I.
Semnele de punctuaţie care marchează sfârşitul propoziţiei
Punctul (.)
marchează sfârşitul unei propoziţiei sau al unei fraze cu caracter
neexclamativ.
1 Punctul se pune:
- la sfârşitul unei propoziţii sau fraze enunţiative independente ca înţeles:
Apele
line sunt adânci.
În
pasul domol al calului, Vitoria cugeta, cu privirile posomorâte. (M.
Sadoveanu)
- la sfârşitul unei propoziţii imperative sau la sfârşitul unei fraze imperative rostite pe un ton neutru:
Nu
plânge. (I.
Pillat)
─ Sculaţi, luaţi-vă caii şi plecaţi. (M.
Sadoveanu)
- la sfârşitul unei propoziţii interogative indirecte din cadrul frazei:
─ Să-mi spui dacă-ţi plac racii. (M.
Sadoveanu)
Semnul întrebării (?)
marchează intonaţia interogativă a unui cuvânt, grup de cuvinte, propoziţie sau
frază.
2 Semnul întrebării se
pune după propoziţii sau fraze interogative directe:
─ Cum te cheamă pe dumneata? (M.
Sadoveanu)
─ Acuzatul mai are ceva de spus? (L.
Rebreanu)
─ Ce vânt bun te aduce? (L.
Rebreanu)
Semnul exclamării (!)
marchează intonaţia exclamativă a unui cuvânt, propoziţie sau frază.
3 Semnul exclamării se
pune:
- după propoziţii sau fraze exclamative:
Ce
frumoasă era!
(V. Eftimiu)
Şi
ce mândră mai fusese de tinereţea şi de frumuseţea ei! (V. Eftimiu)
- după o propoziţie imperativă sau după o frază care conţine o propoziţie imperativă:
─ Acum spune motivele şi împrejurările
dezertării! (L.
Rebreanu)
─ Ai ceva de spus, spune! (M.
Sadoveanu)
─ Dă-te jos, tipule, că ne faci de râs! (V.
Eftimiu)
Punctele de
suspensie
(…) se folosesc pentru a marca întreruperea şirului vorbirii, o pauză în
vorbire sau o omisiune dintr-un text reprodus:
─ Tu poate glumeşti, Bologa, dar eu… (L.
Rebreanu)
─ Şi… cu mine ce-ai de gând să faci? (V. Eftimiu)
II.
Semnele de punctuaţie folosite în cazul părţilor de propoziţie de acelaşi fel
A. Părţile de
propoziţie coordonate juxtapuse
1 Părţile de propoziţie coordonate
juxtapuse (nelegate prin conjuncţii), însoţite sau nu de determinări, se
despart prin virgulă:
Alunii, cornii,
ulmii şi mestecenii înfloriseră. (M. Sadoveanu)
Balaurii, leii,
tigrii, lupii rămâneau fără nicio putere la auzul doinei ce izvora din
această unealtă fermecată. (V. Eftimiu)
Treceau zilele, săptămânile, lunile. (L. Blaga)
Citea cu
patimă versuri, romane. (L.
Rebreanu)
Importantă e
vorba, nu fapta. (L. Rebreanu)
Ei căutau comoară, nu oale de lut. (Cezar
Petrescu)
B. Părţile de
propoziţie coordonate legate prin conjuncţii nerepetate
2 Părţile de propoziţie coordonate
legate prin conjuncţiile dar, însă, ci, nici şi
prin conjuncţia conclusivă deci se despart prin virgulă:
Era el mic, dar zdravăn. (V. Eftimiu)
Era o fetiţă
mărunţică, însă voinică şi
plinuţă. (M. Sadoveanu)
Nu viaţa, ci moartea înseamnă laşitate pentru
omul care are un ideal în lume. (L.
Rebreanu)
Locuinţa părintească nu era palat boieresc, ci o casă modestă de ţară. (G. Călinescu)
Era
întuneric beznă; dar Niculăiţă nu ştia ce e frica, nici urâtul. (I. Al. Brătescu-Voineşti)
Ca să apară
o idee, se cere mai întâi un creier, deci
tot o materie. (L. Rebreanu)
3 Părţile de propoziţie coordonate
legate prin conjuncţiile coordonatoare nerepetate şi, sau, ori nu se
despart prin virgulă:
Înserarea
era caldă şi veselă. (L. Rebreanu)
O victorie a albului sau o victorie a negrului n-avea nicio importanţă. (O. Paler)
C. Părţile de
propoziţie coordonate legate prin conjuncţii repetate sau prin conjuncţii cu
corelative
4 Părţile de propoziţie coordonate
legate prin conjuncţiile repetate şi… şi, ori… ori, sau… sau, fie… fie,
nici… nici se despart prin virgulă:
Şi încrederea, şi bănuiala sunt deopotrivă de chinuitoare! (L. Rebreanu)
De obicei
reuşea să împace şi capra, şi varza. (Camil Petrescu)
Suntem
istoviţi şi de foame, şi de oboseală. (C. Hogaş)
Apoi în
acele căsuţe sunt ori oameni, ori mărfuri. (M. Sadoveanu)
Poate că de
data aceasta am noroc şi aflu numele autorului sau titlul nuvelei, sau
măcar sfârşitul... (M. Eliade)
Eu nu eram
bătrân, să presupună că am fost fie
general, fie ministru sau alt mare stăpân al acestei lumi. (M. Preda)
Călătorim în
fiecare vară fie în Bretania, fie în Elveţia. (V.
Eftimiu)
Munca nu
contenea nici ziua, nici noaptea. (I. Agârbiceanu)
5 Părţile de propoziţie coordonate
introduse prin locuţiunile conjuncţionale cu corelativ antepus atât…
cât şi, nu numai… ci şi, nu atât…
cât se despart prin virgulă:
Atât el, cât şi nevastă-sa Sofiţa săriră din paturile lor de cit şi se
uitară pe fereastră. (D. Zamfirescu)
Atât Herdelea, cât şi Titu încercară să vorbească, dar avocatul grăbit
nu le dădu răgaz. (L.
Rebreanu)
Căci râvna
lui cea mai scumpă în viaţă era să vadă înălţându-se un sfânt locaş de piatră,
falnic şi frumos, în locul celui vechi şi dărăpănat care îi făcea necinste atât lui, cât şi satului întreg. (L.
Rebreanu)
Se pricepea nu numai la leacuri, ci şi la alte meşteşuguri menite să lumineze mintea omului. (V.
Eftimiu)
Se ridica nu atât voinţa existenţei ca atare, cât a existenţei pentru ceva. (L. Blaga)
III.
Semnele de punctuaţie folosite în cazul părţilor de propoziţie care exprimă
enumerări,
exemplificări, precizări
În
propoziţiile cu părţi de propoziţie care exprimă enumerări, exemplificări,
precizări se folosesc următoarele semne de punctuaţie: două puncte şi virgula.
1 Se pun două puncte după cuvintele
care anunţă o enumerare:
Din casă
începu să împartă tot: haine, vase,
laviţă.
(I. Agârbiceanu).
La ospăţ au
fost poftiţi cei mai străluciţi oaspeţi: împăraţi,
crai, voievozi, căpitanii oraşelor şi alte feţe cinstite. (I.
Creangă)
Pentru acest
scop colaborau toate dimprejur: şcoală,
mediu, gazetă, fiece respiraţie. (O. Goga)
2 Se pot pune două puncte înaintea unor
părţi de propoziţie care conţin explicaţii, precizări şi care au caracter
apozitiv:
Şi iată că
la intrarea peşterii se ivi o făptură măreaţă: omul. (V. Eftimiu)
El are o
singură armă de apărare în primejdii: fuga. (I.
Agârbiceanu)
Iată şi
momentul suprem: ieşirea
cortegiului. (V.
Eftimiu)
IV.
Semnele de punctuaţie folosite în cazul termenilor repetaţi
1 Între termenii repetaţi care formează o
unitate semantico-sintactică se foloseşte cratima.
Stăteau pâlcuri-pâlcuri şi vorbeau. (Em.
Gârleanu)
Soseau, valuri-valuri, soldaţi de pe frontul de
sud.
(L. Blaga)
Nepoţelul
era un băieţel gingaş, cu ochii negri-negri
şi umezi, ca şi când ar fi plâns într-una, şi neobişnuit de deştept. (Em.
