prof. Mirela Broasca:Relatia dintre două personaje dintr-o nuvelă de Ioan Slavici: Moara cu noroc

Relaţiile dint re două personaje dintr-o nuvelă de Ioan Slavici: Moara cu  noroc
În literatura română, nuvela a fost abordată începând cu secolul XIX, în special în perioada  marilor clasici, unele dintre aceste creaţii literare fiind adevărate  capodopere. Ca specie literară, nuvela este un text în proză cu un singur fir  narativ, un număr restrâns de personaje, spaţiul şi timpul sunt bine  determinate, iar naratorul este în general obiectiv.
  În orice nuvelă,  accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor. Acest  lucru este vizibil şi în nuvela realist-psihologică “Moara cu noroc” a lui Ioan  Slavici.
  Realismul nuvelei este susţinut mai ales de amprenta pe care şi-o pune mediul social asupra  comportamentului şi caracterului uman, dar şi de veridicitatea relaţiilor  dintre personaje. Astfel iau naştere conflicte puternice de ordin  exterior (social) sau interior (psihologic, generat de cel dintâi).
  Relaţia dintre  Ghiţă, protagonistul nuvelei, şi Lică, personaj negativ, întruchipare a  maleficului, stă la baza conflictului exterior al nuvelei. Aceştia se află în  opoziţie deoarece provin din două lumi complet diferite.Ghiţă provine dintr-o  lume condusă de legile buneicuviinţe, ale onoarei, în care oamenii trăiesc cu  frica lui Dumnezeu; Lică Sămădăul trăieşte într-o lume guvernată de legi  proprii, nescrise, altele decât cele ale statului, o lume a hoţilor protejaţi,  fiind un simbol al degradării morale. Întâlnirea dintre cei doi la Moara cu  noroc însemnă declanşarea inevitabilă a conflictului.
  Cizmarul Ghiţă,  luând în arendă hanul Moara cu noroc din dorinţa de a câştiga cat mai mulţi  bani, ignorând îndemnul la cumpătare al soacrei sale, bătrâna, mama Anei.  Iniţial, fericirea pare să-i surâdă, câştigă bine, înţelegerea în familie este  deplină, dar toată această armonie se destramă odată cu apariţia lui Lică  Sămădăul, un om “primejdios”, cum îl numeşte Ana.
  Pătrunderea lui  Lică în viaţa lui Ghiţă declanşează o dramă psihologică ce va duce încet, dar  sigur la degradarea morală a celui din urmă.Ghiţă ar dori să rămână la moară  trei ani (“ma pun pe picioare, încat să pot să lucrez cu zece calfe şi să le  dau altora de carpit”), dar uneori parcă presimte pericol, mai ales atunci când  Lică  încearcă să-l subordoneze. Totuşi,  el crede că poate gasi o soluţie (“aceşti trei ani atârnau de Lică. Dacă se  punea bine cu dânsul, putea să-i mearga de minune, căci oameni ca Lică sunt  darnici”).
  Om al fărădelegilor,  criminal înrăit (faptele fiind mărturisite lui Ghiţă), Lică Sămădăul îşi dă  seama că Ghiţă are un caracter puternic, dar fiind un bun cunoscător de oameni,  îi simte în acelaşi timp slăbiciunea: patima caştigului de bani. Dorindu-l  subordonat, oricând la ordinele sale, Lică îl implică pe cârciumar în  fărădelegile sale (jefuirea arendaşului, uciderea femeii şi a copilului),  oferindu-i bani şi încercând să distrugă legătura sufletească dintre el şi  soţia sa. De altfel, Ghiţă se înstrăinează de familie şi de Ana, de teamă ca ea  să nu îi descopere implicarea în afacerile murdare şi astfel “liniştea colibei”  se distruge, banuielile afectând relaţiile celor doi soţi. Sămădăul se apropie  de Ana, înfăţisându-se într-o lumină favorabilă, grijuliu cu copiii ei. Ana,  însă, îşi iubeşte soţul, chiar dacă acesta îi spune la un moment dat că îi stă  în cale.
  Lică are în el o  inteligenţă malefică; jocul dublu al lui Ghiţă (de a trata cu Lică şi de a face  marturisiri lui Pintea) eşuează. Ghiţă e distrus nu doar de patima înavuţirii,  ci şi de lipsa de sinceritate. El este nesincer la procesul lui Lică de la  Oradea, nesincer cu Pintea şi cu Ana. Încercarea de a-l inşela pe Lică,  reţinând o parte din banii schimbaţi îi este fatală. Om lipsit de scrupule,  acesta distruge şi fărâmă de umanitate din Ghiţă, dragostea pentru Ana,  determinând-o pe aceasta să i se dăruiască, atunci când e lăsată de Paşti la  discreţia poftelor sale. Această dramă finală e declanşată tocmai de dragostea  Anei, care nu dorise să îl lase pe soţul ei singur de Paşti.
  În cele din urmă,  Lică îl aduce pe Ghiţă în situaţia de a-şi ucide soţia, iar acesta va muri ucis  de Răuţ tot din ordinul Sămădăului.Lică incendiază cârciuma de la Moara cu  noroc, după care îşi zdrobeşte capul într-un copac pentru a nu cădea viu în  mâinile jandarmului Pintea.
  Moartea lui Ghiţă  este corecţia pe care destinul i-o aplică pentru nerespectarea principiului  cumpătării enunţat în debutul nuvelei prin cuvintele bătrânei, iar cea a lui  Lică o pedeapsă pe măsura faptelor sale.
  Aşadar, ca  urmare a viziunii moralizatoare a naratorului, cele două personaje ale nuvelei  “Moara cu noroc” de Ioan Slavici, între care se stabileşte o relaţie complexă  şi un puternic conflict, au un sfârşit tragic.
  Nuvela realist-psihologică “Moara cu noroc” are o valoare incontestabilă, în special datorită complexităţii personajelor puse în situaţii dramatice şi a relaţiilor stabilite  între acestea, surprinse cu realism de către autor.

