la pers. I sg.”eu”; vb.la pers. I si a II-a sg.”am ivit”, “sa urci”; adj.posesive la pers. I sg.”cartea mea“,”strabunii mei“, alternand spre diferentiere cu pers. a III-a,topica afectiva(inversiuni si dislocari sintactice).In poezie eul liric apare in diferite ipostaze:eu/noi;eu/tatal-fiul etc.. Textul poetic este structurat in 6 strofe cu nr.inegal de versuri,cu metrica si ritmul variabile.Discursul liric este organizat sub forma unui monolog adresat/dialog imaginar intre tata si fiu,intre strabuni si urmasi,intre rob si Domn,tot atatea ipostaze pt.eul liric.
 INCIPITUL,conceput ca o adresare directa a eului liric catre un fiu spiritual,contine ideea mostenirii spirituale,”un nume adunat pe-o carte”,care devine simbol al identitatii obtinute prin cuvant. Conditia  poetului este concentrata in versul:”decat un nume adunat pe-o carte”,iar poezia apare ca bun spiritual si peren:”Nu-ti voi lasa drept bunuri dupa moarte…”.
Metafora “seara razvratita” face trimitere la trecutul zbuciumat al stramosilor,care se leaga de generatiile viitoare,prin “carte”. Enumeratia “rapi si gropi adanci”,ca si versul urmator “Suite de batranii mei pe branci”,sugereaza drumul dificil al conoasterii,si al acumularilor strabatut de inaintasi.  Formula de adresare,vocativul “fiule” ,desemneaza un potential cititor,poetul identificandu-se,in mod simbolic,cu un tata,ca un mentor al generatiilor viitoare.
   In strofa a doua,”cartea”,creatie elaborata cu truda de poet,este numita “hrisovul vostru cel dintai”,cartea de capatai a urmasilor.”Cartea”-“hrisov” are pt.generatiile viitoare valoarea unui document fundamental,asemeni Bibliei.Metafora “carte” ,are un loc central in aceasta arta poetica,fiind un element de recurenta.
     Ideea centrala din cea de-a treia strofa este transformarea poeziei intr-o lume obiectuala.Astfel “sapa”,unealta folosita pt.a lucra pamantul,devine“condei”,unealta de scris,iar “brazda” devine “calimara”,poetul aplicand asupra cuvintelor aceeasi truda transformatoare prin care plugarii supuneau pamantul.Poetul este,prin urmare,un nascocitor care transforma “graiul lor cu-ndemnuri pt.vite”,in “cuvinte potrivite”,metafora ce desemneaza poezia ca mestesug,ca truda,si nu ca inspiratie divina.

Strofa a patra debuteaza cu o confesiune lirica:“Am luat ocara si torcand usure/Am pus-o cand sa-mbie,cand sa-njure”.Poetul poate face ca versurile sale sa exprime imagini sensibile,dar si sa stigmatizeze raul din jur (“sa-njure”),arta avand functie cathartica,dar si moralizatoare.In strofa a cincea apare ideea transfigurarii socialului in estetic,prin faptul ca durerea,revolta sociala sunt concentrate in poezie,simbolizata prin “vioara”,instrument mul mai reprezentativ pt.popor decat clasica lira: “Durerea noastra surda si amara/O   gramadii pe-o singura vioara.”Arghezi introduce in literatura romana estetica uratului,concept pe care il preia de la scriitorul francez Charles Baudelaire:”Din bube,mucegaiuri si noroi/Iscat-am frumuseti si preturi noi”. Poezia reprezinta pt.Arghezi si un mijloc de razbunare a suferintei inaintasilor:“Biciul rabdat se-ntoarce in cuvinte/Si izbaveste-ncet pedepsitor/Odrasla vie-a crimei tuturor”.
Ultima strofa evidentiaza faptul ca muza,arta contemplativa, “Domnita”,”pierde” in favoarea mestesugului poetic: “Intinsa lenesa pe canapea,/Domnita sufera in cartea mea”.Poezia este atat rezultatul inspiratiei,al harului divin “slova de foc”,cat si al mestesugului,al trudei poetice “slova faurita”: “Slova de foc si slova faurita/Imperecheate-n carte se marita”.Conditia poetului este redata in versul “Robul a scris-o,Domnul o citeste” ; artistul este un “rob”,un truditor al condeiului si se afla in slujba cititorului, “Domnul”,
      In concluzie,  putem afirma ca poezia “Testament” de Tudor Arghezi este o arta poetica,datorita afirmatiilor prezentate mai sus,dar si pt.ca poetul devine un nascocitor,iar poezia presupune mestesugul,truda creatorului.

duminică, 26 februarie 2017

prof. Mirela Broasca:Relatia dintre două personaje dintr-o nuvelă de Ioan Slavici: Moara cu noroc



