Prof. Mirela Broasca: Plumb, de G. Bacovia

Caracteristicile limbajului intr-o poezie simbolista

Plumb (G. Bacovia)

(Introducere):Curent literar apărut în Franţa, simbolismul promovează necesitatea unei înnoiri a poeziei faţă de retorica romantică şi faţă de impersonalitatea poeziei parnasiene. Este exprimată astfel, dorinţa de a impune în poezie sensibilitatea şi visul, muzicalitatea ce se evidenţiază nu numai prin repetiţiile cuvintelor, ci şi prin accentuarea unor sunete.
Poezia simbolistă este dominată de ambiguitate, de nostalgie, de melancolie, încearcă să exprime inefabilul, aşa cum propunea poetul francez A. Rimbaud. Se urmăreşte stabilirea unor corespondenţe intime între eul liric şi lumea exterioară, precum şi posibilitatea de a da versurilor mai multe interpretări.
Simboliştii consideră că nimic nu trebuie explicat în poezie, ci doar sugerat. De asemenea, ei pledează pentru introducerea culorilor în poezie, dar sub forma nuanţelor pentru a păstra idea de impresie. Elementul cheie al acestei poezii devine simbolul, cu rolul de a sugera, iar el trebuie să fie autentic şi spontan, o asociere spontană între senzaţie, emoţie şi imagine sensibilă.
Poetul simbolist gândeşte în simboluri şi traduce în imagini, în mod direct, o anumită stare lirică, fără a implica raţiunea. Se pune accentul pe imaginaţie, pe idealism şi pe orientarea asupra lumii interioare, care devine mult mai interesantă decât exteriorul. Sunt preferate anumite teme şi motive, precum iubirea, reveria, natura, moartea, singurătatea, melancolia, culoarea, muzica.
În literatura română, simbolismul cunoaşte patru momente importante.
Prima etapă este cea a experinţelor, când Alexandru Macedonski teoretizează în revista “Literatorul” principiile acestui curent literar: “Poezia viitorului va fi numai muzică şi imagine”. Cel de-al doilea moment îi are în prim-plan pe poeţii Iuliu Cezar Săvescu, Dimitrie Anghel, Ştefan Petică, care înclină către latura plastică a culorilor şi scriu un tip de poezie melancolico-muzicală. O altă etapă este reprezentaă de Ion Minulescu, cu poeziile sale exotice, pline de vitalitate şi de melancolie, ce propun sentimente vagi, iar pentru ultimul moment al simbolismului românesc este reprezentativ poetul George Bacovia.
Volumele sale de versuri (“Plumb”, “Scântei galbene”, “Cu voi”) ilustrează propria concepţie despre poezie, preferinţa acestuia pentru simbolurile culorilor, pentru motivele muzicale, pentru singurătate, melancolie, spleen.
Motivarea apartenenţei la simbolism a poeziei alese:
Dintre poeziile primului volum, “Plumb” ilustrează caracteristicile simbolismului, prin utilizarea simbolurilor, prin tehnica repetiţiilor, prin simbolismul culorilor şi dramatismul trăirilor eului liric.