Gârleanu)
Totuşi,
ziceau oamenii, ceva-ceva trebuie să
fi fost.
(Em. Gârleanu)
Cinci-şase
copii stau lungiţi pe jos. (Camil Petrescu)
Iată că
numai doi-trei paşi o mai despart de
el. (I.
Agârbiceanu)
Uşor-uşor, adevărul începea să iasă la lumină. (V.
Eftimiu)
Se auzeau
glasuri groase care opreau boii: aho-aho!
(M.
Sadoveanu)
2 Uneori, în locul cratimei, se pune virgulă:
E noapte naltă, naltă. (I. H. Rădulescu)
De ştiut
limpede nu se ştia, nu se ştia nimic,
nimic, nimic… (Z. Stancu)
Trecu o
săptămână, două, cinci… (L.
Rebreanu)
Convoiul
înainta încet, încet. (Z. Stancu)
Ar trebui să
te îngrijeşti foarte, foarte bine! (L.
Rebreanu)
Ei, ei! se vede că nu-i boala ca boală, zâmbi
moşneagul. (I.
Agârbiceanu)
V. Semnele
de punctuaţie folosite în cazul părţilor de propoziţie izolate
1. Atributele
izolate
1 Se despart prin virgulă atributele
explicative, care nu sunt indispensabile pentru comunicare:
În tindă se auziră alţi paşi, grei, târâţi… (L. Rebreanu)
Deţinutul, istovit, îndârjit, surâde amar. (Camil Petrescu)
Calul, speriat, iuţi mersul. (L. Rebreanu)
Pădurarii, superstiţioşi, au început să dea înapoi… (V.
Voiculescu)
Câinele, încurajat, a început să latre iar şi să
muşte din scoarţa groasă cu solzi de crocodil.
(V. Voiculescu)
2 Se izolează prin virgulă atributele aşezate
înaintea termenului regent:
Mânios, sultanul porunci să i se taie capul. (V.
Eftimiu)
Slăbit, palid,
nu se recunoştea el însuşi în oglindă. (V. Eftimiu)
Dârz, zburlit,
neînduplecat, el rezistă cu
întreaga-i fiinţa de cremene. (G. Bogza)
3 Se izolează prin virgule, de termenul regent,
atributele perechi legate între ele prin conjuncţia şi:
Nopţile de iarnă, lungi şi monotone, sunt
prilej de multe răutăţi. (I. Agârbiceanu)
Câmpul de luptă, pustiu şi tăcut, se
legăna în ceaţa înserării. (L. Rebreanu)
Şi iarăşi punea stăpânire tăcerea, albă şi încremenită. (Cezar Petrescu)
4 Se despart prin virgulă, indiferent de poziţia
lor, atributele care au ca termen regent un pronume personal, un nume propriu
sau un nume comun puternic individualizat (care este însoţit de alte
determinative):
Ea, disperată, îşi duse mâinile la ochi, roşie şi respirând cu
greutate. (D. Zamfirescu)
S-a ridicat şi ea, încremenită, simţind că nu va izbuti,
că nu poate să izbutească, deşi i se pare totuşi că el nu are dreptate. (Camil
Petrescu)
Tiţa, uimită, cu răsuflarea tăiată vine un pas spre el. (Camil
Petrescu)
Acolo era casa lui părintească, bătrână, solidă, chiar peste drum de biserica nouă, strălucitoare. (L.
Rebreanu)
5 Nu se despart prin virgulă atributele
determinative (restrictive), care sunt strâns legate de termenul regent, fiind
esenţiale pentru comunicare:
A fost un atac fulgerător. (V.
Voiculescu)
Drumul larg şi neted şerpuieşte
pe malul drept al Oltului. (A. Vlahuţă)
Malurile drepte şi uscate fug
îndărăt.
(A. Vlahuţă)
2. Apoziţia
izolată
1 Se izolează prin virgule apoziţiile – simple
sau dezvoltate – cu caracter explicativ:
Seninătatea cu care Bologa, un ofiţer, îi declara că va dezerta îl
înfuriau.
(L. Rebreanu)
Despărţirea
de bunul său prieten, Tudorel, îi rupea inima de durere. (V. Eftimiu)
Tatăl meu, om de o rară duioşie, mă avea numai pe mine. (I.
Slavici)
2 Totdeauna se izolează apoziţiile care au ca termen
determinat un pronume personal sau un nume propriu:
El, Ţugurlan, nu putea trăi ca un fricos. (M. Preda)
Pe ea, pe Veronica, judecata o dovedise nevinovată. (I.
Agârbiceanu)
Numai asupra noastră, a oamenilor, au putere. (Z.
Stancu)
Cu noi şedea şi moş Bodrângă, un moşneag fără căpătâi, însă de tot
hazul.
(I. Creangă)
3 Se izolează prin virgule apoziţiile introduse
prin adverbele adică, anume, şi anume:
Cu adevărat, urma se găsea din semn în
semn, adică din crâşmă în crâşmă. (M.
Sadoveanu)
Eu nu pot propune nimic, fiindcă sunt
stigmatizat: ceh, adică trădător… (L.
Rebreanu)
Moromete îl opreşte pe fiu-său, pe Nicolae adică. (M.
Preda)
Criza aceasta morală, adică epoca de filosofie, nu m-a ţinut mult:
temperamentul, imaginaţia mea şi-au reluat drepturile. (V.
Eftimiu)
– Ba eu, drept să vă spun, cucoane,
n-am înţeles! cică zise cu îndrăzneală unul dintre ţărani, anume Ion Roată. (I. Creangă)
4 Apoziţiile, simple sau dezvoltate, pot fi
separate şi prin alte semne de punctuaţie:
a) linia de
pauză:
Pâlcuri de oaste, rânduite anume,
turnau în fântâni otrăvuri – venin de
şarpe şi zeamă de cucută. (E. Camilar)
În vremea cât comisoaia Ilisafta urma
să spuie toate câte ştia, bucurându-se de vederea mezinului său şi de pofta lui
de mâncare, comişii ceilalţi – bătrânul
şi cu Simion – coborâseră de la herghelie. (M. Sadoveanu)
b) paranteze:
Cercurile concentrice reprezentând
sferele de întrebuinţare a limbii literare (sau stilurile) se
modifică, se întrepătrund şi se varsă, cu timpul, în cercul larg şi ultim, care
le cuprinde pe toate şi le absoarbe. (Istoria limbii române literare)
3.
Complementele necircumstanţiale izolate
1 Complementul direct situat înaintea
predicatului poate fi despărţit, facultativ, prin virgulă:
Pe
Hagi-Iordan, aceasta îl
interesează foarte puţin. (Cezar Petrescu)
Lemnul strâmb, focul îl îndreaptă. (Folclor)
2 Complementul indirect aşezat înaintea
predicatului:
a) se desparte
prin virgulă când se urmăreşte scopul de a evidenţia obiectul respectiv sau când
între el şi termenul regent se intercalează un alt component al enunţului:
Despre
arendaş, Lică nu mai
vorbi niciun cuvânt. (I. Slavici)
– Cu
profesorul cel cu socotelile, veţi face după dreptate. (M.
Sadoveanu)
– De
Mălina, puţin îi păsa. (V. Eftimiu)
b) nu se
desparte prin virgulă când nu se insistă în mod deosebit asupra lui:
De
asta nu te îndoi. (M.
Sadoveanu)
Pe
inima şi gândurile mele numai eu sunt şi voi fi
stăpân cât voi trăi! (L. Rebreanu)
3 Complementul direct şi cel indirect aşezate
imediat după predicat nu se despart prin virgulă:
Apostol deschise portiţa. (L. Rebreanu)
Harap-Alb mulţumeşte furnicii pentru ajutorul făgăduit. (I.
Creangă)
Venea împotriva noastră ca un păienjeniş. (M. Sadoveanu)
4 Complementul de relaţie:
a) se
izolează, de regulă, când este antepus:
În
privinţa acelor scrisori, eu
am primit veşti şi din altă parte. (M. Sadoveanu)
De
plâns, a plânge mai
pe urmă. (M.
Sadoveanu)
b) nu se
izolează când este postpus:
Să ne lămurim întâi în privinţa clarităţii. (O.