Relaţiile dint re două personaje dintr-o nuvelă de Ioan Slavici: Moara cu  noroc
În literatura română, nuvela a fost abordată începând cu secolul XIX, în special în perioada  marilor clasici, unele dintre aceste creaţii literare fiind adevărate  capodopere. Ca specie literară, nuvela este un text în proză cu un singur fir  narativ, un număr restrâns de personaje, spaţiul şi timpul sunt bine  determinate, iar naratorul este în general obiectiv.
  În orice nuvelă,  accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor. Acest  lucru este vizibil şi în nuvela realist-psihologică “Moara cu noroc” a lui Ioan  Slavici.
  Realismul nuvelei este susţinut mai ales de amprenta pe care şi-o pune mediul social asupra  comportamentului şi caracterului uman, dar şi de veridicitatea relaţiilor  dintre personaje. Astfel iau naştere conflicte puternice de ordin  exterior (social) sau interior (psihologic, generat de cel dintâi).
  Relaţia dintre  Ghiţă, protagonistul nuvelei, şi Lică, personaj negativ, întruchipare a  maleficului, stă la baza conflictului exterior al nuvelei. Aceştia se află în  opoziţie deoarece provin din două lumi complet diferite.Ghiţă provine dintr-o  lume condusă de legile buneicuviinţe, ale onoarei, în care oamenii trăiesc cu  frica lui Dumnezeu; Lică Sămădăul trăieşte într-o lume guvernată de legi  proprii, nescrise, altele decât cele ale statului, o lume a hoţilor protejaţi,  fiind un simbol al degradării morale. Întâlnirea dintre cei doi la Moara cu  noroc însemnă declanşarea inevitabilă a conflictului.
  Cizmarul Ghiţă,  luând în arendă hanul Moara cu noroc din dorinţa de a câştiga cat mai mulţi  bani, ignorând îndemnul la cumpătare al soacrei sale, bătrâna, mama Anei.  Iniţial, fericirea pare să-i surâdă, câştigă bine, înţelegerea în familie este  deplină, dar toată această armonie se destramă odată cu apariţia lui Lică  Sămădăul, un om “primejdios”, cum îl numeşte Ana.
  Pătrunderea lui  Lică în viaţa lui Ghiţă declanşează o dramă psihologică ce va duce încet, dar  sigur la degradarea morală a celui din urmă.Ghiţă ar dori să rămână la moară  trei ani (“ma pun pe picioare, încat să pot să lucrez cu zece calfe şi să le  dau altora de carpit”), dar uneori parcă presimte pericol, mai ales atunci când  Lică  încearcă să-l subordoneze. Totuşi,  el crede că poate gasi o soluţie (“aceşti trei ani atârnau de Lică. Dacă se  punea bine cu dânsul, putea să-i mearga de minune, căci oameni ca Lică sunt  darnici”).
  Om al fărădelegilor,  criminal înrăit (faptele fiind mărturisite lui Ghiţă), Lică Sămădăul îşi dă  seama că Ghiţă are un caracter puternic, dar fiind un bun cunoscător de oameni,  îi simte în acelaşi timp slăbiciunea: patima caştigului de bani. Dorindu-l  subordonat, oricând la ordinele sale, Lică îl implică pe cârciumar în  fărădelegile sale (jefuirea arendaşului, uciderea femeii şi a copilului),  oferindu-i bani şi încercând să distrugă legătura sufletească dintre el şi  soţia sa. De altfel, Ghiţă se înstrăinează de familie şi de Ana, de teamă ca ea  să nu îi descopere implicarea în afacerile murdare şi astfel “liniştea colibei”  se distruge, banuielile afectând relaţiile celor doi soţi. Sămădăul se apropie  de Ana, înfăţisându-se într-o lumină favorabilă, grijuliu cu copiii ei. Ana,  însă, îşi iubeşte soţul, chiar dacă acesta îi spune la un moment dat că îi stă  în cale.
  Lică are în el o  inteligenţă malefică; jocul dublu al lui Ghiţă (de a trata cu Lică şi de a face  marturisiri lui Pintea) eşuează. Ghiţă e distrus nu doar de patima înavuţirii,  ci şi de lipsa de sinceritate. El este nesincer la procesul lui Lică de la  Oradea, nesincer cu Pintea şi cu Ana. Încercarea de a-l inşela pe Lică,  reţinând o parte din banii schimbaţi îi este fatală. Om lipsit de scrupule,  acesta distruge şi fărâmă de umanitate din Ghiţă, dragostea pentru Ana,  determinând-o pe aceasta să i se dăruiască, atunci când e lăsată de Paşti la  discreţia poftelor sale. Această dramă finală e declanşată tocmai de dragostea  Anei, care nu dorise să îl lase pe soţul ei singur de Paşti.
  În cele din urmă,  Lică îl aduce pe Ghiţă în situaţia de a-şi ucide soţia, iar acesta va muri ucis  de Răuţ tot din ordinul Sămădăului.Lică incendiază cârciuma de la Moara cu  noroc, după care îşi zdrobeşte capul într-un copac pentru a nu cădea viu în  mâinile jandarmului Pintea.
  Moartea lui Ghiţă  este corecţia pe care destinul i-o aplică pentru nerespectarea principiului  cumpătării enunţat în debutul nuvelei prin cuvintele bătrânei, iar cea a lui  Lică o pedeapsă pe măsura faptelor sale.
  Aşadar, ca  urmare a viziunii moralizatoare a naratorului, cele două personaje ale nuvelei  “Moara cu noroc” de Ioan Slavici, între care se stabileşte o relaţie complexă  şi un puternic conflict, au un sfârşit tragic.
  Nuvela realist-psihologică “Moara cu noroc” are o valoare incontestabilă, în special datorită complexităţii personajelor puse în situaţii dramatice şi a relaţiilor stabilite  între acestea, surprinse cu realism de către autor.