Tema textului este condiţia poetului care nu se poate adapta unei societăţi meschine, artificiale, limitate, lipsite de aspiraţii. De fapt, el îşi proiectează asupra universului exterior trăirile, foloseşte cadrul ca pretext pentru comunicarea angoaselor. Din această perspectivă, titlul este sugestiv: „Plumb” trimite la spaţiul închis, apăsător, la existenţa mohorâtă, lipsită de posibilitatea înălţării, a idealului,. În ceea ce priveşte structura, poezia este alcătuită din două catrene, care se remarcă prin simetrie, prin posibilitatea delimitării unor secvenţe poetice. Astfel, textul este construit pe baza termenului “plumb”, repetat în şase din cele opt versuri, iar cele două strofe pot fi înţelese ca două secvenţe poetice, corespunzătoare celor două planuri ale realităţii: prima strofă reprezintă realitatea exterioară, cu toate elementele ei (cimitirul, cavoul), iar strofa a doua are în vedere realitatea interioară, prin trimiterea la motivul iubirii. Mesajul poeziei se organizează în jurul unor simboluri: “cavoul “ şi “amorul” , ce surprind aşadar cadrul spaţial apăsător, în care eul poetic se simte claustrat, izolat. Elementul temporal nu apare, dar descrierile transmit sugestia nocturnului: “Dormeau adânc sicriele de plumb”. Elementele decorului din “Plumb” (sicriele, florile, coroanele) sunt toate accesorii funerare ieftine, tipice pentru societatea mediocră aşa cum sugerează şi metaforele “flori de plumb”, “coroane de plumb”. De asemenea, sentimentul de angoasă este accentuat şi de imaginile vizuale structurate în jurul culorii gri, care transmite sugestia unui univers cenuşiu. Se ştie că poetul are o percepţie deosebită a culorilor în poezie: “Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare”. Simbolul culorilor devine aşadar un mijloc sugestiv pentru realizarea corespondenţelor dintre trăirile sufleteşti şi decorul exterior. Culorile nu mai alcătuiesc în poeziile bacoviene un miraj optic, ci funcţionează ca nişte semnale psihologice ale sufletului eului liric, traumatizat de o realitate brutală.
Dintre motivele tipic simboliste, în poezie apar somnul şi singurătatea. Somnul, prin ruperea de lumea reală, diurnă atrage din nou sugestia morţii: “Dormea întors amorul meu de plumb”. Este o moarte simbolică, afectivă, iar epitetul “întors” exprimă misterul, facând în acelaşi timp referinţă la o credinţă populară autohtonă conform căreia morţii se intorc cu faţa către apus.                                                                                      Expresivitatea limbajului poetic:                                                                           De aesemenea, eul liric se dedublează, îşi priveşte trăirile ca un spectator, dar solitudinea transmite senzaţia de golire interioară: “Stam singur…” (“Plumb”). În singurătate, sufletul poetului devine trist, neliniştit, stare agravată şi de realităţile deprimante ale existenţei (noaptea, ploaia, melancolia), ceea ce generează acea stare ciudata, numită de simbolisti spleen. Poetul apelează la sinestezie, deci la transferul între simţuri: el îşi vede amorul “dormind întors”.
O posibila salvare a sufletului este sugerată prin metafora “aripi de plumb”, care transmite ideea unei posibile înălţări, a unui zbor, dar sugestia plumbului face ca acest zbor să eşueze.
Frecvenţa verbelor la imperfect are rolul de a accentua idea unei prelungiri la infinit a stării de angoasă, iar perfectul compus “am început” şi conjunctivul “să-l strig” sugerează încercarea zadarnică a eului liric de a se sustrage monotoniei.
Apartenenţa textelor la simbolism se relevă şi la nivel fonetic prin frecvenţa vocalelor inchise “o” şi “u”, ce sugerează depresia, închiderea şi chiar la nivelul punctuaţiei prin folosirea simetrică a punctelor de suspensie.
În ceea ce priveşte prozodia, rima îmbraţişată, măsura de 10 silabe şi ritmul iambic, alternând cu cel amfibrahic, sporesc muzicalitatea exterioară a versurilor.     (Concluzie):Poezia poate fi considerată, aşadar, reprezentativă pentru curentul simbolist, nu numai prin evidenţierea unor teme şi motive, ci şi prin folosirea unor tehnici specifice.

 sau:

Plumb-George Bacovia
Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa ca reacţie împotriva parnasianismului, a romantismului retoric şi a naturalismului, promovând conceptul de poezie modernă. Numele curentului a fost dat de poetul francez Jean Moréas, care, în 1886, a publicat un articol-program, intitulat Le Symbolisme.