prof. Mirela Broasca:Tema si viziunea despre lume in Povestea lui Harap Alb

Tema si viziunea despre lume in Povestea lui Harap Alb

     Basmul este o specie populară sau cultă a genului epic, unde structura epică se .supune unor-stereotipii. Ele vizează formula introductivă, formula finală şi structura .narativă. Formula iniţială este compusă din trei termeni. Unul care arată o existenţă (A ‘jost odată), al doilea neagă existenţa (ca nici odată…), iar al treilea este compus dintr-o serie de circumstanţe temporale care induc punctual fantasticul. Formula finală are un rol invers decât cel al formulei iniţiale. Modelul structural al basmului conţine o situaţie • iniţială de echilibru, un eveniment sau o secvenţă de evenimente care dereglează ^ echilibrul iniţial, acţiunea reparatorie, marcată de cele mai multe ori printr-o aventură î eroică, refacerea echilibrului şi răsplătirea eroului.’Motivele din basm se grupează în perechi opoziţionale: lipsa/ lichidarea lipsei, interdicţie/ încălcarea interdicţiei, încercări/ lichidarea încercărilor, violenţă/ lichidarea violenţelor. Tema basmului este lupta binelui împotriva răului.
Povestea lui Harap-Alb este un basm cult de Ion Creangă, care reprezintă o sinteză de motive epice cu o circulaţie foarte largă. Respectând tiparul basmului, textul începe cu o formulă introductivă: Amu cică era odată, care avertizează cititorul asupra intrării într-o lume a poveştii. Spre deosebire de basmele populare, unde formula introductivă este compusă din trei termeni, unul care atestă o existenţă, (a fost odată), altul care o neagă (ca niciodată) şi, cel din urmă, format dintr-o serie de complemente circumstanţiale de timp care induc fantasticul, aici intrarea ex abrupto în text: era odată un craiu, care avea trei feciori… situează deocamdată textul la intersecţia dintre povestire şi basm. Structura textului corespunde basmului. Lipsa este marcată de scrisoarea lui Verde- împărat şi se concretizează în absenţa bărbatului, de aceea el îl roagă pe fratele lui să i-1 trimită pe cel mai bun dintre băieţi ca să rămână urmaş la tron. Următoarea etapă este căutarea eroului. în basm, ea se concretizează prin încercarea la care îşi supune craiul băieţii: se îmbracă în piele de urs şi iese în faţa lor de sub un pod. Conform structurii formale a basmului cel care reuşeşte să treacă proba este fiul cel mic; el trece proba din două motive: primul, se înscrie în etapele iniţierii cu ajutorul dat de Sfânta Duminecă, care îi spune să ia armele tatălui şi calul care va veni la tava cu jăratic; al doilea este de natură personală. El devine protagonistul acţiunii. Fiul cel mic este curajos. Podul reprezintă, în plan simbolic, limita lumii cunoscute – lumea împărăţiei craiului unde codul comportamental este bine cunoscut de fiul cel mic – şi punctul iniţial al unui spaţiu necunoscut. De aceea tatăl îi dă în acest loc primele indicaţii despre noua lume: să se ferească de omul spân şi de împăratul Roş şi îi dă piele de urs. Din acest moment debutează a doua etapă a basmului: înşelătoria. Pe drum, fiul cel mic al craiului se întâlneşte cu un om spân care îi cere să-1 ia în slujba lui. Băiatul refuză de două ori, dar a treia oară spânul reuşeşte să-1 înşele: ajunşi la o fântână, spânul intră şi se răcoreşte, apoi îl sfătuieşte pe băiat să facă acelaşi lucru. Fiul craiului, boboc tn felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului, şi se bagă în fântână, fără să-l trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla. Momentul este important pentru imaginea fiului de crai dinaintea încercărilor. Trăsătura vizată este naivitatea, trăsătură marcată direct de autor – fiind boboc la trebi din aiestea, Harap-Alb nu intuieşte că Spânul, antagonistul său, are intenţii ascunse. Naivitatea eroului e foarte importantă în evoluţia conflictului, întrucât textul urmăreşte tocmai maturizarea lui Harap-Alb. Naivitatea se înscrie în codul ritual al iniţierii prin care trece fiul craiului. Atitudinea empatică a naratorului este menită să sporească tensiunea dramatică şi să inducă un principiu etic. Spânul îi fură scrisorile şi îi dă un nume Harap-Alb. îi spune că va trebui să moară şi să învie ca să-şi recapete identitatea. Astfel, fiul de crai ajunge la Verde împărat în rol de slugă a spânului. încercările echivalează cu diverse probe ale ascultării, îndemânării, curajului, colaborării şi cumsecădeniei, probe esenţiale pentru un viitor împărat. Din punctul de vedere al simbolisticii basmului, încercările sunt probe de iniţiere. Harap-Alb va trebui să aducă salăţi din Grădina Ursului, pietrele preţioase din Pădurea Cerbului şi pe fata împăratului Roş. Ultima probă presupune o altă serie de probe, prin care împăratul Roş tinde să-şi păstreze fata (casa înroşită, ospăţul, fuga fetei, alegerea macului de nisip, ghicitul). Aceste probe se constituie ca un basm în interiorul basmului iniţial. Ideea este importantă în măsura în care demonstrează ingerinţa autorului „cult” în structura formală a basmului. Trebuie menţionat faptul că secvenţa violenţei lipseşte din acest context, dar aceasta este adusă în final, ca să sporească tensiunea epică. Lichidarea încercărilor se face datorită ascultării şi a personajelor adjuvante: calul, Sfânta Duminică, crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă şi Ochilă. Lichidarea înşelătoriei debutează la sfârşitul ultimei probe. Harap-Alb se întoarce cu fata împăratului Roşu, care dezvăluie adevărata lui identitate; încercarea spânului de a-1 ucide pe Harap-Alb (o formă a momentului violenţei) este ratată. Episodul cuprinde scena tăierii capului lui Harap Alb şi a reînvierii lui de către fata împăratului. Abia acum se realizează cu adevărat momentul lichidării înşelătoriei. Prin moartea şi prin reînvierea sa, Harap, Alb va trece într-o altă etapă existenţială. Prin moarte simbolică Harap Alb cel naiv lasă locul bărbatului matur. în realizarea acestui episod, Creangă uzează de câteva motive populare a căror recurenţă în basmele româneşti le conferă valoare simbolică. Motivul apei moarte (care încheagă, coagulează) este însoţit de motivul apei vii care învie: apa este simbol al vieţii şi al regenerării acesteia. Motivul învierii este urmat de motivul nunţii finale prin care se confirmă maturizarea eroului. Din acest moment poate fi împărat. Finalul este practic lichidarea lipsei care a generat situaţiile conflictuale.Incheierea basmului păstrează formula finală, care readuce cititorul din lumea fantastică: Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai fine încă; cine se duce acolo, be şi mănâncă în lumea realului Iar pe la noi, cine are bani, bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă. Fragmentul se referă la momentul în care eroul pleacă cu Setilă, Ochilă, Flămânzilă, Păsărilă-Lăţi-Lungilă, Gerilă, să o aducă pe fata împăratului Roş.    Stilistic, textul introduce un respiro în poveste printr-o cugetare a autorului –narator şi prin anunţarea vecinătăţii lui imediate cu eroii basmului. îndoiala participativă – vor reuşi sau nu vor reuşi – este afirmată, dar imediat negată prin obiectivitatea impusă – naratorul este obligat să spună povestea până la capăt. El este vocea care va povesti întâmplările şi va afla finalul lor o dată cu cititorul. Registrul lexical este unul de natură ludic-meditativă. Enunţurile sunt nişte expresii paremiologice versificate care în primul paragraf caracterizează relaţiile interumane dintr-o perspectivă frustram pesimistă. Ideea nu este legată de stilul autorului – Creangă nu este pesimist -ci este legată de angajarea naratorului. Afirmând că lumea este structurată inegal, el deplânge de fapt soarta lui Harap-Alb silit de spân să treacă prin multe şi periculoase evenimente. Angajarea subiectivă a naratorului este ameliorată prin folosirea ghilimelelor – ideile nu îi aparţin, ci sunt păreri generale.  Dimensiunea fantastică a spaţiului este sugerată prin fixarea celor două împărăţii: una la o margine a lumii şi cealaltă la altă margine a pământului. Spaţiul rămâne orizontal. Nu există, ca şi basmele populare, două tărâmuri strict delimitate (tărâmul de sus şi tărâmul de jos), care corespund binelui şi răului. Apare, în schimb, o geografie recognoscibilă în descrierea spaţiului.