prof. Mirela Broasca:Tema si viziunea despre lume in Povestea lui Harap Alb



Tema si viziunea despre lume in Povestea lui Harap Alb

     Basmul este o specie populară sau cultă a genului epic, unde structura epică se .supune unor-stereotipii. Ele vizează formula introductivă, formula finală şi structura .narativă. Formula iniţială este compusă din trei termeni. Unul care arată o existenţă (A ‘jost odată), al doilea neagă existenţa (ca nici odată…), iar al treilea este compus dintr-o serie de circumstanţe temporale care induc punctual fantasticul. Formula finală are un rol invers decât cel al formulei iniţiale. Modelul structural al basmului conţine o situaţie • iniţială de echilibru, un eveniment sau o secvenţă de evenimente care dereglează ^ echilibrul iniţial, acţiunea reparatorie, marcată de cele mai multe ori printr-o aventură î eroică, refacerea echilibrului şi răsplătirea eroului.’Motivele din basm se grupează în perechi opoziţionale: lipsa/ lichidarea lipsei, interdicţie/ încălcarea interdicţiei, încercări/ lichidarea încercărilor, violenţă/ lichidarea violenţelor. Tema basmului este lupta binelui împotriva răului.
Povestea lui Harap-Alb este un basm cult de Ion Creangă, care reprezintă o sinteză de motive epice cu o circulaţie foarte largă. Respectând tiparul basmului, textul începe cu o formulă introductivă: Amu cică era odată, care avertizează cititorul asupra intrării într-o lume a poveştii. Spre deosebire de basmele populare, unde formula introductivă este compusă din trei termeni, unul care atestă o existenţă, (a fost odată), altul care o neagă (ca niciodată) şi, cel din urmă, format dintr-o serie de complemente circumstanţiale de timp care induc fantasticul, aici intrarea ex abrupto în text: era odată un craiu, care avea trei feciori… situează deocamdată textul la intersecţia dintre povestire şi basm. Structura textului corespunde basmului. Lipsa este marcată de scrisoarea lui Verde- împărat şi se concretizează în absenţa bărbatului, de aceea el îl roagă pe fratele lui să i-1 trimită pe cel mai bun dintre băieţi ca să rămână urmaş la tron. Următoarea etapă este căutarea eroului. în basm, ea se concretizează prin încercarea la care îşi supune craiul băieţii: se îmbracă în piele de urs şi iese în faţa lor de sub un pod. Conform structurii formale a basmului cel care reuşeşte să treacă proba este fiul cel mic; el trece proba din două motive: primul, se înscrie în etapele iniţierii cu ajutorul dat de Sfânta Duminecă, care îi spune să ia armele tatălui şi calul care va veni la tava cu jăratic; al doilea este de natură personală. El devine protagonistul acţiunii. Fiul cel mic este curajos. Podul reprezintă, în plan simbolic, limita lumii cunoscute – lumea împărăţiei craiului unde codul comportamental este bine cunoscut de fiul cel mic – şi punctul iniţial al unui spaţiu necunoscut. De aceea tatăl îi dă în acest loc primele indicaţii despre noua lume: să se ferească de omul spân şi de împăratul Roş şi îi dă piele de urs. Din acest moment debutează a doua etapă a basmului: înşelătoria. Pe drum, fiul cel mic al craiului se întâlneşte cu un om spân care îi cere să-1 ia în slujba lui. Băiatul refuză de două ori, dar a treia oară spânul reuşeşte să-1 înşele: ajunşi la o fântână, spânul intră şi se răcoreşte, apoi îl sfătuieşte pe băiat să facă acelaşi lucru. Fiul craiului, boboc tn felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului, şi se bagă în fântână, fără să-l trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla. Momentul este important pentru imaginea fiului de crai dinaintea încercărilor. Trăsătura vizată este naivitatea, trăsătură marcată direct de autor – fiind boboc la trebi din aiestea, Harap-Alb nu intuieşte că Spânul, antagonistul său, are intenţii ascunse. Naivitatea eroului e foarte importantă în evoluţia conflictului, întrucât textul urmăreşte tocmai maturizarea lui Harap-Alb. Naivitatea se înscrie în codul ritual al iniţierii prin care trece fiul craiului. Atitudinea empatică a naratorului este menită să sporească tensiunea dramatică şi să inducă un principiu etic. Spânul îi fură scrisorile şi îi dă un nume Harap-Alb. îi spune că va trebui să moară şi să învie ca să-şi recapete identitatea. Astfel, fiul de crai ajunge la Verde împărat în rol de slugă a spânului. încercările echivalează cu diverse probe ale ascultării, îndemânării, curajului, colaborării şi cumsecădeniei, probe esenţiale pentru un viitor împărat. Din punctul de vedere al simbolisticii basmului, încercările sunt probe de iniţiere. Harap-Alb va trebui să aducă salăţi din Grădina Ursului, pietrele preţioase din Pădurea Cerbului şi pe fata împăratului Roş. Ultima probă presupune o altă serie de probe, prin care împăratul Roş tinde să-şi păstreze fata (casa înroşită, ospăţul, fuga fetei, alegerea macului de nisip, ghicitul). Aceste probe se constituie ca un basm în interiorul basmului iniţial. Ideea este importantă în măsura în care demonstrează ingerinţa autorului „cult” în structura formală a basmului. Trebuie menţionat faptul că secvenţa violenţei lipseşte din acest context, dar aceasta este adusă în final, ca să sporească tensiunea epică. Lichidarea încercărilor se face datorită ascultării şi a personajelor adjuvante: calul, Sfânta Duminică, crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă şi Ochilă. Lichidarea înşelătoriei debutează la sfârşitul ultimei probe. Harap-Alb se întoarce cu fata împăratului Roşu, care dezvăluie adevărata lui identitate; încercarea spânului de a-1 ucide pe Harap-Alb (o formă a momentului violenţei) este ratată. Episodul cuprinde scena tăierii capului lui Harap Alb şi a reînvierii lui de către fata împăratului. Abia acum se realizează cu adevărat momentul lichidării înşelătoriei. Prin moartea şi prin reînvierea sa, Harap, Alb va trece într-o altă etapă existenţială. Prin moarte simbolică Harap Alb cel naiv lasă locul bărbatului matur. în realizarea acestui episod, Creangă uzează de câteva motive populare a căror recurenţă în basmele româneşti le conferă valoare simbolică. Motivul apei moarte (care încheagă, coagulează) este însoţit de motivul apei vii care învie: apa este simbol al vieţii şi al regenerării acesteia. Motivul învierii este urmat de motivul nunţii finale prin care se confirmă maturizarea eroului. Din acest moment poate fi împărat. Finalul este practic lichidarea lipsei care a generat situaţiile conflictuale.Incheierea basmului păstrează formula finală, care readuce cititorul din lumea fantastică: Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai fine încă; cine se duce acolo, be şi mănâncă în lumea realului Iar pe la noi, cine are bani, bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă. Fragmentul se referă la momentul în care eroul pleacă cu Setilă, Ochilă, Flămânzilă, Păsărilă-Lăţi-Lungilă, Gerilă, să o aducă pe fata împăratului Roş.    Stilistic, textul introduce un respiro în poveste printr-o cugetare a autorului narator şi prin anunţarea vecinătăţii lui imediate cu eroii basmului. îndoiala participativă – vor reuşi sau nu vor reuşi – este afirmată, dar imediat negată prin obiectivitatea impusă – naratorul este obligat să spună povestea până la capăt. El este vocea care va povesti întâmplările şi va afla finalul lor o dată cu cititorul. Registrul lexical este unul de natură ludic-meditativă. Enunţurile sunt nişte expresii paremiologice versificate care în primul paragraf caracterizează relaţiile interumane dintr-o perspectivă frustram pesimistă. Ideea nu este legată de stilul autorului – Creangă nu este pesimist -ci este legată de angajarea naratorului. Afirmând că lumea este structurată inegal, el deplânge de fapt soarta lui Harap-Alb silit de spân să treacă prin multe şi periculoase evenimente. Angajarea subiectivă a naratorului este ameliorată prin folosirea ghilimelelor ideile nu îi aparţin, ci sunt păreri generale.  Dimensiunea fantastică a spaţiului este sugerată prin fixarea celor două împărăţii: una la o margine a lumii şi cealaltă la altă margine a pământului. Spaţiul rămâne orizontal. Nu există, ca şi basmele populare, două tărâmuri strict delimitate (tărâmul de sus şi tărâmul de jos), care corespund binelui şi răului. Apare, în schimb, o geografie recognoscibilă în descrierea spaţiului.