Paler)
Poate că acest lucru e adevărat şi în privinţa călătoriilor. (O.
Paler)
Iară popa nu se prea pricepea la plugărie... (I. Slavici)
4.
Complementele circumstanţiale izolate
1 Sunt mai des în situaţia de a fi izolate, prin
virgulă, complementele circumstanţiale care nu se află în imediata vecinătate a
termenului regent, mai ales când se insistă asupra lor în comunicare:
Nechifor Lipan
plecase de acasă după nişte oi, la Dorna.
(M.
Sadoveanu)
Vestea însă
umbla din casă în casă, în şoaptă, ca un
tâlhar. (L.
Rebreanu)
Parcă din tot
corpul s-a scurs sângele din mine, prin picioare, în pământ. (Camil Petrescu)
2 Sunt frecvent izolate complementele
circumstanţiale care apar în altă poziţie decât cea pe care o ocupă în ordinea
normală a complementelor: subiect + atribut + complement direct + complement
indirect + complement circumstanţial:
Parcă se ruga,
în acele clipe, pentru mine. (M.
Preda)
Mergeam, vertiginos, la dezastru. (V. Eftimiu)
Loveau
puternic, cu latul palmei, drept la
mijloc, fiecare lipitoare. (Z. Stancu)
Am umplut, în câteva zile, cu însemnările mele, un
caiet întreg. (L. Blaga)
3 Complementele circumstanţiale aşezate după
predicat:
a) nu se
despart, de obicei, prin virgulă:
Tot pământul
se albi într-o singură noapte. (L. Rebreanu)
Pâlcuri mari
turceşti pătrunseră în munţi. (E.
Camilar)
Soarele bătea
pieziş în ferestre. (M.
Sadoveanu)
Timpul trecea încet. (Z. Stancu)
Sunt mort de oboseală. (Camil
Petrescu)
b) pot
fi izolate prin virgulă numai când vorbitorul urmăreşte scopul de a accentua
circumstanţa respectivă:
O să ne vedem
mâine dimineaţă, la poliţie! (V.
Eftimiu)
Prea am stat
singur atât amar de ani, printre străini!
(V.
Eftimiu)
Îţi împrumuta
plugul, primăvara. (F. Neagu)
Pare că
Nechifor a umblat pe acest drum, cu pace.
(M.
Sadoveanu)
Dar nimeni nu
voia să ridice securea asupra lui, din
silă! (E.
Camilar)
Lua în mâna sa
tot mai mult din puterea ţării, pentru
înfruntarea inevitabilă. (E. Camilar)
4 Complementele circumstanţiale aşezate la
începutul propoziţiei:
a) se izolează
prin virgulă când sunt importante pentru comunicare şi vorbitorul urmăreşte
scopul de a evidenţia circumstanţa respectivă:
De la
gară, tocmai la
primărie se oprise. (E. Barbu)
La
picioarele lor,
marea spărgea uşoare valuri înspumate. (V. Eftimiu)
După
miezul nopţii, a
început să plouă. (Camil Petrescu)
Alaltăieri, la rafinărie a explodat un cazan. (Cezar
Petrescu)
În prăvălie, către
seară, era mai tot satul. (Camil
Petrescu)
Tot aşa, pe neaşteptate, Paraschiv se sătură să mai mănânce şi se ridică
brusc în picioare. (M. Preda)
Din
cauza muntelui, s-a
întunecat de tot. (Camil Petrescu)
b) nu se
izolează prin virgulă când vorbitorul nu urmăreşte scopul de a evidenţia
circumstanţa dată:
În
berărie era puţină
lume.
(L. Rebreanu)
În
birou nu era
nimeni. (Cezar
Petrescu)
Într-o
toamnă aurie am auzit
multe poveşti la Hanul Ancuţei. (M. Sadoveanu)
Din
pricina alergăturilor
zadarnice rămăsese în urmă cu munca câmpului. (L. Rebreanu)
5 Se izolează prin virgule complementele
circumstanţiale intercalate între părţi de propoziţie aflate în raporturi
foarte strânse, de exemplu: între subiect şi predicat (mai ales când subiectul
este înaintea predicatului), între elementele predicatului nominal etc.:
Bunica, în fiecare seară, spune o poveste
nepoţilor. (M.
Sadoveanu)
Dar meseria
aceasta, în zilele acelea grele,
nu-mi mai convenea. (V. Eftimiu)
Doamna
Herdelea, în clipa solemnă, avu un
zâmbet de fericire pe buze, dar lacrimile îi curgeau şiroaie. (L.
Rebreanu)
6 Se despart prin virgulă unul de altul
complementele circumstanţiale apozitive:
Undeva, în luncă,
necheză un cal. (Z. Stancu)
Dincolo, peste munte, nu s-au mai văzut decât
doi. (M. Sadoveanu)
– Eu am ştiinţă că fapta asta s-a
petrecut ziua, la asfinţitul soarelui. (M.
Sadoveanu)
M-a privit ţintă, cu teamă. (M. Sadoveanu)
7 Sunt frecvent izolate, prin virgule,
următoarele tipuri de complemente circumstanţiale:
a) complementul
circumstanţial concesiv:
Cu
toată sărăcia, Humă
nu muncea la nimeni cu ziua. (M. Preda)
În
ciuda formulei arhitectonice evoluate,
interiorul era apăsător şi sufocant. (G. Călinescu)
b) complementul
circumstanţial cumulativ:
Pe
lângă cei cu judecata,
aşteptau şi alţi oameni să aibă intrare la mila Voievodului. (M.
Sadoveanu)
Cucoşul atunci se aşază pe
ţol, scutură puternic din aripi şi îndată se umple ograda şi livada
moşneagului, pe lângă păsări, şi de
cirezi de vite. (I. Creangă)
c) complementul
circumstanţial opoziţional:
În loc
de dreptate, ne-am ales
cu batjocura şi cu averea luată. (V. Eftimiu)
Umblam abătut şi, în loc de plăcere, culegeam, oriunde mă întorceam, numai
amărăciuni.
(V. Voiculescu)
d) complementul
circumstanţial de excepţie:
Alte rude nu avusese, afară de doi fraţi ţărani. (L.
Rebreanu)
În
afară de acest amănunt, nu
cred că e ceva demn de reţinut din „viaţa mea publică" de care merită să-mi
amintesc. (O.
Paler)
5. Construcţiile infinitivale, gerunziale şi participiale
izolate
1 Se despart prin virgulă infinitivele,
gerunziile şi participiile, însoţite sau nu de determinări, când sunt antepuse
predicatului:
Înainte de a se
apropia de porţi, s-au oprit. (M.
Sadoveanu)
Înainte de a ajunge la Mânăstirea Cozia, Oltul trece pe lângă
gospodăriile părăginite a două bătrâne. (G. Bogza)
Urcând iute pe
nevăzuta scară a cerului, soarele ajunse la amiază. (M. Sadoveanu)
Gonind norii negri spre miazăzi, soarele le luase locul
înspre Munţii Lotrului. (Camil Petrescu)
Rămaşi pe drumuri, cutreierau uliţele
Bucureştilor, căutând serviciu. (V. Eftimiu)
Ajunşi în preajma
satului, ei îi pierdură din vedere şi se opriră zăpăciţi. (I. Slavici)
2 Se despart prin virgulă infinitivele,
gerunziile şi participiile, urmate sau nu de determinări, când sunt intercalate
între subiect şi predicat:
Miniştrii de Externe, înainte de a numi un reprezentant al ţării
în străinătate, se interesau mai mult de persoana, de calităţile şi
defectele soţiei, decât ale diplomatului însuşi. (V. Eftimiu)
Soarele, păşind
peste hotarele de foc ale meridianei, începuse a cumpăni spre apusul din
stânga noastră. (C. Hogaş)
El, primindu-i răspunsul, rămase încremenit. (D. Zamfirescu)
Acest antract, neprevăzut
în program, îi încorda hotărârea şovăielnică din ceasul al doisprezecelea. (Cezar Petrescu)
Gara frumoasă, aşezată
la poalele unor dealuri încărcate cu brazi, era la ora aceea pustie şi
trebuia să aşteptăm câteva ore. (M. Preda)
3 Uneori, se despart prin virgulă şi
construcţiile infinitivale, gerunziale şi participiale postpuse predicatului,
dacă au un caracter explicativ (nu sunt absolut obligatorii pentru comunicare)
sau sunt distanţate de termenul regent:
Făcui câţiva paşi prin casă, fără a zice nimic. (C. Hogaş)
Mă hotărâi să mă opresc undeva la umbră, spre a-mi împrospăta puterile. (C. Hogaş)
Câinele o urma supus, scheunând din când în când moale. (M. Sadoveanu)
Fetiţa se opri o vreme în loc, ascultând. (M. Sadoveanu)
Timpul trecuse
peste mine cu indiferenţă, căzând în
prăpastia eternităţii. (M. Sadoveanu)
Apoi
se uită la Marta şi surâse, speriat
puţin el însuşi de spaima ei. (L. Rebreanu)
Se
strânse lângă sobă, cuprinsă de frig. (Cezar
Petrescu)
4 Construcţiile infinitivale, gerunziale şi
participiale pot fi separate şi prin linii de pauză:
Poziţiile
specialiştilor – având puncte de plecare
diferite – sunt încă destul de împărţite. (Istoria
limbii române literare)
Iar
Vodă, cuminţit acum şi mult îmblânzit, a suspinat – aducându-şi aminte cât de schimbătoare sunt toate ale oamenilor. (M.
