Prof. Mirela Broasca:'Leoaica tanara, iubirea'', de Nichita Stanescu

Scrie un eseu de 2 - 3 pagini în care să prezinţi tema şi viziunea despre lume, reflectate într-un text poetic studiat din opera lui Nichita Stănescu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere: - evidenţierea trăsăturilor care fac posibilă încadrarea textului poetic într-o tipologie, într-un curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;
- prezentarea temei, reflectată în textul poetic ales, prin referire la două imagini/ idei poetice;
- sublinierea a patru elemente ale textului poetic, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume a poetului (de exemplu: imaginar poetic, titlu, incipit, relaţii de opoziţie şi de simetrie, elemente de recurenţă, simbol central, figuri semantice – tropii, elemente de prozodie etc.);
- exprimarea unei opinii argumentate, despre modul în care tema şi viziunea despre lume sunt reflectate în textul poetic ales.

   Nichita Stănescu se dovedeşte a fi în primele sale volume ( Sensul iubirii şi O viziune a sentimentelor ) un poet al impulsurilor elementare, al senzaţiilor valorificate dintr-o perspectivă romantică, al iubirii ca formă de cunoaştere prin jubilaţie şi prin extaz. O dată cu volumul Dreptul la timp se poate vorbi de o deschidere a poetului spre o anumită gravitate, dublată de o tendinţă de conceptualizare a inexistentului, caracterizată de prezenţa constantă a unor tipare prozodice şi formale originale. Volumul 11 elegii reprezintă un moment special în lirica poetului, convenţia poetică romantică fiind depăşită de experienţa cunoaşterii şi a relativităţii acesteia: „Tema elegiilor e criza spiritului însetat de real, o pendulare între sinele ce nu poate ieşi din sine şi o lume care nu există decât în acest act dramatic de contemplaţie” ( N. Manolescu). De fapt, Nichita Stănescu sintetizează aici câteva formule extreme ale modernismului: poezia ermetică, suprarealistă, avangarda, sub forma unui limbaj poetic total dezinhibat. Celelalte volume - În dulcele stil clasic, Epica magna, Operele imperfecte, Noduri şi semne – vădesc o reîntoarcere către unele mecanisme de producere a unui limbaj poetic ce pare ironic şi absurd prin totala lui neadecvare la real.Leoaică tânără, iubirea se integrează în volumul O viziune a sentimentelor ( 1964 ), care aparţine primei etape de creaţie a lui Nichita Stănescu. Este volumul unui univers oniric, ancorat într-o veşnică vârstă edenică (adolescenţa ). În prim-plan, se situează „starea erotică a poeziei” ( Daniel Dimitriu ), pentru că poetul vede lumea prin eros şi totodată vede lumea limbajului prin eros. „În ciuda raportării insistente la cel iubit, la tu, se produce o supradimensionare a acelui eu care iubeşte. Eu este creaţia lui tu şi devine mai proeminent decât tu. A-ţi mărturisi dragostea, a vorbi despre persoana adorată înseamnă a te autodefini într-o ipostază privilegiată, a trăi un moment al iluminării, al iniţierii”. ( D. Dimitriu ) Comentatorii au remarcat o cosmicizare a dragostei, o transformare a poeziei erotice „într-o meditaţie despre univers, despre artă, despre cuvânt, despre om” ( Al. Andriescu ). Titlul volumului - O viziune a sentimentelor – poate fi pus în relaţie cu două sensuri: viziune ar putea însemna apariţie, manifestare sau părere proprie ( viziune personală ) despre sentimente. Prin iubire, se cunoaşte şi se cucereşte realitatea, prin limbajul poetic se fixează intuiţii esenţiale. Poezia devine spaţiu al cunoaşterii de sine şi al comunicării de sine.Leoaică tânără, iubirea este o poezie despre