Caracteristica principală a acestui curent literar este folosirea simbolului, dar, alături de aceasta, apar şi cultivarea sugestiei, a corespondenţelor, a sinesteziei. La nivel formal, se cultivă muzicalitatea versurilor, obţinută prin preocuparea pentru elementele de prozodie. În simbolism, raportul dintre simbol şi realitatea sufletească simbolizată nu este dezvăluit, ci numai sugerat ( Bacovia, de exemplu, nu spune că ploaia exprimă sufletul zdruncinat, ci sugerează prin simbolul ploii: „De-atâtea nopţi aud plouând” ). La baza tehnicii simboliste stă sugestia; „corespondenţele”, clar-obscurul, spleen-ul, starea de inefabil, simbolul se realizează prin sugestie, de aceea Baudelaire numea poezia „o specie de vrăjitorie evocatoare”. Sinestezia este o figură de stil prin care se pun în relaţie realităţi receptate de simţuri diferite ( auz – văz, auz – miros: „Primăvară – o pictură parfumată cu vibrări de violet” ).
Simboliştii pledează pentru muzicalitatea versurilor, ca mijloc de obţinere a inefabilului, a sugestiei. Marea inovaţie în materie de prozodie o constituie folosirea versului liber. Versul clasic apare multor simbolişti ineficient, rima este considerată o simplă convenţie, de aceea ei ajung la concluzia că strofa asimetrică, cu versificaţie liberă, în ritm variabil, corespunde muzicii interioare. Versul liber, susţin simboliştii, produce efecte muzicale deosebite. Se folosesc refrenul, laitmotivul, armonia, asonanţele, rima şi ritmurile elaborate.
Se cultivă teme şi motive specifice : condiţia poetului şi a poeziei, natura, iubirea, starea de nevroză, citadinul, moartea, evadarea, claustrarea ( teme ), singurătatea, melancolia, spleen-ul, misterul, ploaia, toamna, culorile, muzica, parcul, cimitirul ( motive ).
Atmosfera oraşului este apăsătoare, mediul urban zdrobeşte individualitatea. În această ambianţă, poeţii sunt damnaţi, lumea agonizează, oraşul este împovărat de tristeţi, este blestemat; „S-auzi tuşind o tuse-n sec amară, / Prin ziduri vechi ce stau în dărâmare”. Târgul bacovian este dezolant, cartierele „democratice” şi grădinile publice în care cântă fanfara militară îndeamnă numai la resemnare. Dacă oraşul provincial este spaţiul angoasei şi al spleen-ului, aglomerările urbane provoacă acelaşi sentiment de pustiu şi de tristeţe. Însingurarea şi spleen-ul sunt motive generate de orizontul închis al oraşului.
Spre deosebire de natura romantică, în poezia simbolistă natura nu mai este subiect, ci stare sufletească, exprimată muzical sau cromatic sau este decor. Astfel, parcul, grădina, statuile, orizonturile marine sunt prezentate static. În jurul obiectelor plutesc muzica şi parfumul, în spaţii nedefinite, ca în poezia lui Baudelaire. Poeţii îşi propun să dezvăluie corespondenţele din natură. Percepţia vizuală a naturii îi apropie de impresionişti, în sensul estompării contururilor sub impresia luminii. Simboliştii cântă amurgurile subordonate stărilor afective. Bacovia devine „un liric al culorilor”, audiţiile lui sunt colorate (sinestezii). La acest poet, natura este aparent statică, însă în realitate toamna, plânsul, golul, somnul, frigul, căldura, râsul, ploaia se mişcă întocmai ca fiinţele vii Culorile dominante sunt cenuşiul, negrul, albul; culorile obsesiei: roşul, violetul, galbenul, expresii ale unor stări anxioase. Ploaia şi toamna îi strivesc sensibilitatea.
Motivul ploii şi al toamnei apare la toţi simboliştii. Sentimentul ploii aduce stări depresive, până la enervare exasperantă.