prof. Mirela Broasca: Rolul stilistic al verbelor in operele literare

 

1. Prezentul:sunt

-narativ: dinamizeaza actiunea, induce cititorului sentimentul participarii directe la evenimente,creand iluzia ca acestea sunt relatate pe masura ce se desfasoara

-istoric: anuleaza raportul prezent-trecut prin actualizarea unor evenimente anterioare in prezentul naratorului si al cititorului-gnomic: suspendarea opozitiilor temporale, conferind enunturilor o valoare omnitemporala;-specific proverbelor, zicatorilor, meditatiilor  filozofice

2. Imperfectul:eram

-narativ: proiecteaza un eveniment intr-o perioada nedeterminata; specific timpului baladesc, mitic-descriptiv: actualizeaza o realitate trecuta, situand-o intr-o durata nedeterminata; valoaredescriptiv evocativa-oniric: instituie un plan al imaginarului oniric; semnaleaza caracterul ireal al succesiunii de evenimente sau de trairi lirice

3.Perfect simplu:fusei

-narativ: situarea evenimentelor intr-un trecut recent; determina caracterul inchis al actiunii,reliefeaza derularea rapida a evenimentelor 

-descriptiv: plaseaza secventa descriptiva in prim-plan; da descrierii un caracter livresc,dinamic si vivacitate imaginilor descriptive

4.Perfectul compus: am fost

Inscrie evenimentele intr-o durata trecuta , intr-un interval de timp anterior timpului enuntarii(trecutul absolut) :-creeaza un decupaj in fluxul timpului, delimitand o secventa de temporalitate-delimitarea planului naratorului (perfect simplu) de planul personajelor (perfect compus)-marcheaza caracterul ireversibil al evenimentelor 

5. Mai mult ca perfectul: fusesem-

al incadrarii (in incipit): deschide seria de evenimente prin evocarea circumstantelor anterioare naratiunii propriu-zise, schiteaza fundalul evenimentelor care urmeaza a finarate. Diferentiaza timpul diegetic de timpul nararii.

-narativ: intrerupe seria evenimentelor din prim-planul narativ pentru a insera o secventa retrospectiva. Valoarea expresiva este data de intreruperea fluxului temporal , de o dislocare  semnificativa in ordinea cronologica a evenimentelor, situatiilor, starilor etc

sau:

 

Valori stilistice ale timpurilor verbale

PREZENTUL

•presupune o acţiune continuă, fără perspectiva încheierii;

•trasează axa temporală a desfăşurării acţiunii până la infinit;

•imprimă un ritm vioi acţiunii şi o dinamizează;

•dă impresia că acţiunea se desfăşoară sub ochii receptorului, creând impresia de autenticitate şi exactitate;

•are puterea de a reînvia faptele trăite de narator;

•prezentul liric exprimă intensitatea trăirii într-o durată concentrată, valorizează clipa prezentului, în contrast cu trecutul sau cu viitorul;

IMPERFECTUL

•timpul propriu literaturii de amintiri, al aceluia care înfăţisează o succesiune deevenimente ale trecutului;

•arată o acţiune neterminată în trecut, simultaneitatea, permanenţa;

•exprimă durata acţiunii, a trecerii timpului, a insistenţei;

•este un timp al narativităţii subiective, evocatoare;

•poate deschide o perspectivă dinspre trecut spre viitor;

•prelungeşte durata acţiunii pe axa temporală la infinit;

•imperfectul narativ/ evocativ – timpul naraţiunii este prelungit spre timpul istorisirii; instituie o perspectivă subiectivă;

•imperfectul descriptiv conferă descrierii un caracter dinamic în opoziţie cu decupajul static determinat de utilizarea prezentului;

•este indice al trecerii de la realitate la imaginar în jocul de copii devine o strategie de a construi viziune poetică, de a întemeia lumi posibile şi de a imagina experienţe ipotetice ( posibile).

PERFECTUL SIMPLU NARATIV :- situează evenimentul într-un trecut recent;

- arată caracterul punctual al acţiunii;

- reliefează derularea rapidă a evenimentelor ori valoarea momentană a unei stări;

- situarea în finalul textului în care predomină alt timp(impf. sau prez.)

