Genul liric este genul cel mai subiectiv, fiind caracterizat prin modalitatea comunicarii, semntimentele, ideile ce sunt transmise direct, nemijlocit prin reguli de versificatie( rima, ritm, vers, strofa) si prin imagini artistice. Exprima sau sugereaza o emotie afectiva sau intelectuala prin valorificarea functiei poetice si functiei emotive in actul comunicarii.
Specificul poeziei este dat de relatia care se stabileste intre forma, limbajul poetic si continut.
Scurt istoric al evolutiei poeziei
Poezia din antichitatea greco-latina, vazuta ca mimesis, ca o forma de imitare a realitatii.
- Poezia clasica- respecta reguli de forma si de continut.
- Poezia romantica – se concentreaza pe sentiment, pasiune si fantezie.
- Poezia simbolista si moderna, care se concentreaza asupra eului si a muzicalitatii interioare a versurilor
- Poezia postmodernista- cultiva ludicul, parodicul, metatextul, intertextualitatea.
Aceasta clasificare nu este relevanta, deoarece istoria poeziei se caracterizeaza prin reveniri si recuperari. De exemplu neomodernistii (1960-1970) sunt tineri scriitori care redescopera puterea expresiva a limbajului, trasatura potentata de modernisti, dupa perioada realismului socialist, cand poezia a fost pusa in slujba ideologiei comuniste.
Poezia este cu precadere lirica, insa poate fi si epica, fiind o naratiune in versuri (fabula, balada, poemul).
Dintre speciile ce tin de genul liric amintim: elegia, pastelul, meditatia, satira, oda, poeziile cu forma fixa (sonetul, rondelul, gazelul, glosa).
Structura textului poetic in genul liric
Eul empiric- reprezentarea poetului ca autor, persoana fizica, fiinta limitata in timp si spatiu, cu o anumita biografie.
Eul liric/poetic- instanta care emite un discurs poetic pentru a comunica un sine imaginar, e indeterminat in raport cu realul si exista numai in interiorul textului.
A nu se confunda cu eul empiric, chiar daca in text se foloseste persoana I. Marcile lexico-gramaticale ale prezentei eului liric in textul poetic sunt verbe si pronume la persoana I singular si plural si la a II-a singular, dativul etic, valoarea afectiva a unor derivate lexicale (diminutive, augmentative), substantivele la cazul vocativ, superlativele stilistice ale adjectivului, topica afectiva. Eul liric il depaseste pe eul empiric, real, deoarece poate exprima idei si trairi general umane care nu sunt cuprinse in experienta insului creator.
Tudor Vianu identifica trei tipuri de lirism, pornind de la relatia eu liric - eu empiric:
- Lirismul subiectiv/ al eului, cand trairile, sentimentele sunt marturisite direct, folosindu-se marcile lexico-gramaticale amintite mai sus.
- Lirismul obiectiv/ al mastilor, cand sentimentele sunt exprimate prin folosirea unei masti, folosindu-se ca marca lexico-gramaticala persoan a III-a.
- Lirismul narativ/ al rolurilor, cand sentimentele sunt asumate, jucate de alte masti, ca marci lexico-gramaticale, amintim folosirea dialogului, naratiunii, alternanta persoanei I cu persoana a II-a sau a III-a. Poetul se exprima alegoric sub forma altei psihologii.
Functiile dinamice sunt determinate de actul limbajului, care presupune emitatorul, referentul si receptorul.
Trei functii principale ale limbajului se desprind din actul comunicarii:
- Functia expresiva, stabilita in functie de relatia cu emitatorul receptorului;
- Functia interogativa sau de apel (in raport cu destinatarul);
- Functia de reprezentare (stabileste relatia intre enunt si universul exterior).
Roman Jakobson (in „Essais de linguistique generale”, 1963) stabileste sase functii ale limbajului, in care sunt angajati factorii comunicarii (emitatorul, mesajul, contextul, codul, destinatarul):
- Functia emotiva – se refera la emitator; numita si expresiva sau interjectionala, este centrata asupra emitatorului si arata atitudinea vorbitorului fata de enunt. Ea se poate exprima prin intermediul interjectiilor, al exclamatiilo, prin lungirea emfatica a sunetelor. Intre aceste functii se creeaza principii de echivalenta, bazate pe asemanare si deosebire, antonimie si sinonimie, iar continuitatea se stabileste prin combinare.
- Functia conativa- se fixeaza asupra destinatarului; se concentreaza asupra receptorului, folosind strategia lingvistica a contactarii lui, bazata pe marci ale vocativului si imperativului.
- Functia referentiala (denotativa sau cognitiva)- trimite la context, stabileste referentul; are in vedere, in scopul informarii, contextul lingvistic si extralingvistic (social, cultural, situational) al comunicarii.
- Functia fatica- mentine contactul dintre interlocutori ; slujeste la stabilirea contactului si la mentinerea sau intreruperea comunicarii, verificand daca receptorul este atent si canalul de comunicare functioneaza fara factori perturbatori.
- Functia metalingvistica- are rolul de clarificare a codului; are in vedere codul in care se exprima interlocutorii, modul in care functionarea nivelurilor limbii (morfologic, sintactic, lexico-semantic ect. ) favorizeaza si faciliteaza comunicarea.
- Functia poetica- presupune concentrarea atentiei asupra limbajului in sine; presupune modul in care este concentrat mesajul poetic de la emitator spre receptor si constituie functia esentiala a artei verbale. Ea nu apare singura: in poezia epica, unde se intrebuinteaza formulari la persoana a III-a, apare si functia referentiala; in poezia lirica, in care enunturile sunt la persoana I, apare si functia emotiva, iar in poezia liric-adresativa, cu valori retorice, formulate la persoana a II-a (oda, epistola,satira), apare si functia conativa. In opera dramatica, se exploateaza din plin resursele oferite de functiile limbajului, mai ales factorii de perturbare a comunicarii, care creeaza atmosfera.
