Prof.MIRELA BROASCA:SEMNELE DE PUNCTUATIE FOLOSITE IN PROPOZITIE SAU FRAZA

I. Semnele de punctuaţie care marchează sfârşitul propoziţiei

Punctul (.) marchează sfârşitul unei propoziţiei sau al unei fraze cu caracter neexclamativ.

 1  Punctul se pune:

• la sfârşitul unei propoziţii sau fraze enunţiative independente ca înţeles:

Apele line sunt adânci.

În pasul domol al calului, Vitoria cugeta, cu privirile posomorâte. (M. Sadoveanu)

• la sfârşitul unei propoziţii imperative sau la sfârşitul unei fraze imperative rostite pe un ton neutru:

Nu plânge. (I. Pillat)

─ Sculaţi, luaţi-vă caii şi plecaţi. (M. Sadoveanu)

• la sfârşitul unei propoziţii interogative indirecte din cadrul frazei:

─ Să-mi spui dacă-ţi plac racii. (M. Sadoveanu)

Semnul întrebării (?) marchează intonaţia interogativă a unui cuvânt, grup de cuvinte, propoziţie sau frază.

 2  Semnul întrebării se pune după propoziţii sau fraze interogative directe:

─ Cum te cheamă pe dumneata? (M. Sadoveanu)

─ Acuzatul mai are ceva de spus? (L. Rebreanu)

─ Ce vânt bun te aduce? (L. Rebreanu)

Semnul exclamării (!) marchează intonaţia exclamativă a unui cuvânt, propoziţie sau frază.

 3  Semnul exclamării se pune:

• după propoziţii sau fraze exclamative:

Ce frumoasă era! (V. Eftimiu)

Şi ce mândră mai fusese de tinereţea şi de frumuseţea ei! (V. Eftimiu)

• după o propoziţie imperativă sau după o frază care conţine o propoziţie imperativă:

─ Acum spune motivele şi împrejurările dezertării! (L. Rebreanu)

─ Ai ceva de spus, spune! (M. Sadoveanu)

─ Dă-te jos, tipule, că ne faci de râs! (V. Eftimiu)

Punctele de suspensie (…) se folosesc pentru a marca întreruperea şirului vorbirii, o pauză în vorbire sau o omisiune dintr-un text reprodus:

─ Tu poate glumeşti, Bologa, dar eu… (L. Rebreanu)

─ Şi… cu mine ce-ai de gând să faci? (V. Eftimiu)

II. Semnele de punctuaţie folosite în cazul părţilor de propoziţie de acelaşi fel

A. Părţile de propoziţie coordonate juxtapuse

  1  Părţile de propoziţie coordonate juxtapuse (nelegate prin conjuncţii), însoţite sau nu de determinări, se despart prin virgulă:

Alunii, cornii, ulmii şi mestecenii înfloriseră. (M. Sadoveanu)

Balaurii, leii, tigrii, lupii rămâneau fără nicio putere la auzul doinei ce izvora din această unealtă fermecată. (V. Eftimiu)

Treceau zilele, săptămânile, lunile. (L. Blaga)

Citea cu patimă versuri, romane. (L. Rebreanu)

Importantă e vorba, nu fapta. (L. Rebreanu)

Ei căutau comoară, nu oale de lut. (Cezar Petrescu)

B. Părţile de propoziţie coordonate legate prin conjuncţii nerepetate

  2  Părţile de propoziţie coordonate legate prin conjuncţiile dar, însă, ci, nici şi prin conjuncţia conclusivă deci se despart prin virgulă:

Era el mic, dar zdravăn. (V. Eftimiu)

Era o fetiţă mărunţică, însă voinică şi plinuţă. (M. Sadoveanu)

Nu viaţa, ci moartea înseamnă laşitate pentru omul care are un ideal în lume. (L. Rebreanu)

Locuinţa părintească nu era palat boieresc, ci o casă modestă de ţară. (G. Călinescu)

Era întuneric beznă; dar Niculăiţă nu ştia ce e frica, nici urâtul. (I. Al. Brătescu-Voineşti)

Ca să apară o idee, se cere mai întâi un creier, deci tot o materie. (L. Rebreanu)

 3  Părţile de propoziţie coordonate legate prin conjuncţiile coordonatoare nerepetate şi, sau, ori nu se despart prin virgulă:

Înserarea era caldă şi veselă. (L. Rebreanu)

O victorie a albului sau o victorie a negrului n-avea nicio importanţă. (O. Paler)

C. Părţile de propoziţie coordonate legate prin conjuncţii repetate sau prin conjuncţii cu corelative

  4  Părţile de propoziţie coordonate legate prin conjuncţiile repetate şi… şi, ori… ori, sau… sau, fie… fie, nici… nici se despart prin virgulă:

Şi încrederea, şi bănuiala sunt deopotrivă de chinuitoare! (L. Rebreanu)

De obicei reuşea să împace şi capra, şi varza. (Camil Petrescu)

Suntem istoviţi şi de foame, şi de oboseală. (C. Hogaş)

Apoi în acele căsuţe sunt ori oameni, ori mărfuri. (M. Sadoveanu)

Poate că de data aceasta am noroc şi aflu numele autorului sau titlul nuvelei, sau măcar sfârşitul... (M. Eliade)

Eu nu eram bătrân, să presupună că am fost fie general, fie ministru sau alt mare stăpân al acestei lumi. (M. Preda)

Călătorim în fiecare vară fie în Bretania, fie în Elveţia. (V. Eftimiu)

Munca nu contenea nici ziua, nici noaptea. (I. Agârbiceanu)

 5  Părţile de propoziţie coordonate introduse prin locuţiunile conjuncţionale cu corelativ antepus atât… cât şi, nu numai… ci şi, nu atât… cât se despart prin virgulă:

Atât el, cât şi nevastă-sa Sofiţa săriră din paturile lor de cit şi se uitară pe fereastră. (D. Zamfirescu)

Atât Herdelea, cât şi Titu încercară să vorbească, dar avocatul grăbit nu le dădu răgaz. (L. Rebreanu) 

Căci râvna lui cea mai scumpă în viaţă era să vadă înălţându-se un sfânt locaş de piatră, falnic şi frumos, în locul celui vechi şi dărăpănat care îi făcea necinste atât lui, cât şi satului întreg. (L. Rebreanu)

Se pricepea nu numai la leacuri, ci şi la alte meşteşuguri menite să lumineze mintea omului. (V. Eftimiu)

Se ridica nu atât voinţa existenţei ca atare, cât a existenţei pentru ceva. (L. Blaga)

III. Semnele de punctuaţie folosite în cazul părţilor de propoziţie care exprimă enumerări, exemplificări, precizări

În propoziţiile cu părţi de propoziţie care exprimă enumerări, exemplificări, precizări se folosesc următoarele semne de punctuaţie: două puncte şi virgula.

 1  Se pun două puncte după cuvintele care anunţă o enumerare:

Din casă începu să împartă tot: haine, vase, laviţă. (I. Agârbiceanu).

La ospăţ au fost poftiţi cei mai străluciţi oaspeţi: împăraţi, crai, voievozi, căpitanii oraşelor şi alte feţe cinstite. (I. Creangă)

Pentru acest scop colaborau toate dimprejur: şcoală, mediu, gazetă, fiece respiraţie. (O. Goga)

 2   Se pot pune două puncte înaintea unor părţi de propoziţie care conţin explicaţii, precizări şi care au caracter apozitiv:

Şi iată că la intrarea peşterii se ivi o făptură măreaţă: omul. (V. Eftimiu)

El are o singură armă de apărare în primejdii: fuga. (I. Agârbiceanu)

Iată şi momentul suprem: ieşirea cortegiului. (V. Eftimiu)

IV. Semnele de punctuaţie folosite în cazul termenilor repetaţi

 1  Între termenii repetaţi care formează o unitate semantico-sintactică se foloseşte cratima.