dragoste. Titlul ( alcătuit dintr-un substantiv comun însoţit de un epitet adjectival şi explicat printr-o apoziţie ) sugerează puterea de seducţie, agresivitatea unui sentiment care poate conduce la pierderea identităţii. Asocierea leoaică – iubirea nu este posibilă decât într-un spaţiu imaginar, în care pot fi materializate elemente abstracte ( sentimentul se concretizează într-o leoaică tânără ).Textul poetic se organizează în câteva secvenţe care ilustrează naşterea sentimentului, modificarea percepţiei lumii obiective, nerecunoaşterea lumii subiective, identificarea sinelui cu universul. Incipitul conturează imaginea vizuală a „leoaicei-iubire”, caracterizată de agresivitate: „Leoaică tânără, iubirea / mi-a sărit în faţă. / Mă pândise-n încordare / mai demult. / Colţii albi mi i-a înfipt în faţă, / m-a muşcat, leoaica, azi de faţă.” „Leoaică” se asociază cu verbe de mişcare, care definesc un anumit mod de a exista: mi-a sărit, mă pândise, a înfipt, a muşcat. Apariţia bruscă a sentimentului în viaţa celui care se confesează liric este sugerată de versul al doilea ( „mi-a sărit în faţă” devine sinonim, în context, cu „ a apărut înaintea mea” ), amintind de un celebru vers eminescian: „Când deodată tu răsărişi în cale-mi” ( Odă ). În faţă poate avea şi un alt sens, desemnând individualul, eul, sens sugerat în versul al cincilea ( „Colţii albi mi i-a înfipt în faţă” ). Ultimul vers modifică uşor sintagma şi dezvăluie alte conotaţii ( „m-a muşcat, leoaica, azi de faţă” ), pentru că „azi de faţă” poate fi interpretat în două moduri: dacă se face o pauză de intonaţie după azi („azi, de faţă”), sensul poate fi pus în relaţie cu acela din versul al cincilea ( desemnând eul liric ); dacă nu se face această pauză, sensul expresiei devine „prezentă aici, acum”, sugerând eternitatea sentimentului. Condiţia umană, subordonată unor sentimente universale, care îi copleşesc existenţa, este sugerată în versurile: „Mă pândise-n încordare / mai demult” care transmit, dincolo de ideea de aşteptare încordată a „victimei”, ideea existenţei iubirii de la începuturile lumii ( „mai demult” ). Muşcătura nu provoacă durere ( deşi sentimentul e ilustrat prin aspectul agresiv: „Colţii albi”, „m-a muşcat” ), ci metamorfoza eului ( intrare în sfera abstractului ). Următoarea secvenţă poetică ilustrează pregnant metamorfoza interioară a celui copleşit de sentimentul erotic. Primul semn al acesteia este ilustrat prin modificarea modalităţilor de percepere a planului obiectiv: „Şi deodată în jurul meu, natura / se făcu un cerc, de-a dura, / când mai larg, când mai aproape, / ca o strângere de ape.” Cercul este un motiv frecvent în poezia lui Nichita Stănescu, sugerând perfecţiunea universului abstract. Cercurile concentrice, surprinse într-o imagine dinamică, simbolizează posibilitatea de cunoaştere a sinelui prin iubire, dar şi posibilitatea de cunoaştere a lumii prin iubire. Eu se situează în centrul cercului ( „în jurul meu” ), iar natura simbolizează universul care va fi supus demersului cognitiv. Metafora „strângere de ape” trimite la imaginea apelor primordiale, sugerând ideea că iubirea naşte, în interiorul sinelui, lumi şi oferă posibilitatea comunicării sinelui („în jurul meu… / se făcu un cerc… / când mai larg, când mai aproape” ). Metamorfoza interioară se manifestă pregnant în privire, simbol al sufletului care aspiră spre absolut: „Şi privirea-n sus ţâşni, / curcubeu tăiat în două, / şi auzul o-ntâlni / tocmai lângă ciocârlii.” Verbul asociat privirii ( „ţâşni” ) poate fi pus în relaţie cu verbul asociat leoaicei ( „mi-a