Simbolismul aduce în poezie o gamă largă de instrumente muzicale, realizând corespondenţe între emoţie şi instrumentul muzical: vioara, violina, exprimă emoţii grave; clavirul – tristeţea şi sentimentul desperat al iubirii; caterinca evocă medii sărace; fluierul este funebru; fanfara trezeşte melancolii; pianina, mandolina constituie motive uneori exterioare, decorative, alteori intră în substanţa şi atmosfera generală a poeziei.
Culorile sunt în corespondenţă cu instrumentele muzicale, piculina este o pictură parfumată a primăverii; amurgul însoţeşte cântecul viorilor. Muzica lui Bacovia este stridentă şi irită.
Simbolismul autentic ( bacovian ) în literatura română se instaurează prin activitatea literară a lui George Bacovia. Poezia lui are toate trăsăturile esenţiale specifice simbolismului. Este un simbolism depresiv, iar „în opera sa, decorul, oamenii, lucrurile au culoarea cenuşie a plumbului, fiindcă peste tot domină tristeţea, apăsarea, dezgustul refulat, fie pentru o lume stăpânită de forţe obscure, implacabile, covârşitoare, fie pentru un mediu fizic care transmite în suflet oboseală, descompunere, conştiinţa mizeriei iremediabile sau nostalgia dureroasă a evadării.” (Lidia Bote, Simbolismul românesc )
Poetul cultivă simbolul ca modalitate de surprindere a corespondenţelor eului cu lumea, natura, universul (Plumb), evocă idei, sentimente, senzaţii pe calea sugestiei ( Amurg de iarnă ), manifestă preferinţe pentru culorile întunecate. Se promovează „audiţia colorată” – principiul după care senzaţiile diverse, coloristice şi muzicale îşi corespund în plan afectiv, sinestezia. Poezia implică sugestivitate melodică interiorizată ( Marş funebru ). Temele şi motivele sunt tipic simboliste: târgul de provincie, element al claustrării ( Seară tristă ), nevroza ( Plouă ), peisajul interiorizat (Amurg de toamnă ), descompunerea materiei ( Cuptor ). Dominantă este neliniştea continuă.
În general, poeziile bacoviene se organizează în jurul unui cuvânt-cheie, care transmite sensul de bază al textului, reprezentând motivul central. Acest cuvânt, de obicei un substantiv nearticulat, constituie titlul poeziei, care închide mesajul poetic.
Plumb este poezia care deschide volumul de debut, Plumb (1916), având valoare de artă poetică şi caracter emblematic pentru universul poetic al lui George Bacovia.
Atmosfera sugerată de textul poetic este aceea de apăsare, de dezolare, deşi poezia nu cuprinde nici un termen abstract de prezentare explicită a angoasei, a depresiei, totul se deduce din descrierea cadrului şi a atitudinii lirice.

Ca toate poeziile lui G. Bacovia, Plumb este construită în jurul unui cuvânt cheie, cu valoare de simbol, care alcătuieşte titlul. În context, simbolul plumbului poate fi asociat mai multor semnificaţii: sugestia de apăsare (determinată de trăsăturile substanţei – cenuşiul, greutatea), moartea, melancolia (plumbul fiind simbol al lui Saturn).
Poezia este alcătuită din două secvenţe poetice, care pun în evidenţă cuvântul cheie. În prima secvenţă poetică, sintagmele în care „plumb” apare ca determinant sunt, cel puţin în aparenţă, denotative („sicriele de plumb”, „coroanele de plumb”), devenind metaforice în strofa a doua („amorul meu de plumb”, „aripile de plumb”). Forma aparent simplă marchează evoluţia, creşterea intensităţii unei obsesii. Procedeele de construcţie care creează aceste efecte sunt repetiţiile, în primul rând reluarea cuvântului cheie, şi paralelismul sintactic: „Stam singur în cavou … / Şi era vânt … // Stam singur lângă mort … / Şi era frig …”.