Stăteau pâlcuri-pâlcuri şi vorbeau. (Em. Gârleanu)

Soseau, valuri-valuri, soldaţi de pe frontul de sud. (L. Blaga)

Nepoţelul era un băieţel gingaş, cu ochii negri-negri şi umezi, ca şi când ar fi plâns într-una, şi neobişnuit de deştept. (Em. Gârleanu)

Totuşi, ziceau oamenii, ceva-ceva trebuie să fi fost. (Em. Gârleanu)

Cinci-şase copii stau lungiţi pe jos. (Camil Petrescu)

Iată că numai doi-trei paşi o mai despart de el. (I. Agârbiceanu)

Uşor-uşor, adevărul începea să iasă la lumină. (V. Eftimiu)

Se auzeau glasuri groase care opreau boii: aho-aho! (M. Sadoveanu)

 2  Uneori, în locul cratimei, se pune virgulă:

E noapte naltă, naltă. (I. H. Rădulescu)

De ştiut limpede nu se ştia, nu se ştia nimic, nimic, nimic… (Z. Stancu)

Trecu o săptămână, două, cinci… (L. Rebreanu)

Convoiul înainta încet, încet. (Z. Stancu)

Ar trebui să te îngrijeşti foarte, foarte bine! (L. Rebreanu)

Ei, ei! se vede că nu-i boala ca boală, zâmbi moşneagul. (I. Agârbiceanu)

V. Semnele de punctuaţie folosite în cazul părţilor de propoziţie izolate

1. Atributele izolate

 1  Se despart prin virgulă atributele explicative, care nu sunt indispensabile pentru comunicare:

În tindă se auziră alţi paşi, grei, târâţi… (L. Rebreanu)

Deţinutul, istovit, îndârjit, surâde amar. (Camil Petrescu)

Calul, speriat, iuţi mersul. (L. Rebreanu)

Pădurarii, superstiţioşi, au început să dea înapoi… (V. Voiculescu)

Câinele, încurajat, a început să latre iar şi să muşte din scoarţa groasă cu solzi de crocodil. (V. Voiculescu)

 2  Se izolează prin virgulă atributele aşezate înaintea termenului regent:

Mânios, sultanul porunci să i se taie capul. (V. Eftimiu)

Slăbit, palid, nu se recunoştea el însuşi în oglindă. (V. Eftimiu)

Dârz, zburlit, neînduplecat, el rezistă cu întreaga-i fiinţa de cremene. (G. Bogza)

 3  Se izolează prin virgule, de termenul regent, atributele perechi legate între ele prin conjuncţia şi:

Nopţile de iarnă, lungi şi monotone, sunt prilej de multe răutăţi. (I. Agârbiceanu)

Câmpul de luptă, pustiu şi tăcut, se legăna în ceaţa înserării. (L. Rebreanu)

Şi iarăşi punea stăpânire tăcerea, albă şi încremenită. (Cezar Petrescu)

 4  Se despart prin virgulă, indiferent de poziţia lor, atributele care au ca termen regent un pronume personal, un nume propriu sau un nume comun puternic individualizat (care este însoţit de alte determinative):

Ea, disperată, îşi duse mâinile la ochi, roşie şi respirând cu greutate. (D. Zamfirescu)

S-a ridicat şi ea, încremenită, simţind că nu va izbuti, că nu poate să izbutească, deşi i se pare totuşi că el nu are dreptate. (Camil Petrescu)

Tiţa, uimită, cu răsuflarea tăiată vine un pas spre el. (Camil Petrescu)

Acolo era casa lui părintească, bătrână, solidă, chiar peste drum de biserica nouă, strălucitoare. (L. Rebreanu)

 5  Nu se despart prin virgulă atributele determinative (restrictive), care sunt strâns legate de termenul regent, fiind esenţiale pentru comunicare:

A fost un atac fulgerător. (V. Voiculescu)

Drumul larg şi neted şerpuieşte pe malul drept al Oltului. (A. Vlahuţă)

Malurile drepte şi uscate fug îndărăt. (A. Vlahuţă)

2. Apoziţia izolată

 1  Se izolează prin virgule apoziţiile – simple sau dezvoltate – cu caracter explicativ:

Seninătatea cu care Bologa, un ofiţer, îi declara că va dezerta îl înfuriau. (L. Rebreanu)

Despărţirea de bunul său prieten, Tudorel, îi rupea inima de durere. (V. Eftimiu)

Tatăl meu, om de o rară duioşie, mă avea numai pe mine. (I. Slavici)

 2  Totdeauna se izolează apoziţiile care au ca termen determinat un pronume personal sau un nume propriu:

El, Ţugurlan, nu putea trăi ca un fricos. (M. Preda)

Pe ea, pe Veronica, judecata o dovedise nevinovată. (I. Agârbiceanu)

Numai asupra noastră, a oamenilor, au putere. (Z. Stancu)

Cu noi şedea şi moş Bodrângă, un moşneag fără căpătâi, însă de tot hazul. (I. Creangă)

 3  Se izolează prin virgule apoziţiile introduse prin adverbele adică, anume, şi anume:

Cu adevărat, urma se găsea din semn în semn, adică din crâşmă în crâşmă. (M. Sadoveanu)

Eu nu pot propune nimic, fiindcă sunt stigmatizat: ceh, adică trădător… (L. Rebreanu)

Moromete îl opreşte pe fiu-său, pe Nicolae adică. (M. Preda)

Criza aceasta morală, adică epoca de filosofie, nu m-a ţinut mult: temperamentul, imaginaţia mea şi-au reluat drepturile. (V. Eftimiu)

– Ba eu, drept să vă spun, cucoane, n-am înţeles! cică zise cu îndrăzneală unul dintre ţărani, anume Ion Roată. (I. Creangă)

 4  Apoziţiile, simple sau dezvoltate, pot fi separate şi prin alte semne de punctuaţie:

a) linia de pauză:

Pâlcuri de oaste, rânduite anume, turnau în fântâni otrăvuri – venin de şarpe şi zeamă de cucută. (E. Camilar)

În vremea cât comisoaia Ilisafta urma să spuie toate câte ştia, bucurându-se de vederea mezinului său şi de pofta lui de mâncare, comişii ceilalţi – bătrânul şi cu Simion – coborâseră de la herghelie. (M. Sadoveanu)

b) paranteze:

Cercurile concentrice reprezentând sferele de întrebuinţare a limbii literare (sau stilurile) se modifică, se întrepătrund şi se varsă, cu timpul, în cercul larg şi ultim, care le cuprinde pe toate şi le absoarbe. (Istoria limbii române literare)

3. Complementele necircumstanţiale izolate

 1  Complementul direct situat înaintea predicatului poate fi despărţit, facultativ, prin virgulă:

Pe Hagi-Iordan, aceasta îl interesează foarte puţin. (Cezar Petrescu)

Lemnul strâmb, focul îl îndreaptă. (Folclor)

 2  Complementul indirect aşezat înaintea predicatului:

a) se desparte prin virgulă când se urmăreşte scopul de a evidenţia obiectul respectiv sau când între el şi termenul regent se intercalează un alt component al enunţului:

Despre arendaş, Lică nu mai vorbi niciun cuvânt. (I. Slavici)

– Cu profesorul cel cu socotelile, veţi face după dreptate. (M. Sadoveanu)

– De Mălina, puţin îi păsa. (V. Eftimiu)

b) nu se desparte prin virgulă când nu se insistă în mod deosebit asupra lui:

De asta nu te îndoi. (M. Sadoveanu)

Pe inima şi gândurile mele numai eu sunt şi voi fi stăpân cât voi trăi! (L. Rebreanu)

 3  Complementul direct şi cel indirect aşezate imediat după predicat nu se despart prin virgulă:

Apostol deschise portiţa. (L. Rebreanu)

Harap-Alb mulţumeşte furnicii pentru ajutorul făgăduit. (I. Creangă)

Venea împotriva noastră ca un păienjeniş. (M. Sadoveanu)

 4  Complementul de relaţie:

a) se izolează, de regulă, când este antepus:

În privinţa acelor scrisori, eu am primit veşti şi din altă parte. (M. Sadoveanu)

De plâns, a plânge mai pe urmă. (M. Sadoveanu)

b) nu se izolează când este postpus:

Să ne lămurim întâi în privinţa clarităţii. (O. Paler)

Poate că acest lucru e adevărat şi în privinţa călătoriilor. (O. Paler)

Iară popa nu se prea pricepea la plugărie... (I. Slavici)

4. Complementele circumstanţiale izolate

 1  Sunt mai des în situaţia de a fi izolate, prin virgulă, complementele circumstanţiale care nu se află în imediata vecinătate a termenului regent, mai ales când se insistă asupra lor în comunicare:

Nechifor Lipan plecase de acasă după nişte oi, la Dorna. (M. Sadoveanu)

Vestea însă umbla din casă în casă, în şoaptă, ca un tâlhar. (L. Rebreanu)

Parcă din tot corpul s-a scurs sângele din mine, prin picioare, în pământ. (Camil Petrescu)

 2  Sunt frecvent izolate complementele circumstanţiale care apar în altă poziţie decât cea pe care o ocupă în ordinea normală a complementelor: subiect + atribut + complement direct + complement indirect + complement circumstanţial:

Parcă se ruga, în acele clipe, pentru mine. (M. Preda)

Mergeam, vertiginos, la dezastru. (V. Eftimiu)

Loveau puternic, cu latul palmei, drept la mijloc, fiecare lipitoare. (Z. Stancu)

Am umplut, în câteva zile, cu însemnările mele, un caiet întreg. (L. Blaga)

 3  Complementele circumstanţiale aşezate după predicat:

a) nu se despart, de obicei, prin virgulă:

Tot pământul se albi într-o singură noapte. (L. Rebreanu)

Pâlcuri mari turceşti pătrunseră în munţi. (E. Camilar)

Soarele bătea pieziş în ferestre. (M. Sadoveanu)

Timpul trecea încet. (Z. Stancu)

Sunt mort de oboseală. (Camil Petrescu)

b) pot fi izolate prin virgulă numai când vorbitorul urmăreşte scopul de a accentua circumstanţa respectivă:

O să ne vedem mâine dimineaţă, la poliţie! (V. Eftimiu)

Prea am stat singur atât amar de ani, printre străini! (V. Eftimiu)

Îţi împrumuta plugul, primăvara. (F. Neagu)

Pare că Nechifor a umblat pe acest drum, cu pace. (M. Sadoveanu)

Dar nimeni nu voia să ridice securea asupra lui, din silă! (E. Camilar)

Lua în mâna sa tot mai mult din puterea ţării, pentru înfruntarea inevitabilă. (E. Camilar)

 4  Complementele circumstanţiale aşezate la începutul propoziţiei:

a) se izolează prin virgulă când sunt importante pentru comunicare şi vorbitorul urmăreşte scopul de a evidenţia circumstanţa respectivă:

De la gară, tocmai la primărie se oprise. (E. Barbu)

La picioarele lor, marea spărgea uşoare valuri înspumate. (V. Eftimiu)

După miezul nopţii, a început să plouă. (Camil Petrescu)

Alaltăieri, la rafinărie a explodat un cazan. (Cezar Petrescu)

În prăvălie, către seară, era mai tot satul. (Camil Petrescu)

Tot aşa, pe neaşteptate, Paraschiv se sătură să mai mănânce şi se ridică brusc în picioare. (M. Preda)

Din cauza muntelui, s-a întunecat de tot. (Camil Petrescu)

b) nu se izolează prin virgulă când vorbitorul nu urmăreşte scopul de a evidenţia circumstanţa dată:

În berărie era puţină lume. (L. Rebreanu)

În birou nu era nimeni. (Cezar Petrescu)

Într-o toamnă aurie am auzit multe poveşti la Hanul Ancuţei. (M. Sadoveanu)

Din pricina alergăturilor zadarnice rămăsese în urmă cu munca câmpului. (L. Rebreanu)

 5  Se izolează prin virgule complementele circumstanţiale intercalate între părţi de propoziţie aflate în raporturi foarte strânse, de exemplu: între subiect şi predicat (mai ales când subiectul este înaintea predicatului), între elementele predicatului nominal etc.:

Bunica, în fiecare seară, spune o poveste nepoţilor. (M. Sadoveanu)

Dar meseria aceasta, în zilele acelea grele, nu-mi mai convenea. (V. Eftimiu)

Doamna Herdelea, în clipa solemnă, avu un zâmbet de fericire pe buze, dar lacrimile îi curgeau şiroaie. (L. Rebreanu)

 6  Se despart prin virgulă unul de altul complementele circumstanţiale apozitive:

Undeva, în luncă, necheză un cal. (Z. Stancu)

Dincolo, peste munte, nu s-au mai văzut decât doi. (M. Sadoveanu)

– Eu am ştiinţă că fapta asta s-a petrecut ziua, la asfinţitul soarelui. (M. Sadoveanu)

M-a privit ţintă, cu teamă. (M. Sadoveanu)

 7  Sunt frecvent izolate, prin virgule, următoarele tipuri de complemente circumstanţiale:

a) complementul circumstanţial concesiv:

Cu toată sărăcia, Humă nu muncea la nimeni cu ziua. (M. Preda)

În ciuda formulei arhitectonice evoluate, interiorul era apăsător şi sufocant. (G. Călinescu)

b) complementul circumstanţial cumulativ:

Pe lângă cei cu judecata, aşteptau şi alţi oameni să aibă intrare la mila Voievodului. (M. Sadoveanu)

Cucoşul atunci se aşază pe ţol, scutură puternic din aripi şi îndată se umple ograda şi livada moşneagului, pe lângă păsări, şi de cirezi de vite. (I. Creangă)

c) complementul circumstanţial opoziţional:

În loc de dreptate, ne-am ales cu batjocura şi cu averea luată. (V. Eftimiu)

Umblam abătut şi, în loc de plăcere, culegeam, oriunde mă întorceam, numai amărăciuni. (V. Voiculescu)

d) complementul circumstanţial de excepţie:

Alte rude nu avusese, afară de doi fraţi ţărani. (L. Rebreanu)

În afară de acest amănunt, nu cred că e ceva demn de reţinut din „viaţa mea publică" de care merită să-mi amintesc. (O. Paler)

5. Construcţiile infinitivale, gerunziale şi participiale izolate

 1  Se despart prin virgulă infinitivele, gerunziile şi participiile, însoţite sau nu de determinări, când sunt antepuse predicatului:

Înainte de a se apropia de porţi, s-au oprit. (M. Sadoveanu)

Înainte de a ajunge la Mânăstirea Cozia, Oltul trece pe lângă gospodăriile părăginite a două bătrâne. (G. Bogza)

Urcând iute pe nevăzuta scară a cerului, soarele ajunse la amiază. (M. Sadoveanu)

Gonind norii negri spre miazăzi, soarele le luase locul înspre Munţii Lotrului. (Camil Petrescu)

Rămaşi pe drumuri, cutreierau uliţele Bucureştilor, căutând serviciu. (V. Eftimiu)

Ajunşi în preajma satului, ei îi pierdură din vedere şi se opriră zăpăciţi. (I. Slavici)

 2  Se despart prin virgulă infinitivele, gerunziile şi participiile, urmate sau nu de determinări, când sunt intercalate între subiect şi predicat:

Miniştrii de Externe, înainte de a numi un reprezentant al ţării în străinătate, se interesau mai mult de persoana, de calităţile şi defectele soţiei, decât ale diplomatului însuşi. (V. Eftimiu)

Soarele, păşind peste hotarele de foc ale meridianei, începuse a cumpăni spre apusul din stânga noastră. (C. Hogaş)

El, primindu-i răspunsul, rămase încremenit. (D. Zamfirescu)

Acest antract, neprevăzut în program, îi încorda hotărârea şovăielnică din ceasul al doisprezecelea. (Cezar Petrescu)

Gara frumoasă, aşezată la poalele unor dealuri încărcate cu brazi, era la ora aceea pustie şi trebuia să aşteptăm câteva ore. (M. Preda)

 3  Uneori, se despart prin virgulă şi construcţiile infinitivale, gerunziale şi participiale postpuse predicatului, dacă au un caracter explicativ (nu sunt absolut obligatorii pentru comunicare) sau sunt distanţate de termenul regent:

Făcui câţiva paşi prin casă, fără a zice nimic. (C. Hogaş)

Mă hotărâi să mă opresc undeva la umbră, spre a-mi împrospăta puterile. (C. Hogaş)

Câinele o urma supus, scheunând din când în când moale. (M. Sadoveanu)

Fetiţa se opri o vreme în loc, ascultând. (M. Sadoveanu)

Timpul trecuse peste mine cu indiferenţă, căzând în prăpastia eternităţii. (M. Sadoveanu)

Apoi se uită la Marta şi surâse, speriat puţin el însuşi de spaima ei. (L. Rebreanu)

Se strânse lângă sobă, cuprinsă de frig. (Cezar Petrescu)

 4  Construcţiile infinitivale, gerunziale şi participiale pot fi separate şi prin linii de pauză:

Poziţiile specialiştilor – având puncte de plecare diferite – sunt încă destul de împărţite. (Istoria limbii române literare)

Iar Vodă, cuminţit acum şi mult îmblânzit, a suspinat – aducându-şi aminte cât de schimbătoare sunt toate ale oamenilor. (M. Sadoveanu)

VI. Semnele de punctuaţie folosite în cazul cuvintelor şi construcţiilor nelegate sintactic de restul comunicării

1. Vocativele

 1  Vocativele, însoţite sau nu de determinări, se despart de restul comunicării prin virgule:

Cosmin se răsti la băiatul care-i servea:

– Dumitre, socoteala! (B. Şt. Delavrancea)

– Duducă dragă, nu-i nimeni acasă. (M. Sadoveanu)

– În orice caz, Dumitraş, te anunţ că hotărârea mea rămâne nestrămutată. (M. Sadoveanu)

 2  Vocativele aflate la sfârşitul propoziţiei se despart prin virgulă, iar după ele se pune semnul de punctuaţie cerut de specificul acesteia:

– Bine-ai venit la noi, domnule ofiţer. (L. Rebreanu)

– Acu ce-i de făcut, domnule învăţător? (L. Rebreanu)

– Gândurile sunt schimbătoare, Varga! (L. Rebreanu)

 3  După vocativele rostite cu intonaţie exclamativă se pune semnul exclamării:

– Moşule! ştii drumul la Hârlău? (M. Sadoveanu)

– Sărmane omule! Dacă nu ştii boabă de carte, cum ai să mă înţelegi? (I. Creangă)

 4  Vocativele care se repetă se despart prin virgulă, iar după vocativele repetate cu caracter exclamativ se pune semnul exclamării:

– Domnule, domnule, tânăr eşti şi nefrământat în viaţă. (L. Rebreanu)

– Tâlharule, tâlharule, m-ai lăsat pe drumuri! (L. Rebreanu)

Laura, care nu-l mai văzuse de la cununie, îl îmbrăţişă plângând şi murmurând cu drag:

– Titule! Titule! (L. Rebreanu)

 5  Vocativele însoţite de interjecţii se izolează împreună cu acestea:

– De vânzare ţi-i găinuşa ceea, măi băiete? (I. Creangă)

– O să ne rătăcim, fată hăi! (C. Hogaş)

  – Du-te, măi strajă, cheamă pe domnul! (L. Rebreanu)

2. Interjecţiile

 1  Interjecţiile se despart prin virgulă de restul propoziţiei:

– Ah, lumea asta rea… Uite ce calomnii mai născoceşte. (Camil Petrescu)

– Ei, te-ai făcut sănătos? (L. Rebreanu)

– Vai, ardă-i para focului, să-i ardă! (E. Camilar)

– Lasă-le, bre, că-s degerate! (A. Buzura)

– Cum vrei, mă, să păzeşti pe tâlharii aceştia numai cu patru oameni? (Camil Petrescu)

 2  După interjecţiile rostite cu intonaţie exclamativă se pune semnul exclamării:

– Uf! M-a apucat şi durerea de inimă! (L. Rebreanu)

– Măăă! să vii degrabă. (I. L. Caragiale)

 3  Interjecţiile care însoţesc un vocativ, de obicei, nu se despart de acesta prin virgulă:

– Ei stăpâne, cum ţi se pare? (I. Creangă)

– Îmi place că vorbeşti cu dreptate, măi băiete. (M. Sadoveanu)

– Ce spui tu, bre Culai? (M. Sadoveanu)

• Interjecţiile care nu formează în rostire o unitate cu vocativul pe lângă care stau se despart de acesta printr-un semn de punctuaţie:

– O, bunul meu domn, viteazul meu soţ, destul! (C. Negruzzi)

– Ah! iepuri fricoşi, strigă femeia. (B. Şt. Delavrancea)

 4  Interjecţiile ia şi hai nu se despart prin virgulă de verbele care urmează după ele:

– Ia du-te la copil!… (L. Rebreanu)

– Dumneata eşti om plin de idei. Ia să te vedem! (V. Eftimiu)

– Acu, hai să mergem. (M. Sadoveanu)

– Hai şi noi, măi băieţi, să dăm ajutor la drum. (I. Creangă)

 5  Interjecţiile repetate se leagă prin cratimă:

A făcut iarăşi câţiva paşi: tip-tip-tip. (M. Sadoveanu)

• Interjecţiile repetate pot fi separate şi prin virgulă:

Ei, ei! ce-i de făcut Ioane? (I. Creangă)

– O, o, nu cumva ţi-ai pus în gând să mă ucizi cu o mărturisire? (L. Rebreanu)

Şi odată pornesc ei, teleap, teleap, teleap! (I. Creangă)

3. Adverbele de afirmaţie şi de negaţie

 1  Adverbele de afirmaţie şi de negaţie (da, nu, ba, ba da, ba nu) se despart prin virgulă de restul propoziţiei:

Da, e doar un copac în crâng. (Camil Petrescu)

– Da, am auzit. Mi-a spus şi bătrâna. (I. Agârbiceanu)

– Nu, mie nu mi l-a trimis anul cel bătrân. (Em. Gârleanu)

– A, nu, asta nu… Nu i-aş fi îngăduit-o niciodată. (Camil Petrescu)

– Cred că e destul de clar, nu? (H. Lovinescu)

 2  După adverbele de afirmaţie şi de negaţie care constituie singure un enunţ se pune semnul de punctuaţie cerut de specificul lor:

a) punct (când au un caracter enunţiativ):

– Nu-ţi dă de mâncare?

– Ba da. (I. L. Caragiale)

– Ai avut intenţia s-o dai drept teză la matematică?

– Nu. (M. Sadoveanu)

b) semnul întrebării (când au un caracter interogativ):

– Da? zise tânărul roşindu-se deodată până în vârful urechilor. (L. Rebreanu)

– Ştii tu cine era? Nu? (Em. Gârleanu)

c) semnul exclamării (când sunt rostite cu o intonaţie exclamativă):

Da! Acum îşi aducea aminte! (I. Agârbiceanu)

– Dar, întreb, a fost cineva bolnav aici?

– Nu! (I. L. Caragiale)

– Nu! reluă Pălăgieşu, energic, sculându-se în picioare ca să-l domine deplin. (L. Rebreanu)

d) punctele de suspensie (când se urmăreşte scopul de a se marca întreruperea momentană sau definitivă a şirului vorbirii):

– Nu credeţi că şi asta cere timp ?…

– Nu… În orice caz, nu e alt mijloc decât o revoluţie, tocmai pentru a câştiga timp. (Camil Petrescu)

 3  Adverbele de afirmaţie şi de negaţie repetate se despart prin virgulă:

– Da, da, zise Herdelea frecându-şi mâinile cu respect. (L. Rebreanu)

– Eşti bine hotărât?