joi, 23 februarie 2017

prof. Mirela Broasca: Rolul stilistic al verbelor in operele literare


 
1. Prezentul:sunt

-narativ: dinamizeaza actiunea, induce cititorului sentimentul participarii directe la evenimente,creand iluzia ca acestea sunt relatate pe masura ce se desfasoara
-istoric: anuleaza raportul prezent-trecut prin actualizarea unor evenimente anterioare in prezentul naratorului si al cititorului-gnomic: suspendarea opozitiilor temporale, conferind enunturilor o valoare omnitemporala;-specific proverbelor, zicatorilor, meditatiilor  filozofice
2. Imperfectul:eram
-narativ: proiecteaza un eveniment intr-o perioada nedeterminata; specific timpului baladesc, mitic-descriptiv: actualizeaza o realitate trecuta, situand-o intr-o durata nedeterminata; valoaredescriptiv evocativa-oniric: instituie un plan al imaginarului oniric; semnaleaza caracterul ireal al succesiunii de evenimente sau de trairi lirice
3.Perfect simplu:fusei
-narativ: situarea evenimentelor intr-un trecut recent; determina caracterul inchis al actiunii,reliefeaza derularea rapida a evenimentelor 
-descriptiv: plaseaza secventa descriptiva in prim-plan; da descrierii un caracter livresc,dinamic si vivacitate imaginilor descriptive
4.Perfectul compus: am fost
Inscrie evenimentele intr-o durata trecuta , intr-un interval de timp anterior timpului enuntarii(trecutul absolut) :-creeaza un decupaj in fluxul timpului, delimitand o secventa de temporalitate-delimitarea planului naratorului (perfect simplu) de planul personajelor (perfect compus)-marcheaza caracterul ireversibil al evenimentelor 
5. Mai mult ca perfectul: fusesem-
al incadrarii (in incipit): deschide seria de evenimente prin evocarea circumstantelor anterioare naratiunii propriu-zise, schiteaza fundalul evenimentelor care urmeaza a finarate. Diferentiaza timpul diegetic de timpul nararii.
-narativ: intrerupe seria evenimentelor din prim-planul narativ pentru a insera o secventa retrospectiva. Valoarea expresiva este data de intreruperea fluxului temporal , de o dislocare  semnificativa in ordinea cronologica a evenimentelor, situatiilor, starilor etc

sau:


 
Valori stilistice ale timpurilor verbale
PREZENTUL
•presupune o acţiune continuă, fără perspectiva încheierii;
•trasează axa temporală a desfăşurării acţiunii până la infinit;
•imprimă un ritm vioi acţiunii şi o dinamizează;
•dă impresia că acţiunea se desfăşoară sub ochii receptorului, creând impresia de autenticitate şi exactitate;
•are puterea de a reînvia faptele trăite de narator;
•prezentul liric exprimă intensitatea trăirii într-o durată concentrată, valorizează clipa prezentului, în contrast cu trecutul sau cu viitorul;

IMPERFECTUL
•timpul propriu literaturii de amintiri, al aceluia care înfăţisează o succesiune deevenimente ale trecutului;
•arată o acţiune neterminată în trecut, simultaneitatea, permanenţa;
•exprimă durata acţiunii, a trecerii timpului, a insistenţei;
•este un timp al narativităţii subiective, evocatoare;
•poate deschide o perspectivă dinspre trecut spre viitor;
•prelungeşte durata acţiunii pe axa temporală la infinit;
imperfectul narativ/ evocativ – timpul naraţiunii este prelungit spre timpul istorisirii; instituie o perspectivă subiectivă;
•imperfectul descriptiv conferă descrierii un caracter dinamic în opoziţie cu decupajul static determinat de utilizarea prezentului;
•este indice al trecerii de la realitate la imaginar în jocul de copii devine o strategie de a construi viziune poetică, de a întemeia lumi posibile şi de a imagina experienţe ipotetice ( posibile).
PERFECTUL SIMPLU NARATIV :- situează evenimentul într-un trecut recent;
- arată caracterul punctual al acţiunii;
- reliefează derularea rapidă a evenimentelor ori valoarea momentană a unei stări;
- situarea în finalul textului în care predomină alt timp(impf. sau prez.)

Prof. Mirela Broasca: Relatia dintre incipit si final intr-un roman studiat, apartinand perioadei postbelice. (MOROMETII, de Marin PREDA)