Prof. Mirela Broasca: Relatia dintre incipit si final intr-un roman studiat, apartinand perioadei postbelice. (MOROMETII, de Marin PREDA)

Scrie un eseu de 2 - 3 pagini, despre relatia dintre incipit si final intr-un roman studiat, apartinand perioadei postbelice. (MOROMETII, de Marin PREDA)

      Cea mai ampla specie a genului epic in proza, romanul se defineste prin complexitatea planurilor narative, a conflictelor, a actiunii si a personajelor, surprinse in evolutie. in structura unei opere epice, incipitul si finalul au un rol foarte important, dat fiind faptul ca sunt elementele compozitionale care asigura relatia dintre lumea cititorului si lumea imaginara. Incipitul este o formula de inceput al unui roman ( al unei nuvele ) care se tine minte si are consecinte in desfasurarea ulterioara a operei. Se poate realiza in mai multe moduri - prin descrierea mediului ( oras, strada, casa ), fixarea timpului si a locului actiunii, referirea la un eveniment anterior sau la unul in desfasurare. Finalul reprezinta formula de incheiere a unei opere literare, care ilustreaza viziunea autorului asupra evenimentelor prezentate. Finalul nu coincide intotdeauna cu deznodamantul si foloseste diverse strategii: descriere care reia datele din incipit; dialog sau replica prin care se rezuma lumea fictiunii; prefigurare a unor evenimente care nu mai sunt relatate in opera. Finalul poate fi deschis - opera poate continua - sau inchis - totul este lamurit.
      Roman realist - obiectiv, Morometii ilustreaza preocuparea constanta a lui Marin Preda de a consemna complexitatea lumii rurale. Romanul dezvolta tema vietii satului romanesc in perioada interbelica si postbelica si impune un personaj cu totul original in literatura romana, care depaseste limitele tipului in care se inscrie. Ilie Moromete si familia sa sustin actiunea principala a acestei opere, care poate fi considerata, la un prim nivel, un roman de familie. Familia rurala este raportata la destinul colectivitatii, pusa in relatie cu mari procese de metamorfoza sociala, care determina schimbari de mentalitate. Procesul conduce la disolutia unor structuri traditionale, la degradarea modelului si la impunerea altor valori. in aceste conditii, supravietuiesc doar cei care se adapteaza, care cred ca singura lor sansa este de a renunta la ceea ce se considera structuri perimate.
      Actiunea, ampla, este plasata in spatiul rural din Campia Dunarii si este structurata pe trei planuri narative principale, care urmaresc evolutia a trei familii, surprinse, toate, in plin proces de disolutie: Moromete si familiile complementare - Botoghina si Balosu. Destinul fiecareia dintre ele este urmarit prin raportare la atitudinea lor fata de valorile fundamentale ale lumii rurale: traditia, familia si pamantul. Incipitul fixeaza clar reperele spatio-temporale - "in Campia Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de-al doilea razboi mondial, se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare; viata se scurgea aici fara conflicte mari." -, sugerand o atmosfera pasnic - arhaica, in care existenta oamenilor se desfasoara in legatura cu evenimente care pot fi controlate.
     Subiectul se construieste prin inlantuire, creand o imagine complexa a relatiilor familiale care se stabilesc in interiorul unei comunitati rurale aproape inchise, in care viata se desfasoara in ritmuri universale. taranii din Silistea - Gumesti se confrunta cu problemele universale ale lumii lor, pe care romanul realist romanesc le-a ilustrat in toata amploarea lor - problema pamantului, efortul continuu de a-si asigura traiul, munca istovitoare la camp, dar si traditiile, respectul pentru familie si pentru autoritatea consacrata.
      Ramas vaduv, Ilie Moromete se recasatoreste cu Catrina, familia reunind copii din ambele casatorii, intre care se declanseaza conflicte surde, alimentate de Guica, sora mai mare a lui Moromete. Nemultumita ca fratele sau s-a recasatorit, exiland-o din casa parinteasca, Maria Moromete nutreste o neimpacata ura fata de Catrina. Paraschiv, Nila si Achim, fiii lui Ilie Moromete din prima casatorie, sunt convinsi ca mama lor vitrega ii nedreptateste, cautand sa le faca zestre numai fetelor - Ilinca si Tita - si sa-i asigure lui Neculae, fiul mai mic, continuarea studiilor. De aici, conflicte deschise, uneori violente. De altfel, una dintre primele scene ale romanului sugereaza disensiunile care exista in interiorul acestei familii compuse din copii proveniti din casnicii diferite.
     Asezarea la masa, in cadrul cinei in familie, este ilustrativa in acest sens: mama si fetele stau langa plita, Niculae sta in apropierea mamei, iar baietii mai mari "spre partea dinafara a tindei, ca si cand ar fi fost gata in orice clipa sa se scoale de la masa si sa plece afara." Mai sus decat toti, intr-o iluzie a autoritatii necontestate, Moromete sta pe pragul odaii celei bune, dominandu-i cu privirea, cu gestul si cu vocea pe toti membrii familiei. E o scena in care se creeaza iluzia autoritatii paterne intr-o lume in care tiparele arhaice supravietuiesc. Ritualul mesei dezvaluie, insa, adevaratele relatii din sanul familiei. Copiii din prima casatorie nu se inteleg cu ceilalti, dar tatal, pentru a mentine unitatea familiei, este dur ( Niculae face mofturi la masa si mana tatalui il loveste necrutator ). Problemele familiei sunt ale tuturor celor din sat: existenta catorva loturi de pamant si lupta pentru a le pastra nestirbite, primejdia foncierii si a datoriei la banca. Lucrurile se complica prin disensiunile dintre fratii vitregi si prin dorinta fiilor mai mari de a pleca la Bucuresti, convinsi ca se vor descurca mai bine pe cont propriu decat sub autoritatea paterna.
     Semnele crizei timpului arhaic se acumuleaza fara a fi observate. Moromete insusi, in ciuda capacitatii neobisnuite de a reflecta pe marginea evenimentelor, nu le sesizeaza. Ignora plata datoriilor catre stat, raportandu-se la precedentul anularii datoriilor de la banca, spera ca ploaia va aduce o recolta bogata, ceea ce i-ar permite sa puna deoparte bani. Toate aceste probleme financiare se vor dezlantui dupa plecarea fiilor mai mari la Bucuresti. Plecarea lui Achim aduce primul semn simbolic al destramarii familiei Moromete. Dupa ce isi da acordul in privinta plecarii lui Achim, Moromete hotaraste sa taie salcamul care ocupa locul din spatele casei, anticipand greutatile financiare. Fara a-si explica gestul celorlalti membri ai familiei, Moromete il ia pe Nila intr-o dimineata de duminica si taie salcamul, pentru a-l vinde lui Balosu. Copacul are valoare simbolica. inalt, impunator, salcamul confera maretie peisajului, fiind stiut de toata comunitatea rurala. Copiii il iau ca punct de reper al jocurilor, iar curtea din spatele casei lui Moromete pare mai mare datorita prezentei acestuia. Caderea impunatorului arbore prevesteste, simbolic, prabusirea autoritatii paterne si anticipeaza precipitarea evenimentelor.