Sadoveanu)
VI.
Semnele de punctuaţie folosite în cazul cuvintelor şi construcţiilor nelegate
sintactic de restul comunicării
1.
Vocativele
1 Vocativele, însoţite sau nu de determinări, se
despart de restul comunicării prin virgule:
Cosmin se
răsti la băiatul care-i servea:
– Dumitre, socoteala! (B.
Şt. Delavrancea)
– Duducă dragă, nu-i nimeni acasă. (M.
Sadoveanu)
– În orice caz, Dumitraş,
te anunţ că hotărârea mea rămâne nestrămutată. (M.
Sadoveanu)
2 Vocativele aflate la sfârşitul propoziţiei se
despart prin virgulă, iar după ele se pune semnul de punctuaţie cerut de
specificul acesteia:
– Bine-ai
venit la noi, domnule ofiţer. (L.
Rebreanu)
– Acu
ce-i de făcut, domnule învăţător? (L.
Rebreanu)
–
Gândurile sunt schimbătoare, Varga! (L.
Rebreanu)
3 După vocativele rostite cu intonaţie
exclamativă se pune semnul exclamării:
– Moşule! ştii drumul la Hârlău? (M.
Sadoveanu)
– Sărmane omule! Dacă nu ştii boabă de
carte, cum ai să mă înţelegi? (I. Creangă)
4 Vocativele care se repetă se despart prin
virgulă, iar după vocativele repetate cu caracter exclamativ se pune semnul
exclamării:
– Domnule, domnule, tânăr eşti şi nefrământat în viaţă. (L.
Rebreanu)
– Tâlharule, tâlharule, m-ai lăsat pe drumuri! (L. Rebreanu)
Laura,
care nu-l mai văzuse de la cununie, îl îmbrăţişă plângând şi murmurând cu drag:
– Titule! Titule! (L. Rebreanu)
5 Vocativele însoţite de interjecţii se izolează
împreună cu acestea:
– De
vânzare ţi-i găinuşa ceea, măi băiete? (I. Creangă)
– O să
ne rătăcim, fată hăi! (C. Hogaş)
– Du-te, măi strajă, cheamă pe domnul! (L. Rebreanu)
2. Interjecţiile
1 Interjecţiile se despart prin virgulă de
restul propoziţiei:
– Ah,
lumea asta rea… Uite ce calomnii mai născoceşte. (Camil
Petrescu)
– Ei,
te-ai făcut sănătos? (L. Rebreanu)
– Vai,
ardă-i para focului, să-i ardă! (E. Camilar)
– Lasă-le, bre, că-s degerate! (A. Buzura)
– Cum vrei, mă, să păzeşti pe tâlharii aceştia numai cu patru oameni? (Camil
Petrescu)
2 După interjecţiile rostite cu intonaţie
exclamativă se pune semnul exclamării:
– Uf!
M-a apucat şi durerea de inimă! (L. Rebreanu)
– Măăă!
să vii degrabă. (I. L. Caragiale)
3 Interjecţiile care însoţesc un vocativ, de
obicei, nu se despart de acesta prin virgulă:
– Ei stăpâne,
cum ţi se pare? (I. Creangă)
– Îmi place că vorbeşti cu dreptate, măi băiete. (M. Sadoveanu)
– Ce spui tu, bre Culai? (M. Sadoveanu)
- Interjecţiile care nu formează în rostire o unitate cu vocativul pe lângă care stau se despart de acesta printr-un semn de punctuaţie:
– O, bunul meu
domn, viteazul meu soţ, destul! (C. Negruzzi)
– Ah! iepuri
fricoşi, strigă femeia. (B. Şt.
Delavrancea)
4 Interjecţiile ia şi hai
nu se despart prin virgulă de verbele care urmează după ele:
– Ia du-te la
copil!… (L. Rebreanu)
– Dumneata eşti om plin de idei. Ia să te vedem! (V. Eftimiu)
– Acu, hai să
mergem. (M. Sadoveanu)
– Hai şi noi,
măi băieţi, să dăm ajutor la drum. (I.
Creangă)
5 Interjecţiile
repetate se leagă prin cratimă:
A făcut iarăşi câţiva paşi: tip-tip-tip. (M. Sadoveanu)
- Interjecţiile repetate pot fi separate şi prin virgulă:
Ei, ei! ce-i de făcut Ioane? (I. Creangă)
– O, o, nu cumva ţi-ai pus în gând să mă
ucizi cu o mărturisire? (L. Rebreanu)
Şi odată pornesc ei, teleap,
teleap, teleap! (I. Creangă)
3. Adverbele de afirmaţie şi de negaţie
1 Adverbele de afirmaţie şi de negaţie (da, nu,
ba, ba da, ba nu) se despart prin virgulă de restul propoziţiei:
Da, e doar un copac în crâng. (Camil Petrescu)– Da, am auzit. Mi-a spus şi bătrâna. (I. Agârbiceanu)– Nu, mie nu mi l-a trimis anul cel bătrân. (Em. Gârleanu)– A, nu, asta nu… Nu i-aş fi îngăduit-o niciodată. (Camil Petrescu)– Cred că e destul de clar, nu? (H. Lovinescu)
2 După adverbele de afirmaţie şi de negaţie care
constituie singure un enunţ se pune semnul de punctuaţie cerut de specificul
lor:
a) punct (când au un caracter enunţiativ):– Nu-ţi dă de mâncare?– Ba da. (I. L. Caragiale)– Ai avut intenţia s-o dai drept teză la matematică?– Nu. (M. Sadoveanu)b) semnul întrebării (când au un caracter interogativ):– Da? zise tânărul roşindu-se deodată până în vârful urechilor. (L. Rebreanu)– Ştii tu cine era? Nu? (Em. Gârleanu)c) semnul exclamării (când sunt rostite cu o intonaţie exclamativă):Da! Acum îşi aducea aminte! (I. Agârbiceanu)– Dar, întreb, a fost cineva bolnav aici?– Nu! (I. L. Caragiale)– Nu! reluă Pălăgieşu, energic, sculându-se în picioare ca să-l domine deplin. (L. Rebreanu)d) punctele de suspensie (când se urmăreşte scopul de a se marca întreruperea momentană sau definitivă a şirului vorbirii):– Nu credeţi că şi asta cere timp ?…– Nu… În orice caz, nu e alt mijloc decât o revoluţie, tocmai pentru a câştiga timp. (Camil Petrescu)
3 Adverbele de afirmaţie şi de negaţie repetate
se despart prin virgulă:
– Da, da, zise Herdelea
frecându-şi mâinile cu respect. (L. Rebreanu)
–
Eşti bine hotărât?
–
Da, da. (D. Zamfirescu)
–
Nu, nu, nu! mi-a venit un fel de ameţeală… de
care nici eu nu-mi dau seamă. (D.