În prima strofă, spaţiul configurat simultan, din interior şi din exterior, are drept principală caracteristică limitarea: „Stam singur în cavou …”. Starea de spirit dominantă este depresivă, fiind sugerată de cuvintele aparţinând aceluiaşi câmp lexical: „sicrie”, „flori”, „vestmânt funerar”, „cavou”, „coroane”. Asociat cu singurătatea, plumbul sugerează moartea. Sintagmele în care apare „plumb” asociază termeni concreţi: „sicriele de plumb”, „flori de plumb”, „coronele de plumb”.
Între starea sufletească a celui care se integrează în spaţiul limitat al cavoului şi planul obiectiv se stabileşte o corespondenţă; universul exterior este dominat de aceeaşi atmosferă de tristeţe copleşitoare: „Şi era vânt …”.
Strofa a doua, construită simetric, amplifică dramatismul trăirii interioare. „Plumb” se asociază cu o noţiune abstractă – „amorul” – şi cu două noţiuni concrete – „flori” şi “aripi”. „Amorul” poate desemna iubirea sau iubita, imposibilitatea precizării sensului exact contribuie la accentuarea ideii de singurătate de izolare. „Amorul de plumb” doarme „întors”, ceea ce ar putea semnifica interzicerea accesului la amintire, absenţa consolării (după cum nota Lucian Blaga, ar fi vorba despre întoarcerea mortului cu faţa spre Apus, întoarcere definitivă). Tăcerea, universul ostil amplifică nevroza determinată de singurătate: „Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig / Stam singur lângă mort … şi era frig …”. Interzicerea zborului, sugerată de imaginea finală – „aripile de plumb” – trimite la o imaginea prăbuşiri ( „un fel de pasăre care zboară invers” ). Prăbuşirea, atracţia teluricului, sugerată de verbul „atârnau”, semnifică absenţa idealului. Imposibilitatea înălţării prin iubire, asocierea acesteia cu moartea conferă originalitate poeziei bacoviene, detaşând-o de modelele romantice.

Anihilării aproape definitive a mişcării – „stam”, „dormea”, „dormeau”, „atârnau” – îi corespunde, în plan gramatical, imperfectul verbelor. Substantivele domină versul, determinările lor sunt legate de cuvântul cheie sau sugerează o atmosferă de doliu: „funerar vestmânt”. Monocromia imaginilor (cenuşiul plumbului) potenţează ideea de stare depresivă, dezolantă. Motive centrale ale textului poetic devin singurătatea, plumbul, moartea. Plumbul devine laimotiv ( motiv care se repetă ), poziţia sa privilegiată fiind subliniată prin repetiţii, care devin obsedante.
În plan fonetic, consoanele labiale m, b, şi p, repetate obsedant, creează o melodie tristă, înăbuşită de „înăbuşită” de „compozitor în vorbe şi pictor în cuvinte” (M. Petroveanu). Rima masculină menţinută pe tot parcursul poeziei, marchează puternic prin accent finalul fiecărui vers. Toate vocalele din rimă (u, î şi i) sunt închise, creând sugestia de vibraţie surdă, de limitare.
Întregul poem este construit prin acumularea succesivă a imaginilor poetice, al cărei semn este conjuncţia şi, folosită în trei situaţii, în fiecare dintre cele două strofe. Imaginile se articulează firesc, prin coordonare, dobândind unitate. Încremenind în plumbul unor sentimente apăsătoare, eul liric bacovian îşi transferă tristeţea apăsătoare asupra întregului univers.