    Achim pleaca la Bucuresti, dar castigul asteptat nu se iveste, iar Moromete afla ca fiul sau nu intentioneaza sa se mai intoarca si nici sa trimita vreun ban acasa. Pedeapsa exemplara aplicata lui Paraschiv si lui Nila, intr-una dintre ultimele scene ale primului volum, care marcheaza o incercare disperata de a restabili ordinea familiala, nu are nici o eficienta, cei doi fug si ei la Bucuresti cu caii si cu aproape toata averea familiei. Pedeapsa aplicata si discursul nu au niciun efect. Paraschiv si Nila sparg lada de zestre a fetelor, iau banii si covoarele si fug cu caii, amenintand cu o razbunare si mai mare. Conflictul surd de pe tot parcursul actiunii se finalizeaza in aceasta izbucnire violenta a tatalui care marcheaza sfarsitul unui destin familial.
     Pentru fiii mai mari ai lui Ilie Moromete, traditia nu mai are nici o importanta. Ei se adapteaza primii noului, considera ca satul si realitatea lui sunt perimate. Revolta impotriva autoritatii paterne este expresia acumularii unor nemultumiri latente pricinuite de dorinta de schimbare. Fara a o constientiza clar, Paraschiv, Nila si Achim se raporteaza la mentalitatea orasului, iar plecarea din sat nu este decat rezultatul nevoii latente de a lua viata pe cont propriu. Interesant este faptul ca cei trei vor reconstitui, in peisajul citadin, tiparul gospodariei rurale.
Prototip al taranului patriarhal, personajul principal al romanului este o figura aparte a categoriei ruralului.Capul familiei, eroul lui Marin Preda traieste in convingerea neclintita ca existenta sa reprezinta lucrul cel mai important din univers. Spirit patrunzator, contemplativ si ironic, dispretuieste tot ce vine de dincolo de marginile satului, considerat centru al intregului univers, ignorand noul si neincrezator in posibilitatea vreunei schimbari aducatoare de bine. Cu placerea iesirii pe scena, personajul traieste voluptatea reuniunilor duminicale de la fieraria satului, una dintre putinele placeri pe care si le ingaduie, pentru ca Moromete e surprins la inceputul evolutiei sale in roman la varsta la care "numai mari nenorociri sau numai mari bucurii mai pot schimba viata unui om". Aparenta autoritatii necontestate se mentine o perioada, la fel ca si iluzia imuabilitatii lumii din care face parte. Ilie Moromete nu va fi capabil, insa, sa isi apere pana la capat stilul existential. Acceptat o perioada de sotie si de copii, modul de a exista patriarhal este contestat, in cele din urma, violent chiar. Fiii mai mari fug, Catrina si Tita il parasesc, Niculae refuza sa-i mai vorbeasca, neintelegand gestul tatalui de a nu-i mai plati taxele scolare. Descoperind ca propria conceptie despre viata era eronata, personajul se retrage intr-o mutenie care il va face de nerecunoscut. Din Moromete cel cunoscut de toti nu mai ramane decat capul de huma arsa, facut de Din Vasilescu, care priveste insingurat de pe polita lui Iocan metamorfoza timpului.
     Criza timpului istoric, anuntata de finalul primului volum ( "Timpul nu mai avea rabdare" ), se concretizeaza in prabusirea tuturor structurilor consacrate, prezentata in volumul al II-lea al romanului. Chiar daca reuseste sa refaca loturile de pamant, chiar daca isi regaseste seninatatea si puterea de a ironiza si de a contempla spectacolul lumii, Ilie Moromete al volumului al II-lea pare o copie palida a personajului care sustine, prin prezenta, reactii si gesturi, intreaga existenta a comunitatii rurale din Silistea - Gumesti. Singuratatea coplesitoare il individualizeaza puternic pe acest "taran" capabil sa inteleaga mai bine decat oricine rosturile existentei si, de aceea, in conflict cu toti cei care il inconjoara. insingurarea lui Ilie Moromete nu este provocata de dezamagirea ca a pierdut sau a recastigat pamantul ( pe care el il stie un bun oarecare, ca orice alt bun material ) sau de dorinta de a accede la un alt statut social (pentru ca personajul se bucura de o autoritate necontestata in comunitate, fara a se numara printre cei mai bogati sateni), ci de lupta sa pentru asigurarea perpetuarii unor principii.  Cand intelege ca esenta existentei sale - principiul potrivit caruia un mod de viata corect se intemeiaza in primul rand pe respectul autoritatii castigate prin experienta - nu mai are valoare, Ilie Moromete renunta la lupta cu fiii sai si chiar cu propriul destin.
Incipitul si finalul primului volum aduc in prim plan problema timpului si evidentiaza drumul insingurarii lui Moromete; in incipit, eroul e inconjurat de familie, ceea ce ii confera un anumit statut, in timp ce in final e singur si retras (nu mai iese la drum ), cu aerul celui doborat de o lume incomprehensibila. Celebra corespondenta intre incipit si final din primul volum pe problema timpului rabdator / nerabdator a incitat critica literara, care a emis interpretari interesante. La inceput, iluzia lui Moromete ca zilele se scurg incet, semanand intre ele si conservand o lume arhaica, se transmite cititorului printr-o formula asemanatoare, prin functia ei, cu cea initiala a basmului.
     Formula din incipit este reluata pe parcursul actiunii, accentuand caracterul iluzoriu al linistii pe care o traieste personajul principal: "Dar nici asta nu se putea, fiindca timpul era foarte rabdator si amenintarile mai se sfaramau in puzderie de amenintari mai mici pe care cu ajutorul timpului le ducea zilnic in spinare." intre impresia initiala si precipitarea din final se contureaza cronotopul satului. Cele doua coordonate, spatiala si temporala, inchid drama destramarii familiei de tip patriarhal. Finalul primului volum, deschis, aduce in prim plan o alta realitate temporala: "Timpul nu mai avea rabdare".  Aglomerarea evenimentelor din finalul romanului sustine ideea dezagregarii unei realitati familiare pentru personajul principal, nevoit sa se confrunte cu o alta realitate, fara a sti daca se va putea adapta. Autorul lasa personajelor sale o mai mare libertate de miscare, creand pregnant iluzia unei vieti obiective, a unei lumi asemanatoare celei reale.