– Da, da. (D. Zamfirescu)

– Nu, nu, nu! mi-a venit un fel de ameţeală… de care nici eu nu-mi dau seamă. (D. Zamfirescu)

3. Adverbele de afirmaţie şi de negaţie

 1  Adverbele de afirmaţie şi de negaţie (da, nu, ba, ba da, ba nu) se despart prin virgulă de restul propoziţiei:

Da, e doar un copac în crâng. (Camil Petrescu)

– Da, am auzit. Mi-a spus şi bătrâna. (I. Agârbiceanu)

– Nu, mie nu mi l-a trimis anul cel bătrân. (Em. Gârleanu)

– A, nu, asta nu… Nu i-aş fi îngăduit-o niciodată. (Camil Petrescu)

– Cred că e destul de clar, nu? (H. Lovinescu)

 2  După adverbele de afirmaţie şi de negaţie care constituie singure un enunţ se pune semnul de punctuaţie cerut de specificul lor:

a) punct (când au un caracter enunţiativ):

– Nu-ţi dă de mâncare?

– Ba da. (I. L. Caragiale)

– Ai avut intenţia s-o dai drept teză la matematică?

– Nu. (M. Sadoveanu)

b) semnul întrebării (când au un caracter interogativ):

– Da? zise tânărul roşindu-se deodată până în vârful urechilor. (L. Rebreanu)

– Ştii tu cine era? Nu? (Em. Gârleanu)

c) semnul exclamării (când sunt rostite cu o intonaţie exclamativă):

Da! Acum îşi aducea aminte! (I. Agârbiceanu)

– Dar, întreb, a fost cineva bolnav aici?

– Nu! (I. L. Caragiale)

– Nu! reluă Pălăgieşu, energic, sculându-se în picioare ca să-l domine deplin. (L. Rebreanu)

d) punctele de suspensie (când se urmăreşte scopul de a se marca întreruperea momentană sau definitivă a şirului vorbirii):

– Nu credeţi că şi asta cere timp ?…

– Nu… În orice caz, nu e alt mijloc decât o revoluţie, tocmai pentru a câştiga timp. (Camil Petrescu)

 3  Adverbele de afirmaţie şi de negaţie repetate se despart prin virgulă:

– Da, da, zise Herdelea frecându-şi mâinile cu respect. (L. Rebreanu)

– Eşti bine hotărât?

– Da, da. (D. Zamfirescu)

– Nu, nu, nu! mi-a venit un fel de ameţeală… de care nici eu nu-mi dau seamă. (D. Zamfirescu)

4. Cuvintele interogativ-relative

 1  Cuvintele interogativ-relative ce, cum, care exprimă nedumerire, nemulţumire etc., se despart de restul propoziţiei prin virgule:

Cum, călătoreşti prin Turcia, fără hârtii? (P. Istrati)

Ce, eu sunt de fier? (I. Al. Brătescu-Voineşti)

 2  Uneori, după ele se poate pune semnul întrebării sau semnul exclamării; cuvintele care urmează după ele se pot scrie cu literă mica, dar şi cu majusculă:

– Ia ascultă, mă ţigane, ce? noi glumim aici?… (Camil Petrescu)

– Lasă-mă, mămiţo! ce? eu sunt prost? (I. L. Caragiale)

– Cum? tu nu ştii ce sunt ploşniţele? mă întrebă el uimit. (P. Istrati)

– Ce? Credea că el n-are stăpân? (Camil Petrescu)

– Cum? Tu nu ştii unde merge; nu ştii tu de unde vine?! 

5. Cuvintele şi construcţiile incidente

● Se disting următoarele tipuri de cuvinte incidente:

1) cuvinte şi construcţii incidente care exprimă atitudinea vorbitorului faţă de cele comunicate: din păcate, din (ne)fericire, cu părere de rău, spre marele meu regret, spre nedumerirea mea etc.

2) cuvinte şi construcţii incidente care exprimă certitudinea sau incertitudinea vorbitorului în legătură cu cele comunicate: fireşte, bineînţeles, desigur, evident, negreşit, într-adevăr, fără îndoială, cu siguranţă, fără doar şi poate, natural, de bună seamă, probabil, pesemne, poate, se prea poate, parcă, cică etc.

3) cuvinte şi construcţii incidente care indică sursa informaţiei: după mine, după părerea mea etc.

4) cuvinte şi construcţii incidente care exprimă legătura dintre idei, consecutivitatea expunerii gândurilor: în primul rând, în al doilea rând, mai întâi de toate, în sfârşit, la urma urmelor, de altfel, de altminteri, dimpotrivă, din contra, printre altele, apropo, pe de o parte, pe de altă parte etc.

5) cuvinte şi construcţii incidente care exprimă modalitatea de formulare a gândurilor: într-un cuvânt, cu alte cuvinte, altfel spus, mai exact, mai bine zis, în general, în linii mari, în special, la drept vorbind, de fapt, în fond etc.

 1  Cuvintele şi grupurile de cuvinte incidente se despart de restul propoziţiei prin virgule, linii de pauză sau paranteze:

Mi-aş face, evident, datoria. (L. Rebreanu)

Era, poate, prea târziu. (V. Eftimiu)

Soldaţii nici nu mă văzură, poate. (Em. Gârleanu)

Din fericire, rănile primite pe urma accidentului de automobil nu erau prea grave. (V. Eftimiu)

Admirăm – şi pe drept cuvânt – în limba greacă şi germană capacitatea lor de compunere. (C. Noica)

Goana lui salvează batalionul, căci inamicul, care de sus îl vede alergând, s-a încăpăţânat să-l vâneze şi (poate crezându-l ofiţer superior) trage toate salvele după el. (Camil Petrescu)

 2  În cazul în care cuvintele incidente se află alături de o parte de propoziţie izolată de restul comunicării, ele nu se despart de aceasta prin virgulă:

E vorba de un artist, poate de un mare artist. (Camil Petrescu)

Cu o dragoste şi cu o admiraţie neclintită, acest frate bandit îi punea totul la îndemână, îl întreţinea aproape, îi hrănea revolta sa permanentă – şi sinceră fără îndoială – dar alimentată cu banii lui Vasile. (Cezar Petrescu)

5. Cuvintele şi construcţiile incidente

● Se disting următoarele tipuri de cuvinte incidente:

1) cuvinte şi construcţii incidente care exprimă atitudinea vorbitorului faţă de cele comunicate: din păcate, din (ne)fericire, cu părere de rău, spre marele meu regret, spre nedumerirea mea etc.

2) cuvinte şi construcţii incidente care exprimă certitudinea sau incertitudinea vorbitorului în legătură cu cele comunicate: fireşte, bineînţeles, desigur, evident, negreşit, într-adevăr, fără îndoială, cu siguranţă, fără doar şi poate, natural, de bună seamă, probabil, pesemne, poate, se prea poate, parcă, cică etc.

3) cuvinte şi construcţii incidente care indică sursa informaţiei: după mine, după părerea mea etc.

4) cuvinte şi construcţii incidente care exprimă legătura dintre idei, consecutivitatea expunerii gândurilor: în primul rând, în al doilea rând, mai întâi de toate, în sfârşit, la urma urmelor, de altfel, de altminteri, dimpotrivă, din contra, printre altele, apropo, pe de o parte, pe de altă parte etc.

5) cuvinte şi construcţii incidente care exprimă modalitatea de formulare a gândurilor: într-un cuvânt, cu alte cuvinte, altfel spus, mai exact, mai bine zis, în general, în linii mari, în special, la drept vorbind, de fapt, în fond etc.