 

Prof. Mirela Broasca:'Leoaica tanara, iubirea'', de Nichita Stanescu

Scrie un eseu de 2 - 3 pagini în care să prezinţi tema şi viziunea despre lume, reflectate într-un text poetic studiat din opera lui Nichita Stănescu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere: - evidenţierea trăsăturilor care fac posibilă încadrarea textului poetic într-o tipologie, într-un curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;
- prezentarea temei, reflectată în textul poetic ales, prin referire la două imagini/ idei poetice;
- sublinierea a patru elemente ale textului poetic, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume a poetului (de exemplu: imaginar poetic, titlu, incipit, relaţii de opoziţie şi de simetrie, elemente de recurenţă, simbol central, figuri semantice – tropii, elemente de prozodie etc.);
- exprimarea unei opinii argumentate, despre modul în care tema şi viziunea despre lume sunt reflectate în textul poetic ales.

   Nichita Stănescu se dovedeşte a fi în primele sale volume ( Sensul iubirii şi O viziune a sentimentelor ) un poet al impulsurilor elementare, al senzaţiilor valorificate dintr-o perspectivă romantică, al iubirii ca formă de cunoaştere prin jubilaţie şi prin extaz. O dată cu volumul Dreptul la timp se poate vorbi de o deschidere a poetului spre o anumită gravitate, dublată de o tendinţă de conceptualizare a inexistentului, caracterizată de prezenţa constantă a unor tipare prozodice şi formale originale. Volumul 11 elegii reprezintă un moment special în lirica poetului, convenţia poetică romantică fiind depăşită de experienţa cunoaşterii şi a relativităţii acesteia: „Tema elegiilor e criza spiritului însetat de real, o pendulare între sinele ce nu poate ieşi din sine şi o lume care nu există decât în acest act dramatic de contemplaţie” ( N. Manolescu). De fapt, Nichita Stănescu sintetizează aici câteva formule extreme ale modernismului: poezia ermetică, suprarealistă, avangarda, sub forma unui limbaj poetic total dezinhibat. Celelalte volume - În dulcele stil clasic, Epica magna, Operele imperfecte, Noduri şi semne – vădesc o reîntoarcere către unele mecanisme de producere a unui limbaj poetic ce pare ironic şi absurd prin totala lui neadecvare la real.Leoaică tânără, iubirea se integrează în volumul O viziune a sentimentelor ( 1964 ), care aparţine primei etape de creaţie a lui Nichita Stănescu. Este volumul unui univers oniric, ancorat într-o veşnică vârstă edenică (adolescenţa ). În prim-plan, se situează „starea erotică a poeziei” ( Daniel Dimitriu ), pentru că poetul vede lumea prin eros şi totodată vede lumea limbajului prin eros. „În ciuda raportării insistente la cel iubit, la tu, se produce o supradimensionare a acelui eu care iubeşte. Eu este creaţia lui tu şi devine mai proeminent decât tu. A-ţi mărturisi dragostea, a vorbi despre persoana adorată înseamnă a te autodefini într-o ipostază privilegiată, a trăi un moment al iluminării, al iniţierii”. ( D. Dimitriu ) Comentatorii au remarcat o cosmicizare a dragostei, o transformare a poeziei erotice „într-o meditaţie despre univers, despre artă, despre cuvânt, despre om” ( Al. Andriescu ). Titlul volumului - O viziune a sentimentelor – poate fi pus în relaţie cu două sensuri: viziune ar putea însemna apariţie, manifestare sau părere proprie ( viziune personală ) despre sentimente. Prin iubire, se cunoaşte şi se cucereşte realitatea, prin limbajul poetic se fixează intuiţii esenţiale. Poezia devine spaţiu al cunoaşterii de sine şi al comunicării de sine.Leoaică tânără, iubirea este o poezie despre