prof. Mirela Broasca: Tema si viziunea pentru lume in romanul mitic "Baltagul", de M. Sadoveanu

Tema si viziunea despre lume “Baltagul”, de Mihail Sadoveanu

Romanul “Baltagul” a fost scris în numai 17 zile şi publicat în noiembrie 1930, când Mihail Sadoveanu împlinea 50 de ani, fiind primit cu “un ropot de recenzii entuziaste” de către criticii vremii. Romanul are ca surse de inspiraţie balade populare de la care Sadoveanu preia idei şi motive mitologice româneşti.
Încă de la apriţie, romanul “Baltagul” a fost considerat una dintre cele mai reuşite scrieri ale lui Mihail Sadoveanu. Criticii literari au remarcat profunzimea romanului, generozitatea acestuia în diversitatea “codurilor de lectură” pe care le permite, fiind interpretat ca roman mitic, monografic, de dragoste, al iniţierii, al familiei şi, nu în ultimul rând, ca roman cu intrigă poliţistă. Redus ca dimensiuni, “Baltagul” ilustrează o caracteristică importantă: forţa de concentrare. Din acest punct de vedere, Nicolae Manolescu făcea constatarea că Sadoveanu pune într-o pagină (în cazul precis al acestui roman) cât Rebreanu într-un capitol.
Roman interbelic tradiţional datorită stratificării planurilor sale narative şi datorită spaţiilor ample de gesticulaţie conflictuală, “Baltagul” se grefează pe atmosfera lumii arhaice a satului românesc şi pe sufletul ţăranului moldovean ca păstrător al lumii vechi, al tradiţiilor şi al specificului naţional, cu un mod propriu de a gândi, de a simţi şi de a reacţiona în faţa problemelor cruciale ale vieţii, apărând principii fundamentale. De asemenea, “Baltagul” ilustrează realismul mitic, în a cărui reprezentare realitatea este o manifestare vizibilă a unor legi invizibile, pe care scriitorul le revelează cititorului, spre o mai bună înţelegere a sensurilor existenţei. Tema romanului este tema vieţii şi a morţii, a iubirii, a datoriei şi a iniţierii, care permite totodată realizarea monografiei satului moldovenesc de munte. Tema se evidenţiază prin tipul ţăranului păstrător al lumii vechi, arhaice şi patriarhale, iar în acest sens episodul narativ în care Vitoria îi aplică fiicei o corecţie este semnificativ: “Îţi arăt eu coc, valţ şi bluză, ardă-te para focului să te ardă! Nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am ştiut de acestea – şi-n legea noastră trebuie să trăieşti şi tu”. “Baltagul” prezintă şi tema familiei, dintr-o perspectivă aproape mitică, situând relaţiile dintre membrii familiei sub un clopot cosmic. Rânduiala, viaţa şi moartea fac obiectul unei iniţieri a fiului ajuns în situaţia de a-şi asuma rolul tatălui şi de a prelua responsabilitatea familiei, după cum se cuvine într-o societate tradiţională, patriarhală. Iniţierea în tainele existenţei este realizată de mamă, singura capabilă – prin dragoste, dăruire şi înţelepciune – să transforme fiul într-un matur demn. Vitoria îl surprinde pe Gheorghiţă prin puterea sa de sinteză sau prin modul în care reuşeşte să citească mintea celorlalţi, dar şi prin determinarea de care dă dăvadă: “mama asta trebuie să fie fărmăcătoare; cunoaşte gândul omului”. Discutând tema şi viziunea despre lume, spunem că elementele textului narativ sunt semnficative. Astfel, perspectiva narativă este specifică romanului realist. Naratorul prezintă faptele, fără a se implica, ci lăsând personajele să se prezinte. Acest narator neutru, cu focalizare zero, alternează cu notaţia în stil indirect liber. Vitoria preia rolul de personaj-reflector, prin intermediul căruia se realizează portretul lui Nechifor, dar şi unele etape ale acţiunii.                                      Titlul romanului – “Baltagul” – este simbolic, întrucât în mitologia autohtonă baltagul este arma menită să îndeplinească dreptatea, este o unealtă justiţiară. Astfel, atunci când este folosit pentru înfăptuirea dreptăţii, acesta nu se pătează de sânge. De asemenea, în roman, baltagul se constitue ca un simbol al labirintului, ilustrat de drumul şerpuit pe care îl parcurge Vitoria Lipan în căutarea soţului, atât un labirint interior, al frământărilor sale, cât şi un labirint exterior, al drumului săpat în stâncile munţilor pe care îl parcursese Nechifor Lipan.  În ceea ce priveşte relaţiile temporale şi spaţiale, timpul evenimenţial, la care se raportează personajele, se plasează între două mari sărbători creştine, având corespondent în calendarul pastoral. Sâmedru (Sfântul Dumitru – 26 octombrie) “încheie” vara şi desfrunzeşte codru, iar Sângeorz (Sfântul Gheorghe – 23 aprilie) readuce codrul la viaţă şi alungă iarna. Cele două anotimpuri pastorale au un echivalent simbolic în ciclul viaţă-moarte, la care se raportează nu numai natura, ci şi individul. Plecarea lui Nechifor de acasă coincide cu “drumul spre iarnă”, adică spre moarte. La polul opus, într-o perfectă simetrie, de Sângeorz va fi desăvârşit ritualul integrării, pentru o renaştere într-o altă “primăvară”. Spaţiul epic are valenţe care îmbină planul real cu cel simbolic. Structurile antropologice ale imaginarului relevă opoziţii semnificative între spaţiul sacru al muntelui, situat în apropierea cerului, şi spaţiul degradat al văii. Cititorul este purtat printr-o geografie reală – Dorna, Bistriţa, Piatra, Broşteni – în care cea ficţională se integrează firesc.
     În romanul “Baltagul”, limbajul are, în primul rând, o motivaţie realistă, pentru că reconstitue, în datele ei esenţiale, o lume în care s-a săvârşit o crimă. Un ton ceremonios străbate opera în cele mai multe pagini ale ei, fie că se aude vocea naratorului, fie a personajelor. Limbajul impresionează nu neapărat prin redarea fidelă a particularităţilor dulcelui grai moldovenesc, deloc de neglijat, ci prin nivelul la care ajunge acest limbaj. Timbrul grav, alături de elemente arhaice şi populare, care se conjugă armonios cu neologismele, trădează ceremonia unei culturi vechi şi nobile.
În opinia mea, romanul “Baltagul” este unul tradiţional, pentru că recompune imaginea unei societăţi arhaice, păstrătoare a unor tradiţii care au supravieţuit în vârful muntelui. Totodată, prin complexitate, prin polimorfism şi prin semnificaţii, scrierea depăşeşte graniţele tradiţionalismului şi intră în categoria romanului mitic.