Scrie un eseu de 2 - 3 pagini, despre relatia dintre incipit si final intr-un roman studiat, apartinand perioadei postbelice. (MOROMETII, de Marin PREDA)
      Cea mai ampla specie a genului epic in proza, romanul se defineste prin complexitatea planurilor narative, a conflictelor, a actiunii si a personajelor, surprinse in evolutie. in structura unei opere epice, incipitul si finalul au un rol foarte important, dat fiind faptul ca sunt elementele compozitionale care asigura relatia dintre lumea cititorului si lumea imaginara. Incipitul este o formula de inceput al unui roman ( al unei nuvele ) care se tine minte si are consecinte in desfasurarea ulterioara a operei. Se poate realiza in mai multe moduri - prin descrierea mediului ( oras, strada, casa ), fixarea timpului si a locului actiunii, referirea la un eveniment anterior sau la unul in desfasurare. Finalul reprezinta formula de incheiere a unei opere literare, care ilustreaza viziunea autorului asupra evenimentelor prezentate. Finalul nu coincide intotdeauna cu deznodamantul si foloseste diverse strategii: descriere care reia datele din incipit; dialog sau replica prin care se rezuma lumea fictiunii; prefigurare a unor evenimente care nu mai sunt relatate in opera. Finalul poate fi deschis - opera poate continua - sau inchis - totul este lamurit.
      Roman realist - obiectiv, Morometii ilustreaza preocuparea constanta a lui Marin Preda de a consemna complexitatea lumii rurale. Romanul dezvolta tema vietii satului romanesc in perioada interbelica si postbelica si impune un personaj cu totul original in literatura romana, care depaseste limitele tipului in care se inscrie. Ilie Moromete si familia sa sustin actiunea principala a acestei opere, care poate fi considerata, la un prim nivel, un roman de familie. Familia rurala este raportata la destinul colectivitatii, pusa in relatie cu mari procese de metamorfoza sociala, care determina schimbari de mentalitate. Procesul conduce la disolutia unor structuri traditionale, la degradarea modelului si la impunerea altor valori. in aceste conditii, supravietuiesc doar cei care se adapteaza, care cred ca singura lor sansa este de a renunta la ceea ce se considera structuri perimate.
      Actiunea, ampla, este plasata in spatiul rural din Campia Dunarii si este structurata pe trei planuri narative principale, care urmaresc evolutia a trei familii, surprinse, toate, in plin proces de disolutie: Moromete si familiile complementare - Botoghina si Balosu. Destinul fiecareia dintre ele este urmarit prin raportare la atitudinea lor fata de valorile fundamentale ale lumii rurale: traditia, familia si pamantul. Incipitul fixeaza clar reperele spatio-temporale - "in Campia Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de-al doilea razboi mondial, se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare; viata se scurgea aici fara conflicte mari." -, sugerand o atmosfera pasnic - arhaica, in care existenta oamenilor se desfasoara in legatura cu evenimente care pot fi controlate.
     Subiectul se construieste prin inlantuire, creand o imagine complexa a relatiilor familiale care se stabilesc in interiorul unei comunitati rurale aproape inchise, in care viata se desfasoara in ritmuri universale. taranii din Silistea - Gumesti se confrunta cu problemele universale ale lumii lor, pe care romanul realist romanesc le-a ilustrat in toata amploarea lor - problema pamantului, efortul continuu de a-si asigura traiul, munca istovitoare la camp, dar si traditiile, respectul pentru familie si pentru autoritatea consacrata.
      Ramas vaduv, Ilie Moromete se recasatoreste cu Catrina, familia reunind copii din ambele casatorii, intre care se declanseaza conflicte surde, alimentate de Guica, sora mai mare a lui Moromete. Nemultumita ca fratele sau s-a recasatorit, exiland-o din casa parinteasca, Maria Moromete nutreste o neimpacata ura fata de Catrina. Paraschiv, Nila si Achim, fiii lui Ilie Moromete din prima casatorie, sunt convinsi ca mama lor vitrega ii nedreptateste, cautand sa le faca zestre numai fetelor - Ilinca si Tita - si sa-i asigure lui Neculae, fiul mai mic, continuarea studiilor. De aici, conflicte deschise, uneori violente. De altfel, una dintre primele scene ale romanului sugereaza disensiunile care exista in interiorul acestei familii compuse din copii proveniti din casnicii diferite.
     Asezarea la masa, in cadrul cinei in familie, este ilustrativa in acest sens: mama si fetele stau langa plita, Niculae sta in apropierea mamei, iar baietii mai mari "spre partea dinafara a tindei, ca si cand ar fi fost gata in orice clipa sa se scoale de la masa si sa plece afara." Mai sus decat toti, intr-o iluzie a autoritatii necontestate, Moromete sta pe pragul odaii celei bune, dominandu-i cu privirea, cu gestul si cu vocea pe toti membrii familiei. E o scena in care se creeaza iluzia autoritatii paterne intr-o lume in care tiparele arhaice supravietuiesc. Ritualul mesei dezvaluie, insa, adevaratele relatii din sanul familiei. Copiii din prima casatorie nu se inteleg cu ceilalti, dar tatal, pentru a mentine unitatea familiei, este dur ( Niculae face mofturi la masa si mana tatalui il loveste necrutator ). Problemele familiei sunt ale tuturor celor din sat: existenta catorva loturi de pamant si lupta pentru a le pastra nestirbite, primejdia foncierii si a datoriei la banca. Lucrurile se complica prin disensiunile dintre fratii vitregi si prin dorinta fiilor mai mari de a pleca la Bucuresti, convinsi ca se vor descurca mai bine pe cont propriu decat sub autoritatea paterna.
     Semnele crizei timpului arhaic se acumuleaza fara a fi observate. Moromete insusi, in ciuda capacitatii neobisnuite de a reflecta pe marginea evenimentelor, nu le sesizeaza. Ignora plata datoriilor catre stat, raportandu-se la precedentul anularii datoriilor de la banca, spera ca ploaia va aduce o recolta bogata, ceea ce i-ar permite sa puna deoparte bani. Toate aceste probleme financiare se vor dezlantui dupa plecarea fiilor mai mari la Bucuresti. Plecarea lui Achim aduce primul semn simbolic al destramarii familiei Moromete. Dupa ce isi da acordul in privinta plecarii lui Achim, Moromete hotaraste sa taie salcamul care ocupa locul din spatele casei, anticipand greutatile financiare. Fara a-si explica gestul celorlalti membri ai familiei, Moromete il ia pe Nila intr-o dimineata de duminica si taie salcamul, pentru a-l vinde lui Balosu. Copacul are valoare simbolica. inalt, impunator, salcamul confera maretie peisajului, fiind stiut de toata comunitatea rurala. Copiii il iau ca punct de reper al jocurilor, iar curtea din spatele casei lui Moromete pare mai mare datorita prezentei acestuia. Caderea impunatorului arbore prevesteste, simbolic, prabusirea autoritatii paterne si anticipeaza precipitarea evenimentelor.