dragoste. Titlul ( alcătuit dintr-un substantiv comun însoţit de un epitet adjectival şi explicat printr-o apoziţie ) sugerează puterea de seducţie, agresivitatea unui sentiment care poate conduce la pierderea identităţii. Asocierea leoaică – iubirea nu este posibilă decât într-un spaţiu imaginar, în care pot fi materializate elemente abstracte ( sentimentul se concretizează într-o leoaică tânără ).Textul poetic se organizează în câteva secvenţe care ilustrează naşterea sentimentului, modificarea percepţiei lumii obiective, nerecunoaşterea lumii subiective, identificarea sinelui cu universul. Incipitul conturează imaginea vizuală a „leoaicei-iubire”, caracterizată de agresivitate: „Leoaică tânără, iubirea / mi-a sărit în faţă. / Mă pândise-n încordare / mai demult. / Colţii albi mi i-a înfipt în faţă, / m-a muşcat, leoaica, azi de faţă.” „Leoaică” se asociază cu verbe de mişcare, care definesc un anumit mod de a exista: mi-a sărit, mă pândise, a înfipt, a muşcat. Apariţia bruscă a sentimentului în viaţa celui care se confesează liric este sugerată de versul al doilea ( „mi-a sărit în faţă” devine sinonim, în context, cu „ a apărut înaintea mea” ), amintind de un celebru vers eminescian: „Când deodată tu răsărişi în cale-mi” ( Odă ). În faţă poate avea şi un alt sens, desemnând individualul, eul, sens sugerat în versul al cincilea ( „Colţii albi mi i-a înfipt în faţă” ). Ultimul vers modifică uşor sintagma şi dezvăluie alte conotaţii ( „m-a muşcat, leoaica, azi de faţă” ), pentru că „azi de faţă” poate fi interpretat în două moduri: dacă se face o pauză de intonaţie după azi („azi, de faţă”), sensul poate fi pus în relaţie cu acela din versul al cincilea ( desemnând eul liric ); dacă nu se face această pauză, sensul expresiei devine „prezentă aici, acum”, sugerând eternitatea sentimentului. Condiţia umană, subordonată unor sentimente universale, care îi copleşesc existenţa, este sugerată în versurile: „Mă pândise-n încordare / mai demult” care transmit, dincolo de ideea de aşteptare încordată a „victimei”, ideea existenţei iubirii de la începuturile lumii ( „mai demult” ). Muşcătura nu provoacă durere ( deşi sentimentul e ilustrat prin aspectul agresiv: „Colţii albi”, „m-a muşcat” ), ci metamorfoza eului ( intrare în sfera abstractului ). Următoarea secvenţă poetică ilustrează pregnant metamorfoza interioară a celui copleşit de sentimentul erotic. Primul semn al acesteia este ilustrat prin modificarea modalităţilor de percepere a planului obiectiv: „Şi deodată în jurul meu, natura / se făcu un cerc, de-a dura, / când mai larg, când mai aproape, / ca o strângere de ape.” Cercul este un motiv frecvent în poezia lui Nichita Stănescu, sugerând perfecţiunea universului abstract. Cercurile concentrice, surprinse într-o imagine dinamică, simbolizează posibilitatea de cunoaştere a sinelui prin iubire, dar şi posibilitatea de cunoaştere a lumii prin iubire. Eu se situează în centrul cercului ( „în jurul meu” ), iar natura simbolizează universul care va fi supus demersului cognitiv. Metafora „strângere de ape” trimite la imaginea apelor primordiale, sugerând ideea că iubirea naşte, în interiorul sinelui, lumi şi oferă posibilitatea comunicării sinelui („în jurul meu… / se făcu un cerc… / când mai larg, când mai aproape” ). Metamorfoza interioară se manifestă pregnant în privire, simbol al sufletului care aspiră spre absolut: „Şi privirea-n sus ţâşni, / curcubeu tăiat în două, / şi auzul o-ntâlni / tocmai lângă ciocârlii.” Verbul asociat privirii ( „ţâşni” ) poate fi pus în relaţie cu verbul asociat leoaicei ( „mi-a