prof. Mirela Broasca: Relatia dintre doua personaje in romanul Mara de I. Slavici ( Persida si Natl)

Relatiile dintre doua personaje romanul Mara,                                               de I. Slavici

       Ioan Slavici se afirmă, în literatura română, în perioada marilor clasici, iar opera sa literară stă, esenţialmente, sub semnul realismului. Majoritatea operelor literare ale scriitorului ilustrează o temă cu substrat moralizator.                                                   
 Roman obiectiv – realist, Mara urmăreşte, în principal, destinele a trei personaje – Mara, Persida şi Trică – , una dintre temele ilustrate de autor fiind familia. Autorul conturează câteva tipuri de familie: a Marei, rămasă văduvă şi având singură grijă de copii, a lui Hubăr, familie de tip patriarhal, în care soţul reprezintă o autoritate necontestată, a lui Bocioacă, în care Marta se bucură de o anumită libertate. Între aceste tipuri familiale modelate, într-o anumită măsură şi de societatea în care personajele evoluează, se încadrează cuplul Persida – Hubărnaţl. De altfel, critica literară a considerat că, „dacă urmărim linia de acces cea mai evidentă a cărţii, aceea a subiectului său, Mara e un roman despre iubire şi căsătorie.” ( Magdalena Popescu,Slavici )                         Perspectiva narativă obiectivă îi permite cititorului să aibă acces la toate compartimentele vieţii sociale şi afective a eroilor, surprinşi într-un proces de evoluţie. Acţiunea, complexă, urmăreşte, prin înlănţuire, destinul Persidei şi al lui Trică, procesul de maturizare sentimentală parcurs de fiica Marei ocupând cea mai mare parte din substanţa narativă a romanului.   În plan social, autorul urmăreşte ilustrarea relaţiilor care se stabilesc între personajele unei comunităţi particulare – târgul ardelean de la sfârşitul secolului al XIX-lea, în care amestecul de etnii şi de religii dă naştere, uneori, unor conflicte deschise. Este şi cazul Persidei şi al lui Naţl, care alcătuiesc un cuplu împotriva tuturor normelor acceptate de societate – Persida e româncă şi fiică de văduvă săracă ( cel puţin în aparenţă ), Naţl e neamţ şi unicul moştenitor al măcelăriei lui Hubăr. Una dinte scenele cele mai importante pentru evoluţia relaţiilor dintre cele două personaje este inclusă în capitolul intitulat Primăvara. Cuplul alcătuit din fiica Marei şi fiul măcelarului Hubăr ia naştere dintr-o întâmplare: într-o dimineaţă oarecare, încercând să închidă fereastra mănăstirii în care locuieşte pentru că Mara a hotărât că acolo fiica ei poate să primească o educaţie aleasă cu o cheltuială minimă, Persida îl zăreşte pe Naţl, iar iubirea se naşte brusc în sufletul ei, fără avertisment, şi îi copleşeşte sufletul. În ciuda voinţei de a-l face să dispară, sentimentul se amplifică. Încercând să scape de obsesie, Persida pune bariera distanţei între ea şi Naţl. În absenţa lui însă, dragostea ei devine mai puternică, iar când îl revede la nunta uneia dintre fiicele negustorului Calici, de la Arad, iubirea ei izbucneşte, în ciuda interdicţiilor pe care raţiunea ei le impune. Comparând ceea ce simte pentru Codreanu cu ceea ce simte pentru Naţl, Persida înţelege că iubirea ei pentru Naţl este prea puternică pentru a fi învinsă şi fata sfârşeşte prin a o accepta ca atare. Capitolul în care Persida înţelege toate aceste sentimente se intitulează, de altfel, sugestiv, Ispita. Însufleţită de atmosfera căminului de tineri căsătoriţi în care locuieşte o vreme, Persida trece pe nesimţite către o nouă etapă a sentimentului său ascuns, pe care nu îl mărturiseşte nimănui. Când Naţl revine la Arad, găseşte o iubire cristalizată lent prin aşteptare. Persida îl iubeşte şi ştie că îl va iubi întotdeauna. Drumurile lui prin faţa casei în care locuieşte ea, la ore precise, creează în sufletele amândurora un reflex al sentimentelor complexe, care cuprind iubirea şi suferinţa, aşteptarea, dar şi teama de respingerea celorlalţi. Persida e dureros de conştientă de barierele care îi despart. Sunt bariere etnice, naţionale, religioase: „Persida ştia când şi dincotro vine şi când şi dincotro se întoarce, ştia că el, sărac în sufletul lui, numai la ea se gândeşte, numai de dragul ei trăieşte şi rabdă zi şi noapte ca să poată trece în patru rânduri pe zi în faţa casei în care se afla ea.” Cuplul lor se va definitiva însă în pofida tuturor interdicţiilor, chiar împotriva propriilor voinţe.   Întâlnirea din lunca Mureşului este definitorie pentru relaţiile care se vor stabili în cuplu şi apoi în căsnicie. Persida îi cere apărare şi protecţie împotriva sentimentului care o copleşeşte tocmai celui care nu ar fi trebuit să ştie nimic despre intensitatea acestui sentiment. Fata îşi dezvăluie sufletul, dar Naţl reacţionează vulgar, nedemn de frumuseţea celei care i se dezvăluie:„ – Aşa nu pot pleca, grăi dânsa deschisă./– Ştiam eu că nu poţi pleca, zise el râzând.”