 1  Cuvintele şi grupurile de cuvinte incidente se despart de restul propoziţiei prin virgule, linii de pauză sau paranteze:

Mi-aş face, evident, datoria. (L. Rebreanu)

Era, poate, prea târziu. (V. Eftimiu)

Soldaţii nici nu mă văzură, poate. (Em. Gârleanu)

Din fericire, rănile primite pe urma accidentului de automobil nu erau prea grave. (V. Eftimiu)

Admirăm – şi pe drept cuvânt – în limba greacă şi germană capacitatea lor de compunere. (C. Noica)

Goana lui salvează batalionul, căci inamicul, care de sus îl vede alergând, s-a încăpăţânat să-l vâneze şi (poate crezându-l ofiţer superior) trage toate salvele după el. (Camil Petrescu)

 2  În cazul în care cuvintele incidente se află alături de o parte de propoziţie izolată de restul comunicării, ele nu se despart de aceasta prin virgulă:

E vorba de un artist, poate de un mare artist. (Camil Petrescu)

Cu o dragoste şi cu o admiraţie neclintită, acest frate bandit îi punea totul la îndemână, îl întreţinea aproape, îi hrănea revolta sa permanentă – şi sinceră fără îndoială – dar alimentată cu banii lui Vasile. (Cezar Petrescu)

6. Propoziţiile incidente

 1  Propoziţiile incidente se izolează prin virgule de restul comunicării indiferent de poziţia lor:

  Precum se ştie, moş Vasile e pescar adevărat, nu mănâncă peşte. (M. Sadoveanu)

  Ştia, vezi bine, soarele cu cine are de-a face. (I. Creangă)

Nu eram, ca să zic aşa, nici vesel, nici supărat. (N. Gane)

 2  Propoziţiile incidente mai pot fi izolate şi prin linii de pauză sau prin paranteze:

El – se înţelegea lesne – nu mai era între vii cu trupul. (M. Sadoveanu)

Biata maică-mea – Dumnezeu s-o ierte – de câte ori nu m-a plesnit cu lingura peste mână şi peste gură, numai ca să mă înveţe să mănânc frumos!… (C. Hogaş)

Eram – am rămas şi până azi – tipul boemului, liber, nepăsător ca pasărea cerului. (V. Eftimiu)

M-am gândit, cu un fel de nelinişte, că, dacă voi fi în Bucureşti, voi fi vizitat de ai mei şi voi fi obligat – acum când eram atât de obosit – să joc un fel de teatru de dragoste şi bucurie. (Camil Petrescu)

La intrarea în galerie, treceam prin faţa unei gherete, în care stătea la căldură, în timp ce noi tremuram de frig, un gardian, căruia trebuia să-i spunem ce număr suntem (fiindcă nu mai aveam nume, eram numere). (M. Preda)

VII. Semnele de punctuaţie folosite în cazul părţilor de propoziţie omise

În locul verbului copulativ sau în locul predicatului verbal omis prin elipsă se poate pune:

• virgulă:

Vorbă multă, sărăcia omului. (Folclor)

Vei avea până la prânz o sută de mii. Până mâine la douăsprezece, altă sută de mii. (Cezar Petrescu)

• linia de pauză:

Moare fata. Nunta ei – îngropăciune. (M. Sadoveanu)

Cei răi îi aşteptau cu teamă, cei urgisiţi – cu neasemuită nădejde. (V. Eftimiu)

• în cazuri mai rare, două puncte:

Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră. (M. Eminescu)

– Ce mi-aş scrie în dreptul inimii? – Se prea poate că: nefericire. (Em. Cioran)

 FRAZA

VIII. Semnele de punctuaţie folosite în fraza formată prin coordonare

Virgula în fraza formată prin coordonare

1. Propoziţii coordonate juxtapuse

Se despart prin virgulă propoziţiile coordonate juxtapuse (principale sau subordonate):

 1  în coordonarea copulativă:

a) propoziţii principale coordonate:

Vâsleam rar, luntrea luneca uşor.   (Em. Gârleanu)

Trecură zile, trecură săptămâni, trecură luni.   (V. Eftimiu)

E muncitor, e harnic, e stăruitor, e isteţ.   (L. Rebreanu)

b) propoziţii subiective coordonate:

Îi venea să se ducă la casa cu nuntaşi, să-i puie foc, să le strice petrecerea.   (V. Eftimiu)

Ce i-o fi spus, ce l-a învăţat, cum l-a descântat, nu se ştie.   (V. Voiculescu)

c) propoziţii predicative coordonate:

Rostul lui e deci să întoarcă oile rătăcite, să răspândească graiul românesc, să întărească mândria naţională a celor şovăitori.   (L. Rebreanu)

d) propoziţii predicative suplimentare coordonate:

Auzi pe Ilona cum aşază sticluţa pe masă, cum şterge linguriţa, cum păşeşte în vârful picioarelor şi se lasă pe scaunul ei de la picioarele patului.   (L. Rebreanu)

e) propoziţii atributive coordonate:

Ce-ar fi pământul fără de omul care să-l vadă, să-l iubească, să-l măsoare, să-l înconjoare?...   (L. Rebreanu)

f) propoziţii completive directe coordonate:

I-am răspuns că nu ştiu, că nu m-am gândit la asta.   (Camil Petrescu)

Fiecare tânăr râvneşte ceva în viaţă, vrea să urce cât mai sus, să se întreacă pe sine însuşi, să întreacă pe alţii.   (V. Eftimiu)

g) propoziţii completive indirecte coordonate:

Dar cine-mi ajută mie să lucrez răzăşia, să samăn, să culeg?   (M. Sadoveanu)

h) propoziţii circumstanţiale coordonate:

Toţi tâlharii se apără cu nu ştiu, n-am văzut, n-am auzit.   (Z. Stancu)

De-l munceşte dorul, de-l cuprinde veselia, de-l minunează vreo faptă măreaţă, el îşi cântă durerile şi mulţumirile.   (V. Alecsandri)

Ziua trecea fără s-o simtă, fără s-o măsoare.   (L. Demetrius)

 2  în coordonarea adversativă:

a) propoziţii principale coordonate:

Cuvântul e ceva viu, nu e un sunet.   (G. Ibrăileanu)

Nu vorbeşte, strigă, clocotind de mânie.   (Camil Petrescu)

b) propoziţii subordonate coordonate:

Dumnezeu ne-a lăsat darurile vieţii ca să ne bucurăm de ele, nu ca să le dispreţuim.   (O. Paler)

Eu vând moşia, ca să iau bani în schimb, nu ca să fac pomană altora.   (L. Rebreanu)

2. Propoziţii coordonate introduse prin conjuncţii

 1  Se despart prin virgulă propoziţiile coordonate legate prin următoarele conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale:

a) în coordonarea copulativă:

─ locuţiunea conjuncţională precum şi:

Am refuzat însă orice alt angajament, precum si să promit că nu voi comunica nimănui cele petrecute.   (M. Oprea)

b) în coordonarea adversativă:

─ conjuncţia dar:

Copacii sunt tot negri şi uscaţi, dar miroase a primăvară.   (Camil Petrescu)

O mai aşteptai o vreme cu ochii, dar n-o mai văzui.   (M. Sadoveanu)

Dumnezeu dă, dar în traistă nu bagă.   (Z. Stancu)

─ conjuncţia iar :

Vântul a adus viscolul, iar viscolul o să aducă lupi.   (Z. Stancu)

Peste sat albăstreau valuri de fum, iar hotarul respira greu, învăluit într-o boare uşoară.   (L. Rebreanu)

─ conjuncţia însă:

– Dragi îmi sunteţi, însă n-am ce vă face.   (M. Sadoveanu)

Niciunul nu spunea nimic, însă acum fiecare îşi dădea seama de primejdia foametei şi primejdia frigului.   (Z. Stancu)

─ conjuncţia ci:

Înţelepciune nu se împrumută cu carul, ci se câştigă cu bobul! (N. Iorga)

Nu-i ocară să munceşti, ci să trândăveşti.   (L. Rebreanu)

Ion nu stătu pe gânduri niciun minut, ci spuse îndată că Herdelea i-a făcut-o…   (L. Rebreanu)

c) în coordonarea conclusivă:

─ conjuncţia deci:

Înţelese că hatmanul Sandu plesneşte de o veste deosebită, deci s-a petrecut ceva peste noapte în ţara Moldovei.   (M. Sadoveanu

─ locuţiunea conjuncţională prin urmare:

Avea instrucţii de la Ciocârlan să meargă mai sus, prin urmare făcu o vizită mareşalului Cornescu.   (G. Călinescu)

De acum e prea târziu, prin urmare trebuie să ne grăbim.