Zamfirescu)
3. Adverbele de afirmaţie şi de negaţie
1 Adverbele de afirmaţie şi de negaţie (da, nu,
ba, ba da, ba nu) se despart prin virgulă de restul propoziţiei:
Da, e doar un copac în crâng. (Camil Petrescu)– Da, am auzit. Mi-a spus şi bătrâna. (I. Agârbiceanu)– Nu, mie nu mi l-a trimis anul cel bătrân. (Em. Gârleanu)– A, nu, asta nu… Nu i-aş fi îngăduit-o niciodată. (Camil Petrescu)– Cred că e destul de clar, nu? (H. Lovinescu)
2 După adverbele de afirmaţie şi de negaţie care
constituie singure un enunţ se pune semnul de punctuaţie cerut de specificul
lor:
a) punct (când au un caracter enunţiativ):– Nu-ţi dă de mâncare?– Ba da. (I. L. Caragiale)– Ai avut intenţia s-o dai drept teză la matematică?– Nu. (M. Sadoveanu)b) semnul întrebării (când au un caracter interogativ):– Da? zise tânărul roşindu-se deodată până în vârful urechilor. (L. Rebreanu)– Ştii tu cine era? Nu? (Em. Gârleanu)c) semnul exclamării (când sunt rostite cu o intonaţie exclamativă):Da! Acum îşi aducea aminte! (I. Agârbiceanu)– Dar, întreb, a fost cineva bolnav aici?– Nu! (I. L. Caragiale)– Nu! reluă Pălăgieşu, energic, sculându-se în picioare ca să-l domine deplin. (L. Rebreanu)d) punctele de suspensie (când se urmăreşte scopul de a se marca întreruperea momentană sau definitivă a şirului vorbirii):– Nu credeţi că şi asta cere timp ?…– Nu… În orice caz, nu e alt mijloc decât o revoluţie, tocmai pentru a câştiga timp. (Camil Petrescu)
3 Adverbele de afirmaţie şi de negaţie repetate
se despart prin virgulă:
– Da, da, zise Herdelea
frecându-şi mâinile cu respect. (L. Rebreanu)
–
Eşti bine hotărât?
–
Da, da. (D. Zamfirescu)
–
Nu, nu, nu! mi-a venit un fel de ameţeală… de
care nici eu nu-mi dau seamă. (D.
Zamfirescu)
4.
Cuvintele interogativ-relative
1 Cuvintele interogativ-relative ce, cum, care exprimă nedumerire,
nemulţumire etc., se despart de restul propoziţiei prin virgule:
Cum, călătoreşti prin Turcia, fără
hârtii? (P.
Istrati)
Ce, eu sunt de fier? (I.
Al. Brătescu-Voineşti)
2 Uneori, după ele se poate pune semnul
întrebării sau semnul exclamării; cuvintele care urmează după ele se pot scrie
cu literă mica, dar şi cu majusculă:
– Ia ascultă, mă ţigane, ce? noi glumim aici?… (Camil
Petrescu)
– Lasă-mă, mămiţo! ce? eu sunt prost? (I. L.
Caragiale)
– Cum?
tu nu ştii ce sunt ploşniţele? mă întrebă el uimit. (P. Istrati)
– Ce?
Credea că el n-are stăpân? (Camil Petrescu)
– Cum?
Tu nu ştii unde merge; nu ştii tu de unde vine?!
5.
Cuvintele şi construcţiile incidente
● Se disting următoarele tipuri de cuvinte incidente:
1) cuvinte şi construcţii incidente care exprimă atitudinea
vorbitorului faţă de cele comunicate: din
păcate, din (ne)fericire, cu părere de rău, spre marele meu regret, spre
nedumerirea mea etc.
2) cuvinte şi construcţii incidente care exprimă
certitudinea sau incertitudinea vorbitorului în legătură cu cele comunicate: fireşte, bineînţeles, desigur, evident,
negreşit, într-adevăr, fără îndoială, cu siguranţă, fără doar şi poate,
natural, de bună seamă, probabil, pesemne, poate, se prea poate, parcă, cică
etc.
3) cuvinte şi construcţii incidente care indică sursa
informaţiei: după mine, după părerea mea
etc.
4) cuvinte şi construcţii incidente care exprimă legătura
dintre idei, consecutivitatea expunerii gândurilor: în primul rând, în al doilea rând, mai întâi de toate, în sfârşit, la
urma urmelor, de altfel, de altminteri, dimpotrivă, din contra, printre altele,
apropo, pe de o parte, pe de altă parte etc.
5) cuvinte şi
construcţii incidente care exprimă modalitatea de formulare a gândurilor: într-un cuvânt, cu alte cuvinte, altfel spus, mai exact, mai bine
zis, în general, în linii mari, în special, la drept vorbind, de fapt, în fond
etc.
1 Cuvintele şi grupurile de cuvinte incidente se
despart de restul propoziţiei prin virgule, linii de pauză sau paranteze:
Mi-aş face, evident,
datoria. (L. Rebreanu)
Era, poate,
prea târziu. (V. Eftimiu)
Soldaţii nici nu mă văzură, poate. (Em. Gârleanu)
Din fericire, rănile primite pe urma
accidentului de automobil nu erau prea grave. (V. Eftimiu)
Admirăm – şi pe
drept cuvânt – în limba greacă şi germană capacitatea lor de compunere. (C. Noica)
Goana lui salvează batalionul, căci inamicul, care de sus
îl vede alergând, s-a încăpăţânat să-l vâneze şi (poate
crezându-l ofiţer superior) trage
toate salvele după el. (Camil Petrescu)
2 În cazul în care cuvintele incidente se află
alături de o parte de propoziţie izolată de restul comunicării, ele nu se
despart de aceasta prin virgulă:
E vorba de un artist, poate de un mare artist.
(Camil Petrescu)
Cu o dragoste şi cu o admiraţie neclintită, acest frate
bandit îi punea totul la îndemână, îl întreţinea aproape, îi hrănea revolta sa
permanentă – şi sinceră fără îndoială
– dar alimentată cu banii lui Vasile. (Cezar Petrescu)
5.
Cuvintele şi construcţiile incidente
● Se disting următoarele tipuri de cuvinte incidente:
1) cuvinte şi construcţii incidente care exprimă atitudinea
vorbitorului faţă de cele comunicate: din
păcate, din (ne)fericire, cu părere de rău, spre marele meu regret, spre
nedumerirea mea etc.
2) cuvinte şi construcţii incidente care exprimă
certitudinea sau incertitudinea vorbitorului în legătură cu cele comunicate: fireşte, bineînţeles, desigur, evident,
negreşit, într-adevăr, fără îndoială, cu siguranţă, fără doar şi poate,
natural, de bună seamă, probabil, pesemne, poate, se prea poate, parcă, cică
etc.
3) cuvinte şi construcţii incidente care indică sursa
informaţiei: după mine, după părerea mea
etc.
4) cuvinte şi construcţii incidente care exprimă legătura
dintre idei, consecutivitatea expunerii gândurilor: în primul rând, în al doilea rând, mai întâi de toate, în sfârşit, la
urma urmelor, de altfel, de altminteri, dimpotrivă, din contra, printre altele,
apropo, pe de o parte, pe de altă parte etc.
5) cuvinte şi
construcţii incidente care exprimă modalitatea de formulare a gândurilor: într-un cuvânt, cu alte cuvinte, altfel spus, mai exact, mai bine
zis, în general, în linii mari, în special, la drept vorbind, de fapt, în fond
etc.
1 Cuvintele şi grupurile de cuvinte incidente se
despart de restul propoziţiei prin virgule, linii de pauză sau paranteze:
Mi-aş face, evident,
datoria. (L. Rebreanu)
Era, poate,
prea târziu. (V. Eftimiu)
Soldaţii nici nu mă văzură, poate. (Em. Gârleanu)
Din fericire, rănile primite pe urma
accidentului de automobil nu erau prea grave. (V. Eftimiu)
Admirăm – şi pe
drept cuvânt – în limba greacă şi germană capacitatea lor de compunere. (C. Noica)
Goana lui salvează batalionul, căci inamicul, care de sus
îl vede alergând, s-a încăpăţânat să-l vâneze şi (poate
crezându-l ofiţer superior) trage
toate salvele după el. (Camil Petrescu)
2 În cazul în care cuvintele incidente se află
alături de o parte de propoziţie izolată de restul comunicării, ele nu se
despart de aceasta prin virgulă:
E vorba de un artist, poate de un mare artist.