. Naţl se dovedeşte slab şi, mai ales, rău, pentru că cinismul cu care întâmpină mărturisirea Persidei este o dovadă de imaturitate, o încercare de a arunca asupra ei toată responsabilitatea alegerii şi a susţinerii sentimentale a cuplului. Persida e contrariată – „ << Urât om! >> zise ea după ce sosi acasă, apoi îşi acoperi faţa cu amândouă mâinile şi lacrămile o năpădiră, plânsul o îneca.” Reacţia ei e, iniţial, una de respingere – se întoarce acasă, respinge toate cererile de căsătorie, se izolează pe parcursul unui an – , dar toate aceste acţiuni nu distrug sentimentul de dragoste pe care îl trăieşte pentru Naţl. În acelaşi timp, Naţl îşi împlineşte „anii de călătorie”, se întoarce ca să obţină învestitura de maestru, se maturizează. Îi propune Persidei să fugă împreună, dar fata îl respinge, dat fiind faptul că a fost educată într-o societate care nu acceptă răzvrătiţii. După a doua plecare a lui Naţl şi după conflictul cu Hubăr, fiul este obligat, însă, să se îndepărteze din cercul social în care se integrau el şi Persida. Din acest moment, Persida îi va fi alături pentru totdeauna. Îl urmează pe Naţl la Viena, căsătoriţi în secret de Codreanu, impresionat el însuşi de puterea sentimentului fetei, suportă alături de el lipsurile, acceptă să se întoarcă la Radna şi să trăiască din veniturile unei cârciumi modeste de pe malul Mureşului, supusă oprobriului pentru că nimeni nu ştie că e căsătorită. Mai mult decât atât, Naţl se schimbă radical, începe să bea, să o lovească şi să o facă de râs în faţa tuturor, chiar şi a slugilor. Îndeplinindu-şi datoria de stăpână a cârciumii de pe malul Mureşului, Persida are, permanent, în minte, conştiinţa datoriei faţă de familie. Chiar dacă ambianţa familială decade în scurt timp la nivelul cel mai jos al vulgarităţii, Persida îşi asumă această nouă condiţie cu acelaşi devotament cu care îşi asumase şi respingerea comunităţii care bănuia că legătura ei cu Naţl este nelegitimă. După ce pierde prima sarcină din cauza bătăilor lui Naţl, Persida pleacă acasă la Mara, hotărâtă să nu se mai întoarcă la căminul de pe malul Mureşului. După câteva zile numai, hotărârea ei îşi pierde intensitatea, iar ea se întoarce la Naţl, ceea ce, paradoxal, stârneşte admiraţia mamei, care o înţelege, chiar dacă nu o aprobă. Maternitatea accentuează vocaţia sacrificiului pe care o are Persida.  Primind demn şi răbdător suferinţa, Persida împrăştie tandreţe îngăduitoare faţă de familia ei şi faţă de prieteni. Pe Naţl, îl iubeşte tolerant, înţelegând că el nu poate fi schimbat, ci numai acceptat aşa cum e. Recăpătându-şi respectul pentru sine, Persida dobândeşte puterea de a rezista, de a răbda tolerându-l pe cel de alături: „Persida se uită zâmbind senin la el. Ce-i păsa ei acum, dacă el se va îndrepta ori nu?! Da, mai-nainte, când toată gândirea, toată simţirea, toată puterea ei de grijă asupra lui şi numai asupra lui se îndrepta, ea ar fi voit să nu mai fie om ca dânsul, şi-l scotea din răbdare, îl îndârjea prin neîncetatele ei silinţe. Acum însă nu mai vedea păcatele lui şi-i era, aşa cum îl ştia, destul de bun.” De altfel, naşterea copilului îl determină şi pe Naţl să-şi revizuiască atitudinea faţă de propria-i familie. Cei doi se vor reintegra în comunitatea în afara căreia sunt străini şi nu-şi au rostul, acceptaţi şi de Hubăr şi de Mara. Respectând valorile şi parcurgând etapele purificării morale, Persida întemeiază o familie pe care o introduce în ordinea generală şi, astfel, vechile convenţii interdictive sunt anulate. Ea este înconjurată de admiraţia tuturor, care o consacră ca model şi ca exemplu. Această ultimă etapă din evoluţia relaţiilor dintre cele două personaje este prezentată de autor într-un capitol cu titlu sugestiv: Pace şi linişte. Este de remarcat faptul că subiectul romanului se construieşte prin urmărirea, în principal, a evoluţiei relaţiilor cuplului Persida – Naţl. În acest cuplu se concentrează intenţia scriitorului de a moraliza şi de a educa. Momentele semnificative din istoria acestei familii sunt unele dintre cele mai importante momente din evoluţia acţiunii. Multe dintre titlurile capitolelor, care sintetizează acţiunea prezentată, au rolul de a puncta, la nivel metatextual, evoluţia relaţiilor dintre cele două personaje: Primăvara, Ani de tinereţe, Inima, săraca, Pace şi linişte. Perseverenţe Persidei şi profunzimea iubirii ei pentru Naţl au rolul de a stinge conflictele dintre cele două familii – a Marei şi a lui Hubărnaţl – , având bază etnică, religioasă şi morală. Prin finalul acţiunii, în care Hubărnaţl e pedepsit exemplar pentru vina de a nu-şi fi asumat responsabilitatea pentru fiul nelegitim Bandi, autorul sugerează că numai un cuplu care se întemeiază pe baza unor valori morale acceptate şi respectate are şansa la împlinire. Evoluţia familiei Persidei se subsumează normelor comunităţii în care ea şi Naţl se integrează. Persida luptă pentru Naţl numai pentru că ea crede cu tărie în idealul pe care îl reprezintă familia. Chiar dacă acest ideal este raportat de Ioan Slavici la canoanele unui anumit tipar social, familia pe care o ilustrează Persida şi Naţl este una cu valoare de model, prin modernitatea acestui cuplu care reuşeşte să depăşească barierele etnice, economice şi ale suferinţei morale, reuşind să-şi stabilească un parcurs existenţial propriu.