    Achim pleaca la Bucuresti, dar castigul asteptat nu se iveste, iar Moromete afla ca fiul sau nu intentioneaza sa se mai intoarca si nici sa trimita vreun ban acasa. Pedeapsa exemplara aplicata lui Paraschiv si lui Nila, intr-una dintre ultimele scene ale primului volum, care marcheaza o incercare disperata de a restabili ordinea familiala, nu are nici o eficienta, cei doi fug si ei la Bucuresti cu caii si cu aproape toata averea familiei. Pedeapsa aplicata si discursul nu au niciun efect. Paraschiv si Nila sparg lada de zestre a fetelor, iau banii si covoarele si fug cu caii, amenintand cu o razbunare si mai mare. Conflictul surd de pe tot parcursul actiunii se finalizeaza in aceasta izbucnire violenta a tatalui care marcheaza sfarsitul unui destin familial.
     Pentru fiii mai mari ai lui Ilie Moromete, traditia nu mai are nici o importanta. Ei se adapteaza primii noului, considera ca satul si realitatea lui sunt perimate. Revolta impotriva autoritatii paterne este expresia acumularii unor nemultumiri latente pricinuite de dorinta de schimbare. Fara a o constientiza clar, Paraschiv, Nila si Achim se raporteaza la mentalitatea orasului, iar plecarea din sat nu este decat rezultatul nevoii latente de a lua viata pe cont propriu. Interesant este faptul ca cei trei vor reconstitui, in peisajul citadin, tiparul gospodariei rurale.
Prototip al taranului patriarhal, personajul principal al romanului este o figura aparte a categoriei ruralului.Capul familiei, eroul lui Marin Preda traieste in convingerea neclintita ca existenta sa reprezinta lucrul cel mai important din univers. Spirit patrunzator, contemplativ si ironic, dispretuieste tot ce vine de dincolo de marginile satului, considerat centru al intregului univers, ignorand noul si neincrezator in posibilitatea vreunei schimbari aducatoare de bine. Cu placerea iesirii pe scena, personajul traieste voluptatea reuniunilor duminicale de la fieraria satului, una dintre putinele placeri pe care si le ingaduie, pentru ca Moromete e surprins la inceputul evolutiei sale in roman la varsta la care "numai mari nenorociri sau numai mari bucurii mai pot schimba viata unui om". Aparenta autoritatii necontestate se mentine o perioada, la fel ca si iluzia imuabilitatii lumii din care face parte. Ilie Moromete nu va fi capabil, insa, sa isi apere pana la capat stilul existential. Acceptat o perioada de sotie si de copii, modul de a exista patriarhal este contestat, in cele din urma, violent chiar. Fiii mai mari fug, Catrina si Tita il parasesc, Niculae refuza sa-i mai vorbeasca, neintelegand gestul tatalui de a nu-i mai plati taxele scolare. Descoperind ca propria conceptie despre viata era eronata, personajul se retrage intr-o mutenie care il va face de nerecunoscut. Din Moromete cel cunoscut de toti nu mai ramane decat capul de huma arsa, facut de Din Vasilescu, care priveste insingurat de pe polita lui Iocan metamorfoza timpului.
     Criza timpului istoric, anuntata de finalul primului volum ( "Timpul nu mai avea rabdare" ), se concretizeaza in prabusirea tuturor structurilor consacrate, prezentata in volumul al II-lea al romanului. Chiar daca reuseste sa refaca loturile de pamant, chiar daca isi regaseste seninatatea si puterea de a ironiza si de a contempla spectacolul lumii, Ilie Moromete al volumului al II-lea pare o copie palida a personajului care sustine, prin prezenta, reactii si gesturi, intreaga existenta a comunitatii rurale din Silistea - Gumesti. Singuratatea coplesitoare il individualizeaza puternic pe acest "taran" capabil sa inteleaga mai bine decat oricine rosturile existentei si, de aceea, in conflict cu toti cei care il inconjoara. insingurarea lui Ilie Moromete nu este provocata de dezamagirea ca a pierdut sau a recastigat pamantul ( pe care el il stie un bun oarecare, ca orice alt bun material ) sau de dorinta de a accede la un alt statut social (pentru ca personajul se bucura de o autoritate necontestata in comunitate, fara a se numara printre cei mai bogati sateni), ci de lupta sa pentru asigurarea perpetuarii unor principii.  Cand intelege ca esenta existentei sale - principiul potrivit caruia un mod de viata corect se intemeiaza in primul rand pe respectul autoritatii castigate prin experienta - nu mai are valoare, Ilie Moromete renunta la lupta cu fiii sai si chiar cu propriul destin.
Incipitul si finalul primului volum aduc in prim plan problema timpului si evidentiaza drumul insingurarii lui Moromete; in incipit, eroul e inconjurat de familie, ceea ce ii confera un anumit statut, in timp ce in final e singur si retras (nu mai iese la drum ), cu aerul celui doborat de o lume incomprehensibila. Celebra corespondenta intre incipit si final din primul volum pe problema timpului rabdator / nerabdator a incitat critica literara, care a emis interpretari interesante. La inceput, iluzia lui Moromete ca zilele se scurg incet, semanand intre ele si conservand o lume arhaica, se transmite cititorului printr-o formula asemanatoare, prin functia ei, cu cea initiala a basmului.
     Formula din incipit este reluata pe parcursul actiunii, accentuand caracterul iluzoriu al linistii pe care o traieste personajul principal: "Dar nici asta nu se putea, fiindca timpul era foarte rabdator si amenintarile mai se sfaramau in puzderie de amenintari mai mici pe care cu ajutorul timpului le ducea zilnic in spinare." intre impresia initiala si precipitarea din final se contureaza cronotopul satului. Cele doua coordonate, spatiala si temporala, inchid drama destramarii familiei de tip patriarhal. Finalul primului volum, deschis, aduce in prim plan o alta realitate temporala: "Timpul nu mai avea rabdare".  Aglomerarea evenimentelor din finalul romanului sustine ideea dezagregarii unei realitati familiare pentru personajul principal, nevoit sa se confrunte cu o alta realitate, fara a sti daca se va putea adapta. Autorul lasa personajelor sale o mai mare libertate de miscare, creand pregnant iluzia unei vieti obiective, a unei lumi asemanatoare celei reale.