(Camil Petrescu)
Cu o dragoste şi cu o admiraţie neclintită, acest frate
bandit îi punea totul la îndemână, îl întreţinea aproape, îi hrănea revolta sa
permanentă – şi sinceră fără îndoială
– dar alimentată cu banii lui Vasile. (Cezar Petrescu)
6. Propoziţiile incidente
1 Propoziţiile incidente se izolează prin
virgule de restul comunicării indiferent de poziţia lor:
Precum se ştie, moş Vasile e pescar adevărat, nu mănâncă peşte. (M. Sadoveanu)Ştia, vezi bine, soarele cu cine are de-a face. (I. Creangă)
Nu eram, ca
să zic aşa, nici vesel, nici supărat. (N. Gane)
2 Propoziţiile incidente mai pot fi izolate şi
prin linii de pauză sau prin paranteze:
El – se înţelegea lesne – nu mai era între vii cu trupul. (M.
Sadoveanu)
Biata maică-mea – Dumnezeu s-o ierte – de câte ori nu m-a plesnit cu lingura peste
mână şi peste gură, numai ca să mă înveţe să mănânc frumos!… (C.
Hogaş)
Eram – am
rămas şi până azi – tipul boemului, liber, nepăsător ca pasărea cerului. (V. Eftimiu)
M-am gândit, cu un fel de nelinişte,
că, dacă voi fi în Bucureşti, voi fi vizitat de ai mei şi voi fi obligat – acum când eram atât de obosit – să joc
un fel de teatru de dragoste şi bucurie. (Camil
Petrescu)
La intrarea în galerie, treceam prin
faţa unei gherete, în care stătea la căldură, în timp ce noi tremuram de frig,
un gardian, căruia trebuia să-i spunem ce număr suntem (fiindcă nu mai aveam nume, eram numere). (M. Preda)
VII.
Semnele de punctuaţie folosite în cazul părţilor de propoziţie omise
În
locul verbului copulativ sau în locul predicatului verbal omis prin elipsă se poate pune:
- virgulă:
Vorbă
multă, sărăcia omului. (Folclor)
Vei
avea până la prânz o sută de mii. Până mâine la douăsprezece, altă sută de mii. (Cezar
Petrescu)
- linia de pauză:
Moare
fata. Nunta ei – îngropăciune. (M. Sadoveanu)
Cei
răi îi aşteptau cu teamă, cei urgisiţi – cu neasemuită nădejde. (V.
Eftimiu)
- în cazuri mai rare, două puncte:
Sufletul
vostru: un înger, inima voastră: o liră. (M. Eminescu)
–
Ce mi-aş scrie în dreptul inimii? – Se prea poate că: nefericire. (Em. Cioran)
FRAZA
VIII.
Semnele de punctuaţie folosite în fraza formată prin coordonare
Virgula
în fraza formată prin coordonare
1.
Propoziţii coordonate juxtapuse
Se despart prin virgulă
propoziţiile coordonate juxtapuse (principale sau subordonate):
1 în coordonarea copulativă:
a)
propoziţii principale coordonate:
Vâsleam rar, luntrea luneca uşor. (Em.
Gârleanu)
Trecură zile, trecură săptămâni, trecură luni. (V.
Eftimiu)
E muncitor, e harnic, e stăruitor, e isteţ. (L. Rebreanu)
b)
propoziţii subiective coordonate:
Îi venea să se ducă la casa cu
nuntaşi, să-i puie foc, să le strice petrecerea. (V. Eftimiu)
Ce i-o fi spus, ce l-a învăţat, cum l-a descântat, nu
se ştie. (V.
Voiculescu)
c)
propoziţii predicative coordonate:
Rostul lui e deci să întoarcă
oile rătăcite, să răspândească
graiul românesc, să întărească
mândria naţională a celor şovăitori. (L.
Rebreanu)
d)
propoziţii predicative suplimentare coordonate:
Auzi pe Ilona cum aşază
sticluţa pe masă, cum şterge
linguriţa, cum păşeşte în vârful
picioarelor şi se lasă pe scaunul ei de la picioarele patului. (L. Rebreanu)
e)
propoziţii atributive coordonate:
Ce-ar fi pământul fără de omul
care să-l vadă, să-l iubească, să-l măsoare, să-l înconjoare?... (L.
Rebreanu)
f)
propoziţii completive directe coordonate:
I-am răspuns că nu ştiu, că nu m-am gândit la asta. (Camil Petrescu)
Fiecare tânăr râvneşte ceva în
viaţă, vrea să urce cât mai sus, să se întreacă pe sine însuşi, să întreacă pe alţii. (V. Eftimiu)
g)
propoziţii completive indirecte coordonate:
Dar cine-mi ajută mie să lucrez
răzăşia, să samăn, să culeg? (M. Sadoveanu)
h)
propoziţii circumstanţiale coordonate:
Toţi tâlharii se apără cu nu
ştiu, n-am văzut, n-am auzit. (Z. Stancu)
De-l munceşte dorul, de-l cuprinde veselia, de-l minunează vreo faptă măreaţă, el îşi cântă durerile şi
mulţumirile. (V.
Alecsandri)
Ziua trecea fără s-o simtă, fără s-o măsoare. (L. Demetrius)
2 în coordonarea adversativă:
a)
propoziţii principale coordonate:
Cuvântul e ceva viu, nu e un sunet. (G. Ibrăileanu)
Nu vorbeşte, strigă, clocotind de mânie.
(Camil Petrescu)
b)
propoziţii subordonate coordonate:
Dumnezeu ne-a lăsat darurile
vieţii ca să ne bucurăm de ele, nu
ca să le dispreţuim.
(O. Paler)
Eu vând moşia, ca să iau bani
în schimb, nu ca să fac pomană
altora. (L.
Rebreanu)
2.
Propoziţii coordonate introduse prin conjuncţii
1 Se despart prin virgulă
propoziţiile coordonate legate prin următoarele conjuncţii şi locuţiuni
conjuncţionale:
a) în
coordonarea copulativă:
─
locuţiunea conjuncţională precum şi:
Am refuzat însă orice alt
angajament, precum si să promit că
nu voi comunica nimănui cele petrecute. (M. Oprea)
b) în
coordonarea adversativă:
─ conjuncţia
dar:
Copacii sunt tot negri şi uscaţi, dar miroase a primăvară. (Camil
Petrescu)
O mai aşteptai o vreme cu
ochii, dar n-o mai văzui. (M. Sadoveanu)
Dumnezeu dă, dar în traistă nu bagă. (Z. Stancu)
─ conjuncţia
iar :
Vântul a adus viscolul, iar viscolul o să aducă lupi. (Z. Stancu)
Peste sat albăstreau valuri de
fum, iar hotarul respira greu,
învăluit într-o boare uşoară. (L.
Rebreanu)
─ conjuncţia
însă:
– Dragi îmi sunteţi, însă n-am ce vă face. (M. Sadoveanu)
Niciunul nu spunea nimic, însă acum fiecare îşi dădea seama de
primejdia foametei şi primejdia frigului.
(Z. Stancu)
─ conjuncţia
ci:
Înţelepciune nu se împrumută cu carul, ci se câştigă cu bobul! (N. Iorga)
Nu-i ocară să munceşti, ci să trândăveşti. (L. Rebreanu)
Ion nu stătu pe gânduri niciun
minut, ci spuse îndată că Herdelea
i-a făcut-o… (L.
Rebreanu)
c) în
coordonarea conclusivă:
─ conjuncţia
deci:
Înţelese că hatmanul Sandu
plesneşte de o veste deosebită, deci
s-a petrecut ceva peste noapte în ţara Moldovei. (M. Sadoveanu
─ locuţiunea
conjuncţională prin urmare:
Avea instrucţii de la Ciocârlan
să meargă mai sus, prin urmare făcu o vizită mareşalului Cornescu. (G. Călinescu)
De acum e prea târziu, prin urmare trebuie să ne grăbim.
2 Se despart prin virgulă propoziţiile
coordonate introduse prin conjuncţiile copulative şi, nici sau disjunctive ori, fie,
sau când conjuncţia se repetă la
fiecare propoziţie:
a) în
coordonarea copulativă:
─ conjuncţia
şi… şi:
Şi zile fug, şi
trece an de an… (I.