sărit” ). Metafora „curcubeu tăiat în două”, apoziţie pentru privire ilustrează abaterea de la funcţia iniţială a privirii ( de a aduna imagini ). Ruperea cercului privirii, a arcului, simbolizează eliberarea sufletului din matca originară, determinată de intensitatea sentimentului. Sinestezia care asociază privirea cu auzul subliniază modificarea modului de percepţie a universului. Privirea nu mai rămâne simplu instrument de cunoaştere, ci stabileşte relaţii între lume şi sine.A treia secvenţă poetică se constituie dintr-o succesiune de metafore care susţin ideea că metamorfoza implică abaterea de la funcţia primordială a simţurilor, care se detaşează de trupul purtător: „Mi-am dus mâna la sprânceană, / la tâmplă şi la bărbie, / dar mâna nu le mai ştie.” Cunoaşterea senzorială ( „mâna” ) este inutilă în circumstanţele date, pentru că senzaţiile inedite care ilustrează metamorfoza subiectivului nu pot fi recunoscute – sprânceană, substitut pentru ochi, ar putea simboliza cunoaşterea; tâmplă – meditaţia; bărbie – posibilitatea de comunicare, întreruptă: „nu le mai ştie”. Nu mai este posibilă, în aceste condiţii, nici cunoaşterea ( re-cunoaşterea ) sinelui, nici comunicarea acestor metamorfoze.Ultima strofă ilustrează, prin recurenţa motivului iniţial al „leoaicei-iubire”, eternitatea sentimentului: „Şi alunecă-n neştire / pe-un deşert în strălucire / peste care trece-alene / o leoaică arămie / cu mişcările viclene, / încă-o vreme / şi-ncă-o vreme…” Metamorfoza completă a eului – sugerată prin metafora „deşert în strălucire” – susţine intensitatea maximă a sentimentului. „Deşert în strălucire” poate semnifica şi frumuseţea pură a iubirii ( pustiu sufletesc luminos ). Imperfectul ( aluneca ), asociat cu imaginea „leoaică arămie” ( care sugerează o maturizare a sentimentului, creşterea intensităţii acestuia ) şi repetiţia „încă-o vreme / şi-ncă-o vreme…” dau impresia de început de lume, de eternitate a sentimentului trăit ca în timpuri primordiale.Pentru ultimele versuri a fost propusă interpretarea potrivit căreia iubirea ( „leoaică arămie” ) este un joc periculos, care conduce la pierderea sinelui prin intervenţia în existenţa umană şi la imposibilitatea regăsirii acestuia. Repetiţia finală ar ilustra, în această situaţie, o acceptare a condiţiei proprii.Între secvenţele poemului se creează câteva relaţii de simetrie, prin reluarea motivului leoaicei, asociat cu alte sensuri, de fiecare dată. Modernitatea structurilor poetice, susţinută la nivel formal de elementele de prozodie – măsură inegală a versurilor, ritm neunitar, vers alb – accentuează mesajul transmis. Pluralitatea sensurilor, abstractizarea, lirismul reflexiv, asocierea mai multor teme ( iubirea şi cunoaşterea lumii ) sunt elementele care încadrează acest text poetic în tendinţa neomodernistă.Ceea ce nu se poate nega este faptul că, în poezia lui Nichita Stănescu, iubirea este un sentiment asociat unor trăiri complexe. Şansă de salvare din infernul copilăriei, dragostea aduce, în „vârsta de aur”, posibilitatea depăşirii sinelui prin cunoaşterea lumii. Asociată unui demers cognitiv, iubirea este un sentiment primordial, care are puterea de a metamorfoza sinele. Între sine şi lume se stabileşte o legătură, prin iubire. Pustiirea sufletească (pierderea sinelui ) nu este sinonimă însă cu o condiţie tragică ( aşa cum se întâmplă în Oda eminesciană: „Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă!” ), ci cu acceptarea sentimentului ca atare, cu trăirea intensă a acestuia. În ultimă instanţă, iubirea înseamnă, în primul rând, cunoaştere.