marți, 21 februarie 2017

prof. Mirela Broasca: Tema si viziunea pentru lume in romanul mitic "Baltagul", de M. Sadoveanu



Tema si viziunea despre lume “Baltagul”, de Mihail Sadoveanu

Romanul “Baltagul” a fost scris în numai 17 zile şi publicat în noiembrie 1930, când Mihail Sadoveanu împlinea 50 de ani, fiind primit cu “un ropot de recenzii entuziaste” de către criticii vremii. Romanul are ca surse de inspiraţie balade populare de la care Sadoveanu preia idei şi motive mitologice româneşti.
Încă de la apriţie, romanul “Baltagul” a fost considerat una dintre cele mai reuşite scrieri ale lui Mihail Sadoveanu. Criticii literari au remarcat profunzimea romanului, generozitatea acestuia în diversitatea “codurilor de lectură” pe care le permite, fiind interpretat ca roman mitic, monografic, de dragoste, al iniţierii, al familiei şi, nu în ultimul rând, ca roman cu intrigă poliţistă. Redus ca dimensiuni, “Baltagul” ilustrează o caracteristică importantă: forţa de concentrare. Din acest punct de vedere, Nicolae Manolescu făcea constatarea că Sadoveanu pune într-o pagină (în cazul precis al acestui roman) cât Rebreanu într-un capitol.
Roman interbelic tradiţional datorită stratificării planurilor sale narative şi datorită spaţiilor ample de gesticulaţie conflictuală, “Baltagul” se grefează pe atmosfera lumii arhaice a satului românesc şi pe sufletul ţăranului moldovean ca păstrător al lumii vechi, al tradiţiilor şi al specificului naţional, cu un mod propriu de a gândi, de a simţi şi de a reacţiona în faţa problemelor cruciale ale vieţii, apărând principii fundamentale. De asemenea, “Baltagul” ilustrează realismul mitic, în a cărui reprezentare realitatea este o manifestare vizibilă a unor legi invizibile, pe care scriitorul le revelează cititorului, spre o mai bună înţelegere a sensurilor existenţei. Tema romanului este tema vieţii şi a morţii, a iubirii, a datoriei şi a iniţierii, care permite totodată realizarea monografiei satului moldovenesc de munte. Tema se evidenţiază prin tipul ţăranului păstrător al lumii vechi, arhaice şi patriarhale, iar în acest sens episodul narativ în care Vitoria îi aplică fiicei o corecţie este semnificativ: “Îţi arăt eu coc, valţ şi bluză, ardă-te para focului să te ardă! Nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am ştiut de acestea – şi-n legea noastră trebuie să trăieşti şi tu”. “Baltagul” prezintă şi tema familiei, dintr-o perspectivă aproape mitică, situând relaţiile dintre membrii familiei sub un clopot cosmic. Rânduiala, viaţa şi moartea fac obiectul unei iniţieri a fiului ajuns în situaţia de a-şi asuma rolul tatălui şi de a prelua responsabilitatea familiei, după cum se cuvine într-o societate tradiţională, patriarhală. Iniţierea în tainele existenţei este realizată de mamă, singura capabilă – prin dragoste, dăruire şi înţelepciune – să transforme fiul într-un matur demn. Vitoria îl surprinde pe Gheorghiţă prin puterea sa de sinteză sau prin modul în care reuşeşte să citească mintea celorlalţi, dar şi prin determinarea de care dă dăvadă: “mama asta trebuie să fie fărmăcătoare; cunoaşte gândul omului”. Discutând tema şi viziunea despre lume, spunem că elementele textului narativ sunt semnficative. Astfel, perspectiva narativă este specifică romanului realist. Naratorul prezintă faptele, fără a se implica, ci lăsând personajele să se prezinte. Acest narator neutru, cu focalizare zero, alternează cu notaţia în stil indirect liber. Vitoria preia rolul de personaj-reflector, prin intermediul căruia se realizează portretul lui Nechifor, dar şi unele etape ale acţiunii.                                      Titlul romanului – “Baltagul” – este simbolic, întrucât în mitologia autohtonă baltagul este arma menită să îndeplinească dreptatea, este o unealtă justiţiară. Astfel, atunci când este folosit pentru înfăptuirea dreptăţii, acesta nu se pătează de sânge. De asemenea, în roman, baltagul se constitue ca un simbol al labirintului, ilustrat de drumul şerpuit pe care îl parcurge Vitoria Lipan în căutarea soţului, atât un labirint interior, al frământărilor sale, cât şi un labirint exterior, al drumului săpat în stâncile munţilor pe care îl parcursese Nechifor Lipan.  În ceea ce priveşte relaţiile temporale şi spaţiale, timpul evenimenţial, la care se raportează personajele, se plasează între două mari sărbători creştine, având corespondent în calendarul pastoral. Sâmedru (Sfântul Dumitru – 26 octombrie) “încheie” vara şi desfrunzeşte codru, iar Sângeorz (Sfântul Gheorghe – 23 aprilie) readuce codrul la viaţă şi alungă iarna. Cele două anotimpuri pastorale au un echivalent simbolic în ciclul viaţă-moarte, la care se raportează nu numai natura, ci şi individul. Plecarea lui Nechifor de acasă coincide cu “drumul spre iarnă”, adică spre moarte. La polul opus, într-o perfectă simetrie, de Sângeorz va fi desăvârşit ritualul integrării, pentru o renaştere într-o altă “primăvară”. Spaţiul epic are valenţe care îmbină planul real cu cel simbolic. Structurile antropologice ale imaginarului relevă opoziţii semnificative între spaţiul sacru al muntelui, situat în apropierea cerului, şi spaţiul degradat al văii. Cititorul este purtat printr-o geografie reală – Dorna, Bistriţa, Piatra, Broşteni – în care cea ficţională se integrează firesc.
     În romanul “Baltagul”, limbajul are, în primul rând, o motivaţie realistă, pentru că reconstitue, în datele ei esenţiale, o lume în care s-a săvârşit o crimă. Un ton ceremonios străbate opera în cele mai multe pagini ale ei, fie că se aude vocea naratorului, fie a personajelor. Limbajul impresionează nu neapărat prin redarea fidelă a particularităţilor dulcelui grai moldovenesc, deloc de neglijat, ci prin nivelul la care ajunge acest limbaj. Timbrul grav, alături de elemente arhaice şi populare, care se conjugă armonios cu neologismele, trădează ceremonia unei culturi vechi şi nobile.
În opinia mea, romanul “Baltagul” este unul tradiţional, pentru că recompune imaginea unei societăţi arhaice, păstrătoare a unor tradiţii care au supravieţuit în vârful muntelui. Totodată, prin complexitate, prin polimorfism şi prin semnificaţii, scrierea depăşeşte graniţele tradiţionalismului şi intră în categoria romanului mitic.