 2  Se despart prin virgulă propoziţiile coordonate introduse prin conjuncţiile copulative şi, nici sau disjunctive ori, fie, sau când conjuncţia se repetă la fiecare propoziţie:

a) în coordonarea copulativă:

─ conjuncţia şi… şi:

Şi zile fug, şi trece an de an… (I. Pillat)

Şi plânge mama pe ceaslov, şi-n barbă plânge tata…   (O. Goga)

Şi trupul mereu o trage înapoi către pământ, şi raza mereu o cheamă către înălţimi. (Em. Gârleanu)

─ conjuncţia nici… nici:

Nici frunza nu se mişcă, nici vântul nu suspină.   (I. H. Rădulescu)

Nici n-a refuzat, nici n-a acceptat. (L. Rebreanu)

b) în coordonarea disjunctivă:

─ conjuncţia ori… ori:

Ori te ouă, ori du-te de la casa mea.   (I. Creangă)

Şi eu vreau să-ndrăznesc a scoate din mâna lor dragostea mea; ori izbândesc, ori îmi las aici oasele.   (M. Sadoveanu)

─ conjuncţia sau… sau:

Sau taci, sau zi ceva mai bun decât tăcerea.   (Folclor)

 3  Se despart prin virgulă propoziţiile coordonate introduse prin locuţiunile conjuncţionale cu corelativ:

─ nu numai că… dar şi:

Dormind, nu numai că te odihneşti, dar şi timpul îl omori mai repede.   (Z. Stancu)

Dar toate astea nu numai că nu au nicio valoare sufletească, dar sunt şi primejdioase. (M. Eliade)

─ nu numai ca să… dar şi ca să:

Toată floarea intelectualităţii româneşti se adună pentru câteva zile la conacul de la Mânjina, nu numai ca să sărbătorească onomastica amfitrionului şi a surorii sale Elena, dar şi ca să puie la cale viitorul poporului român.   (Camil Petrescu)

─ nu numai că… dar nici:

Nu numai că nu-mi place această formulă, dar nici n-o cred potrivită. (O. Paler)

Tudor Bălosu nu numai că nu-şi cunoştea bine fata, dar nici măcar nu bănuise ce se petrecuse cu ea după măritiş.   (M. Preda)

IX. Semnele de punctuaţie folosite în fraza formată prin subordonare

Virgula în fraza formată prin subordonare

 1. Propoziţii subordonate care se despart de regenta lor în funcţie de topică şi în funcţie de prezenţa unui corelativ în regentă

 1  Propoziţiile completive directe şi indirecte aşezate înaintea regentei se despart, de cele mai multe ori, prin virgulă:

Ce n-aduce anul, aduce ceasul. (N. Filimon)

Ce-a câştigat într-o vară, a băut într-o seară. (Folclor)

Câte a tras acolo bietul băiat, numai pielea şi oasele lui ştiu.   (V. Eftimiu)

Că sunt şi bani străini, recunosc.   (Camil Petrescu)

Că e mare, văd eu bine!   (I. Agârbiceanu)

● Virgula este obligatorie când completiva directă este reluată printr-un pronume în regentă:

Ce veţi mânca voi, aceea vom mânca şi noi.

Pe cine voi ajuta eu, pe acela va trebui să-l ajutaţi şi voi.

 2  Propoziţiile completive indirecte aşezate înaintea regentei se despart, de cele mai multe ori, prin virgulă:

Din ce ne-a dăruit Dumnezeu, dăm şi noi cu dragă inimă.   (M. Sadoveanu)

Cu cine trăieşti, să nu te târguieşti. (Folclor)

 3  Propoziţiile circumstanţiale de loc şi de timp se despart facultativ prin virgulă când sunt aşezate înaintea regentei:

Pe unde fuseseră altădată sate, acum nu mai întâlneai decât mormane de cenuşă şi resturi de ziduri arse şi afumate.   (Z. Stancu)

Când omul are un ideal, înfruntă toate greutăţile!   (L. Rebreanu)

 4  Propoziţiile subordonate circumstanţiale antepuse care au un corelativ în regentă se despart prin virgulă:

– circumstanţialele de loc:

Unde te doare, acolo te legi.   (Folclor)

– circumstanţialele de timp:

Când ai vreo grabă, atunci se sperie calul.   (Folclor)

– circumstanţialele modale:

Oricum faci, aşa ţi se face.   (Folclor)

Cu cât mă depărtam, cu atât o simţeam mai aprig în mine.   (M. Sadoveanu)

– circumstanţialele cauzale:

Pentru că şi-a ras mustaţa, de aceea nu l-am recunoscut.

– circumstanţialele condiţionale:

Dacă plouă într-adevăr, atunci eşti mare prooroc…   (Cezar Petrescu)

 5  Propoziţiile subordonate intercalate între elemente strâns legate între ele ale regentei (între subiect şi predicat, între elementul introductiv al propoziţiei şi predicat etc.) se izolează prin virgule:

Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam.   (M. Sadoveanu)

Acum ştia că, dacă pun mâna pe el, îl snopesc în bătăi.   (Camil Petrescu)

 6  Propoziţiile completive directe şi indirecte aşezate după regentă nu se despart prin virgulă:

Ştia că nu-i mai pot face nimic… (Camil Petrescu)

Orbului degeaba îi spui că s-a făcut lumină.   (Folclor)

Ioanide fu foarte mirat de ceea ce auzea. (G. Călinescu)

Se poate căsători cu oricine vrea.   (I. Agârbiceanu)

 7  Propoziţiile circumstanţiale de loc şi de timp aşezate după propoziţia regentă nu se despart prin virgulă:

Ştergeţi caii de spumă şi duceţi-i de unde i-aţi luat.   (Z. Stancu)

Eu voi trece la ai noştri îndată ce voi putea.   (L. Rebreanu)

Încă nu se luminase de ziuă când mă trezii.   (L. Blaga)

3. Propoziţii subordonate care se despart frecvent de regenta lor

Se despart prin virgulă, indiferent de poziţia lor faţă de regentă, următoarele tipuri de propoziţii subordonate:

1) propoziţia circumstanţială consecutivă:

Apa era atât de rece, că ne zăpăcea. (L. Blaga)

Palma fusese atât de grea, că l-a durut capul toată ziua.   (M. Preda)

Era atât de plin de sine însuşi, încât se gândea numai la pământurile lui.   (L. Rebreanu)

● Excepţie: nu se despart prin virgulă subordonatele consecutive introduse prin cuplurile: prea... ca să...; destul de... ca să...; suficient de... ca să ori prin conjuncţia de, în cazul în care stau imediat după predicatul regentei:

Era prea grea acuzarea ca să se mai păstreze un legământ de onoare.   (V. Eftimiu)

Vântul vuia de te lua groaza.   (B. Şt. Delavrancea)

2) propoziţia circumstanţială concesivă:

Nu mă duc, mamă, nu mă duc la Socola, măcar să mă omori.   (I. Creangă)

Deşi noaptea fusesem în avanposturi, sunt iarăşi în linia întâi.   (Camil Petrescu)

Deşi e înalt, [ cerul e întreg acoperit de nori ca de plumb.   (Camil Petrescu)

3) propoziţia circumstanţială opoziţională:

Te-ai repezit să cumperi plug nou, în loc să mai aştepţi.   (M. Preda)

În loc să obosesc, dobândeam mai multă putere.   (G. Bogza)

4) propoziţia circumstanţială cumulativă:

După ce că nu munceşti, nici nu taci.   (M. Preda)

4. Propoziţii subordonate care nu se despart prin virgulă de regenta lor

Nu se despart, de obicei, prin virgulă următoarele tipuri de propoziţii subordonate:

1) propoziţia subiectivă:

Cine cade din carul vieţii e pierdut.   (L. Rebreanu)

E copilărie să clădeşti ceva pe vorbe.   (L. Rebreanu)

Excepţii. Virgula, în cazul propoziţiei subiective, este posibilă:

a) când subiectiva este reluată printr-un pronume în regentă:

Cine ţi-a vârât în cap una ca asta, acela încă-i unul.   (I. Creangă)

Cum o spunea, asta era uimitor.   (M. Preda)

b) când acest semn de punctuaţie apare ca mijloc de dezambiguizare:

Cât va fi dormit aşa, nu se ştie.   (N. Gane)

Cine cântă, necazurile şi le sperie.   (Folclor)

Cine vrea miezul, să spargă nuca.   (Folclor)

c) când între subiectivă şi regenta ei este intercalată o parte de propoziţie izolată din ambele părţi:

Se vădeşte şi acum ca totdeauna, hatmane, că binele n-are niciodată răsplată.   (M. Sadoveanu)

Ceea ce am terfelit eu pentru o scârbă de hârtiuţă, onoarea de ofiţer, ai ridicat de jos dumneata, cu preţul vieţii. (V. Voiculescu)

2) propoziţia predicativă:

Primul gând mi-a fost să vestesc poliţia.   (V. Eftimiu)

O comoară e a cui o găseşte.   (Cezar Petrescu)

3) propoziţia predicativă suplimentară:

Privea pieziş şi cu ură pe om cum se duce.   (M. Sadoveanu)

4) propoziţia completivă de agent:

Vei fi ajutat de cei care îţi sunt prieteni.