Pillat)
Şi plânge mama pe ceaslov, şi-n barbă plânge tata… (O. Goga)
Şi trupul mereu o trage înapoi
către pământ, şi raza mereu o cheamă
către înălţimi. (Em. Gârleanu)
─ conjuncţia
nici… nici:
Nici frunza nu se mişcă, nici vântul nu suspină. (I. H. Rădulescu)
Nici n-a refuzat, nici n-a acceptat. (L.
Rebreanu)
b) în
coordonarea disjunctivă:
─ conjuncţia
ori… ori:
Ori te ouă, ori du-te de la casa mea. (I.
Creangă)
Şi eu vreau să-ndrăznesc a
scoate din mâna lor dragostea mea; ori
izbândesc, ori îmi las aici
oasele. (M.
Sadoveanu)
─ conjuncţia sau…
sau:
Sau taci, sau zi ceva mai bun decât tăcerea.
(Folclor)
3 Se despart prin virgulă propoziţiile
coordonate introduse prin locuţiunile conjuncţionale cu corelativ:
─ nu
numai că… dar şi:
Dormind, nu numai că te odihneşti, dar
şi timpul îl omori mai repede. (Z.
Stancu)
Dar toate astea nu numai că nu au nicio valoare
sufletească, dar sunt şi primejdioase. (M.
Eliade)
─ nu
numai ca să… dar şi ca să:
Toată floarea intelectualităţii
româneşti se adună pentru câteva zile la conacul de la Mânjina, nu numai ca să sărbătorească onomastica
amfitrionului şi a surorii sale Elena, dar
şi ca să puie la cale viitorul poporului român. (Camil Petrescu)
─ nu numai că… dar nici:
Nu numai că nu-mi place această formulă, dar nici n-o cred potrivită. (O. Paler)
Tudor
Bălosu nu numai că nu-şi cunoştea
bine fata, dar nici măcar nu bănuise
ce se petrecuse cu ea după măritiş. (M. Preda)
IX.
Semnele de punctuaţie folosite în fraza formată prin subordonare
Virgula
în fraza formată prin subordonare
1.
Propoziţii subordonate care se despart de regenta lor în
funcţie de topică şi în funcţie de prezenţa unui corelativ în regentă
1 Propoziţiile completive directe
şi indirecte aşezate înaintea regentei se despart, de cele mai multe ori, prin
virgulă:
Ce
n-aduce anul, aduce ceasul. (N. Filimon)
Ce-a
câştigat într-o vară, a băut într-o seară. (Folclor)
Câte
a tras acolo bietul băiat,
numai pielea şi oasele lui ştiu. (V.
Eftimiu)
Că
sunt şi bani străini,
recunosc. (Camil
Petrescu)
Că
e mare, văd
eu bine! (I.
Agârbiceanu)
●
Virgula este obligatorie când completiva directă este reluată printr-un pronume
în regentă:
Ce veţi mânca voi, aceea vom mânca şi noi.
Pe cine voi ajuta eu, pe acela va trebui să-l ajutaţi şi voi.
2 Propoziţiile completive
indirecte aşezate înaintea regentei se despart, de cele mai multe ori, prin
virgulă:
Din
ce ne-a dăruit Dumnezeu,
dăm şi noi cu dragă inimă. (M.
Sadoveanu)
Cu cine trăieşti, să
nu te târguieşti. (Folclor)
3 Propoziţiile
circumstanţiale de loc şi de timp se despart facultativ prin virgulă când sunt
aşezate înaintea regentei:
Pe
unde fuseseră altădată sate,
acum nu mai întâlneai decât mormane de cenuşă şi resturi de ziduri arse şi
afumate. (Z.
Stancu)
Când
omul are un ideal,
înfruntă toate greutăţile! (L. Rebreanu)
4 Propoziţiile subordonate
circumstanţiale antepuse care au un corelativ în regentă se despart prin
virgulă:
–
circumstanţialele de loc:
Unde
te doare,
acolo te legi. (Folclor)
–
circumstanţialele de timp:
Când
ai vreo grabă,
atunci se sperie calul. (Folclor)
–
circumstanţialele modale:
Oricum
faci, aşa
ţi se face. (Folclor)
Cu
cât mă depărtam,
cu atât o simţeam mai aprig în mine. (M. Sadoveanu)
–
circumstanţialele cauzale:
Pentru
că şi-a ras mustaţa,
de aceea nu l-am recunoscut.
–
circumstanţialele condiţionale:
Dacă
plouă într-adevăr,
atunci eşti mare prooroc… (Cezar Petrescu)
5 Propoziţiile subordonate
intercalate între elemente strâns legate între ele ale regentei (între subiect
şi predicat, între elementul introductiv al propoziţiei şi predicat etc.) se
izolează prin virgule:
Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială
şi semn fiecărui neam. (M.
Sadoveanu)
Acum ştia că, dacă pun mâna pe el, îl snopesc în
bătăi. (Camil
Petrescu)
6 Propoziţiile completive directe
şi indirecte aşezate după regentă nu se despart prin virgulă:
Ştia că
nu-i mai pot face nimic…
(Camil Petrescu)
Orbului degeaba îi spui că s-a făcut lumină. (Folclor)
Ioanide fu foarte mirat de ceea ce auzea. (G.
Călinescu)
Se poate
căsători cu oricine vrea. (I.
Agârbiceanu)
7 Propoziţiile circumstanţiale de
loc şi de timp aşezate după propoziţia regentă nu se despart prin virgulă:
Ştergeţi caii de spumă şi
duceţi-i de unde i-aţi luat. (Z. Stancu)
Eu voi trece la ai noştri îndată ce voi putea. (L. Rebreanu)
Încă nu se luminase de ziuă când mă trezii. (L. Blaga)
3.
Propoziţii subordonate care se despart frecvent de regenta lor
Se despart prin virgulă,
indiferent de poziţia lor faţă de regentă, următoarele tipuri de propoziţii
subordonate:
1)
propoziţia circumstanţială consecutivă:
Apa
era atât de rece, că ne zăpăcea. (L. Blaga)
Palma fusese atât de grea, că l-a durut capul toată ziua. (M. Preda)
Era atât de plin de sine
însuşi, încât se gândea numai la
pământurile lui. (L.
Rebreanu)
● Excepţie: nu se despart prin virgulă
subordonatele consecutive introduse prin cuplurile: prea... ca să...; destul
de... ca să...; suficient de... ca să ori prin
conjuncţia de, în cazul în care stau imediat după predicatul regentei:
Era prea grea acuzarea ca să se mai păstreze un legământ de onoare. (V. Eftimiu)
Vântul vuia de te lua groaza. (B. Şt. Delavrancea)
2)
propoziţia circumstanţială concesivă:
Nu mă duc, mamă, nu mă duc la
Socola, măcar să mă omori. (I. Creangă)
Deşi
noaptea fusesem în avanposturi,
sunt iarăşi în linia întâi. (Camil Petrescu)
Deşi e înalt, [ cerul e întreg acoperit de nori ca de plumb.
(Camil Petrescu)
3)
propoziţia circumstanţială opoziţională:
Te-ai repezit să cumperi plug
nou, în loc să mai aştepţi. (M. Preda)
În
loc să obosesc,
dobândeam mai multă putere. (G.
Bogza)
4)
propoziţia circumstanţială cumulativă:
După
ce că nu munceşti,
nici nu taci.
(M. Preda)
4.
Propoziţii subordonate care nu se despart prin virgulă de regenta lor
Nu se despart, de obicei, prin
virgulă următoarele tipuri de propoziţii subordonate:
1)
propoziţia subiectivă:
Cine
cade din carul vieţii
e pierdut. (L.
Rebreanu)
E copilărie să clădeşti ceva pe vorbe. (L. Rebreanu)
Excepţii.
Virgula, în cazul propoziţiei subiective, este posibilă:
a) când
subiectiva este reluată printr-un pronume în regentă:
Cine ţi-a vârât în cap una ca asta, acela
încă-i unul. (I. Creangă)
Cum o spunea, asta era uimitor. (M. Preda)
b) când
acest semn de punctuaţie apare ca mijloc de dezambiguizare:
Cât
va fi dormit aşa,
nu se ştie. (N.
Gane)
Cine cântă, necazurile şi le sperie. (Folclor)
Cine
vrea miezul, să
spargă nuca.