sărit” ). Metafora „curcubeu tăiat în două”, apoziţie pentru privire ilustrează abaterea de la funcţia iniţială a privirii ( de a aduna imagini ). Ruperea cercului privirii, a arcului, simbolizează eliberarea sufletului din matca originară, determinată de intensitatea sentimentului. Sinestezia care asociază privirea cu auzul subliniază modificarea modului de percepţie a universului. Privirea nu mai rămâne simplu instrument de cunoaştere, ci stabileşte relaţii între lume şi sine.A treia secvenţă poetică se constituie dintr-o succesiune de metafore care susţin ideea că metamorfoza implică abaterea de la funcţia primordială a simţurilor, care se detaşează de trupul purtător: „Mi-am dus mâna la sprânceană, / la tâmplă şi la bărbie, / dar mâna nu le mai ştie.” Cunoaşterea senzorială ( „mâna” ) este inutilă în circumstanţele date, pentru că senzaţiile inedite care ilustrează metamorfoza subiectivului nu pot fi recunoscute – sprânceană, substitut pentru ochi, ar putea simboliza cunoaşterea; tâmplă – meditaţia; bărbie – posibilitatea de comunicare, întreruptă: „nu le mai ştie”. Nu mai este posibilă, în aceste condiţii, nici cunoaşterea ( re-cunoaşterea ) sinelui, nici comunicarea acestor metamorfoze.Ultima strofă ilustrează, prin recurenţa motivului iniţial al „leoaicei-iubire”, eternitatea sentimentului: „Şi alunecă-n neştire / pe-un deşert în strălucire / peste care trece-alene / o leoaică arămie / cu mişcările viclene, / încă-o vreme / şi-ncă-o vreme…” Metamorfoza completă a eului – sugerată prin metafora „deşert în strălucire” – susţine intensitatea maximă a sentimentului. „Deşert în strălucire” poate semnifica şi frumuseţea pură a iubirii ( pustiu sufletesc luminos ). Imperfectul ( aluneca ), asociat cu imaginea „leoaică arămie” ( care sugerează o maturizare a sentimentului, creşterea intensităţii acestuia ) şi repetiţia „încă-o vreme / şi-ncă-o vreme…” dau impresia de început de lume, de eternitate a sentimentului trăit ca în timpuri primordiale.Pentru ultimele versuri a fost propusă interpretarea potrivit căreia iubirea ( „leoaică arămie” ) este un joc periculos, care conduce la pierderea sinelui prin intervenţia în existenţa umană şi la imposibilitatea regăsirii acestuia. Repetiţia finală ar ilustra, în această situaţie, o acceptare a condiţiei proprii.Între secvenţele poemului se creează câteva relaţii de simetrie, prin reluarea motivului leoaicei, asociat cu alte sensuri, de fiecare dată. Modernitatea structurilor poetice, susţinută la nivel formal de elementele de prozodie – măsură inegală a versurilor, ritm neunitar, vers alb – accentuează mesajul transmis. Pluralitatea sensurilor, abstractizarea, lirismul reflexiv, asocierea mai multor teme ( iubirea şi cunoaşterea lumii ) sunt elementele care încadrează acest text poetic în tendinţa neomodernistă.Ceea ce nu se poate nega este faptul că, în poezia lui Nichita Stănescu, iubirea este un sentiment asociat unor trăiri complexe. Şansă de salvare din infernul copilăriei, dragostea aduce, în „vârsta de aur”, posibilitatea depăşirii sinelui prin cunoaşterea lumii. Asociată unui demers cognitiv, iubirea este un sentiment primordial, care are puterea de a metamorfoza sinele. Între sine şi lume se stabileşte o legătură, prin iubire. Pustiirea sufletească (pierderea sinelui ) nu este sinonimă însă cu o condiţie tragică ( aşa cum se întâmplă în Oda eminesciană: „Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă!” ), ci cu acceptarea sentimentului ca atare, cu trăirea intensă a acestuia. În ultimă instanţă, iubirea înseamnă, în primul rând, cunoaştere.