Fata tăcu, oarecum înfricoşată de câte a spus.   (I. Agârbiceanu)

5) propoziţia circumstanţială instrumentală:

Harap Alb … nu se lăsă până ce nu găseşte un buştihan putregăios, îl scobeşte cu ce se poate şi-i face urdiniş.   (I. Creangă)

Fiecare cu ce poate să-şi ajute ţara lui.   (Folclor)

6) propoziţia circumstanţială sociativă:

Trăieşte acum cu cine îi este drag.

Peste puţin, uşa se deschise şi jupâneasa Zamfira intră cu ceea ce s-ar putea numi tacâmuri.   (C. Hogaş)

X. Punctul şi virgula în propoziţie şi în frază

Punctul şi virgula este un semn de punctuaţie folosit pentru segmentarea frazelor lungi, făcându-le astfel mai clare. El uşurează înţelegerea textului la lectură, servind pentru clarificarea raporturilor în frazele de dimensiuni extinse.

Folosirea semnului punct şi virgulă este adesea opţională. În multe situaţii, el poate fi înlocuit prin punct sau prin virgulă. Uneori, semnul punct şi virgulă este utilizat ca mijloc stilistic.

 1  Punctul şi virgula desparte propoziţii sau grupuri de propoziţii, din cadrul unei fraze formate prin coordonare sau prin subordonare, care sunt concepute ca unităţi relativ independente:

Frunzişurile stinse îl stropesc cu apă; a plouat întruna până acum. (Camil Petrescu)

Era cerul de o frumuseţe nespusă; ceasul era târziu; vorbele baciului aveau o gravitate profetică. (D. Zamfirescu)

Şi Titu citea şi scria mereu până noaptea târziu; stingea lampa, aştepta prin întuneric inspiraţia, înjgheba câte un vers în cap, aprindea repede lumina, îl eterniza pe hârtie… (L. Rebreanu)

Îl aştepta să se deştepte; dar nu putuse sta locului; ieşise să se plimbe; stând în salonul de aşteptare, i-era frică să nu-nnebunească de durere. (I. L. Caragiale)

Lui Mircea i s-au adus cuvinte şi scrisori de laudă; însă el, ca om păţit, nu s-a lăsat furat de dulceaţa cuvintelor; vrăjmaşul nu fusese răpus decât vremelnic şi în parte; oricând se putea întoarce cu mai multă putere. (E. Camilar)

Înspre munţi erau pâcle neclintite; Moldova curgea lin în soarele auriu într-o singurătate şi-ntr-o linişte ca din veacuri; şi câmpurile erau goale şi drumurile pustii în patru zări; iar călăreţul pe cal pag parcă venea spre noi de demult, de pe depărtate tărâmuri. (M. Sadoveanu)

 2  Punctul şi virgula se foloseşte pentru a fragmenta o frază de mare întindere, cu o structură complexă, incluzând propoziţii cu părţi de propoziţie izolate prin virgulă:

Tot pe aceeaşi potecă, venind din altă parte, intrase şi mergea ca la o zvârlitură de băţ, înaintea noastră, un băietan, care ţinea pe cap o putină; şi fiindcă era cu spatele spre noi, nu ne văzuse şi nici simţise, poate, că cineva se afla în urma lui; mergea deci scoborând încet şi şuierând o arie de munte; era înalt şi zdravăn; putina pe cap îl mai lungea încă, iar mâinile lui aduse în formă de torţi spre a ţine putina îi dădeau înfăţişarea unui ulcior cu picioare. (C. Hogaş)

 3  În fraza cu propoziţii coordonate prin joncţiune, punctul şi virgula se poate pune înaintea conjuncţiilor dar, iar, însă, ori, deci:

Ei se trezesc deodată speriaţi de distanţa enormă, pe care a făcut-o timpul, de când s-au aşezat la vorbă; iar eu-mi simt inima cum se contractă ca o măciucă de fier care se pregăteşte să izbească. (Gib I. Mihăescu)

Sunt atât de asemănătoare, că le poţi socoti un singur cântec; dar sunt delicioase. (Gib I. Mihăescu)

Adevărul întreg, fără îndoială, numai Dumnezeu îl cunoaşte; însă cucoana Maria dorea aprig să vadă pe nevasta lui Cuţui mai puţin luxos îmbrăcată. (M. Sadoveanu)

Am pornit spre han; însă cu îndoială. (M. Sadoveanu)

 4  În dialog, punctul şi virgula poate apărea după adverbe de afirmaţie şi de negaţie:

– A! Cum aşa devreme? Nu; mai rămânem. (Camil Petrescu)

– Poate va fi ştiind el.

– Nu; că acuma-i dus el acolo. (M. Sadoveanu)

XI. Două puncte în frază

 1  În cadrul frazei, două puncte se folosesc:

a) înaintea unui fragment de text care conţine o enumerare:

Punea fetişcana la tot felul de treburi: căra apă, spăla, aducea merinde şi lemne din târg, făcea focul, dereteca prin cameră, ştergea praful de pe lucrurile pe care le cumpăra şi le vindea negustorul de vechituri. (V. Eftimiu)

Unii trimiteau veşti bune: că sunt sănătoşi, că încă n-au intrat în foc. (I. Agârbiceanu)

b) înaintea unei apoziţii:

Soarta se vede că-i menise aşa: să fie vecini şi să fie duşmani. (Em. Gârleanu)

O tulbura aceeaşi spaimă: n-a fost lucru curat. (I. Agârbiceanu)

c) înaintea unei construcţii care exprimă o explicaţie, o precizare, o lămurire:

Veronica simţi că se sfârşeşte de spaimă: Dumitru era nebun. (I. Agârbiceanu)

Era un bătrân spătos şi mare, c-un măturoi de barbă până la chimir: fusese vizitiu boieresc. (M. Sadoveanu)

Şi găsim un mijloc cum nu se poate mai nimerit: noaptea, când vor dormi toţi, să punem poşte la talpe cui vom socoti noi. (I. Creangă)

Fără o putere de judecată mai largă, el ştia una: era soldat, şi-n război duşmanul nu trebuie cruţat. (Em. Gârleanu)

d) înaintea unei construcţii cu semnificaţie concluzivă sau consecutivă:

Ai ucis: ţi-a venit ceasul pedepsei. (M. Sadoveanu)

Să nu dai impresia că eşti un începător sărac, care umblă să se căpătuiască: te vor evita toţi. (V. Eftimiu)

 2  Înaintea unei propoziţii care conţine o explicaţie se poate folosi şi linia de pauză:

Pescarii s-au mai uitat să-l vadă pe Petru Rareş, dar nu mai era – ca în pământ intrase. (E. Camilar)

 3  Se pun două puncte înaintea unui text citat, a unui proverb, a unui principiu:

Dar vorba ceea: Dacă te-ai băgat în joc trebuie să joci! (I. Creangă)

– Ştii o vorbă, şi dacă nu o ştii, ţi-o spun eu: femeia înşală numai pe cel pe care-l iubeşte, pe ceilalţi îi părăseşte pur şi simplu. (Camil Petrescu)

– Ei bine, noi avem un fel de zicătoare: Nu te bate în duel cu unul care nu ştie să se bată, că e periculos… (Camil Petrescu)