(Folclor)
c) când
între subiectivă şi regenta ei este intercalată o parte de propoziţie izolată
din ambele părţi:
Se vădeşte şi acum ca
totdeauna, hatmane, că binele n-are
niciodată răsplată. (M.
Sadoveanu)
Ceea
ce am terfelit eu pentru o scârbă de hârtiuţă, onoarea de ofiţer, ai ridicat de jos dumneata, cu
preţul vieţii. (V. Voiculescu)
2)
propoziţia predicativă:
Primul gând mi-a fost să vestesc poliţia. (V. Eftimiu)
O comoară e a cui o găseşte. (Cezar Petrescu)
3)
propoziţia predicativă suplimentară:
Privea pieziş şi cu ură pe om cum se duce. (M. Sadoveanu)
4)
propoziţia completivă de agent:
Vei fi ajutat de cei care îţi sunt prieteni.
Fata tăcu, oarecum înfricoşată de câte a spus. (I. Agârbiceanu)
5) propoziţia
circumstanţială instrumentală:
Harap Alb … nu se lăsă până ce
nu găseşte un buştihan putregăios, îl scobeşte cu ce se poate şi-i face urdiniş. (I. Creangă)
Fiecare cu ce poate să-şi ajute ţara lui. (Folclor)
6)
propoziţia circumstanţială sociativă:
Trăieşte acum cu cine îi este drag.
Peste puţin, uşa se deschise şi
jupâneasa Zamfira intră cu ceea ce s-ar
putea numi tacâmuri. (C. Hogaş)
X.
Punctul şi virgula în propoziţie şi în frază
Punctul
şi virgula este un semn de punctuaţie folosit pentru segmentarea frazelor
lungi, făcându-le astfel mai clare. El uşurează înţelegerea textului la
lectură, servind pentru clarificarea raporturilor în frazele de dimensiuni
extinse.
Folosirea
semnului punct şi virgulă este adesea opţională. În multe situaţii, el poate fi
înlocuit prin punct sau prin virgulă. Uneori, semnul punct şi virgulă este
utilizat ca mijloc stilistic.
1 Punctul şi virgula desparte
propoziţii sau grupuri de propoziţii, din cadrul unei fraze formate prin coordonare
sau prin subordonare, care sunt concepute ca unităţi relativ independente:
Frunzişurile
stinse îl stropesc cu apă; a plouat întruna până acum. (Camil Petrescu)
Era
cerul de o frumuseţe nespusă; ceasul era târziu; vorbele baciului aveau o
gravitate profetică. (D.
Zamfirescu)
Şi Titu citea şi scria mereu
până noaptea târziu; stingea lampa, aştepta prin întuneric inspiraţia, înjgheba
câte un vers în cap, aprindea repede lumina, îl eterniza pe hârtie…
(L. Rebreanu)
Îl aştepta să se deştepte; dar
nu putuse sta locului; ieşise să se plimbe; stând în salonul de aşteptare,
i-era frică să nu-nnebunească de durere. (I.
L. Caragiale)
Lui
Mircea i s-au adus cuvinte şi scrisori de laudă; însă el, ca om păţit, nu s-a
lăsat furat de dulceaţa cuvintelor; vrăjmaşul nu fusese răpus decât vremelnic
şi în parte; oricând se putea întoarce cu mai multă putere. (E. Camilar)
Înspre munţi erau pâcle
neclintite; Moldova curgea lin în soarele auriu într-o singurătate şi-ntr-o
linişte ca din veacuri; şi câmpurile erau goale şi drumurile pustii în patru
zări; iar călăreţul pe cal pag parcă venea spre noi de demult, de pe depărtate
tărâmuri. (M. Sadoveanu)
2 Punctul şi virgula se foloseşte pentru a
fragmenta o frază de mare întindere, cu o structură complexă, incluzând
propoziţii cu părţi de propoziţie izolate prin virgulă:
Tot pe aceeaşi potecă, venind
din altă parte, intrase şi mergea ca la o zvârlitură de băţ, înaintea noastră,
un băietan, care ţinea pe cap o putină; şi fiindcă era cu spatele spre noi, nu
ne văzuse şi nici simţise, poate, că cineva se afla în urma lui; mergea deci
scoborând încet şi şuierând o arie de munte; era înalt şi zdravăn; putina pe
cap îl mai lungea încă, iar mâinile lui aduse în formă de torţi spre a ţine
putina îi dădeau înfăţişarea unui ulcior cu picioare. (C.
Hogaş)
3 În fraza cu propoziţii
coordonate prin joncţiune, punctul şi virgula se poate pune înaintea
conjuncţiilor dar, iar, însă, ori, deci:
Ei se trezesc deodată speriaţi
de distanţa enormă, pe care a făcut-o timpul, de când s-au aşezat la vorbă; iar eu-mi simt inima cum se contractă
ca o măciucă de fier care se pregăteşte să izbească. (Gib
I. Mihăescu)
Sunt atât de asemănătoare, că
le poţi socoti un singur cântec; dar
sunt delicioase. (Gib I. Mihăescu)
Adevărul întreg, fără îndoială,
numai Dumnezeu îl cunoaşte; însă
cucoana Maria dorea aprig să vadă pe nevasta lui Cuţui mai puţin luxos
îmbrăcată. (M. Sadoveanu)
Am pornit spre han; însă cu îndoială. (M.
Sadoveanu)
4 În dialog, punctul şi virgula poate apărea
după adverbe de afirmaţie şi de negaţie:
– A! Cum aşa devreme? Nu; mai rămânem. (Camil
Petrescu)
– Poate va fi ştiind el.
– Nu; că acuma-i dus el acolo. (M.
Sadoveanu)
XI. Două puncte în frază
1 În cadrul frazei, două puncte se folosesc:
a)
înaintea unui fragment de text care conţine o enumerare:
Punea
fetişcana la tot felul de treburi: căra apă,
spăla, aducea merinde şi lemne din târg, făcea focul, dereteca prin cameră,
ştergea praful de pe lucrurile pe care le cumpăra şi le vindea negustorul de
vechituri. (V. Eftimiu)
Unii
trimiteau veşti bune: că sunt sănătoşi,
că încă n-au intrat în foc. (I.
Agârbiceanu)
b) înaintea
unei apoziţii:
Soarta se vede că-i menise aşa:
să fie vecini şi să fie duşmani.
(Em. Gârleanu)
O tulbura
aceeaşi spaimă: n-a fost lucru curat.
(I. Agârbiceanu)
c)
înaintea unei construcţii care exprimă o explicaţie, o precizare, o lămurire:
Veronica simţi că se sfârşeşte de spaimă: Dumitru era nebun. (I. Agârbiceanu)
Era un
bătrân spătos şi mare, c-un măturoi de barbă până la chimir: fusese vizitiu boieresc.
(M. Sadoveanu)
Şi găsim un
mijloc cum nu se poate mai nimerit: noaptea,
când vor dormi toţi, să punem poşte la talpe cui vom socoti noi.
(I. Creangă)
Fără o
putere de judecată mai largă, el ştia una: era
soldat, şi-n război duşmanul nu trebuie cruţat. (Em.
Gârleanu)
d)
înaintea unei construcţii cu semnificaţie concluzivă sau consecutivă:
Ai ucis: ţi-a venit ceasul pedepsei.
(M. Sadoveanu)
Să nu dai
impresia că eşti un începător sărac, care umblă să se căpătuiască: te vor evita toţi.
(V. Eftimiu)
2 Înaintea unei propoziţii care conţine o
explicaţie se poate folosi şi linia de pauză:
Pescarii
s-au mai uitat să-l vadă pe Petru Rareş, dar nu mai era – ca în pământ intrase. (E.
Camilar)
3 Se pun două puncte înaintea unui text citat, a
unui proverb, a unui principiu:
Dar vorba
ceea: Dacă te-ai băgat în joc trebuie să
joci! (I. Creangă)
– Ştii o
vorbă, şi dacă nu o ştii, ţi-o spun eu: femeia
înşală numai pe cel pe care-l iubeşte, pe ceilalţi îi părăseşte pur şi simplu.
(Camil Petrescu)
– Ei bine,
noi avem un fel de zicătoare: Nu te bate
în duel cu unul care nu ştie să se bată, că e periculos… (Camil
Petrescu)
