vineri, 21 martie 2014

Prof. Mirela Broasca: Tema si viziunea despre lume in nuvela istorica Alexandru Lapusneanul



Fotografie 

Scrie un eseu de 2 - 3 pagini în care să prezinţi tema şi viziunea despre lume, reflectate într-o nuvelă studiată. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- evidenţierea tipului de nuvelă pentru care ai optat şi a trăsăturilor care fac posibilă încadrarea într-o tipolologie într-un curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;
- prezentarea temei nuvelei, reflectată în textul narativ ales, prin referire la două episoade/ secvenţe narative;
- sublinierea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume
a autorului/ a naratorului (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia
subiectului, particularităţi ale compoziţiei, perspectivă narativă, tehnici narative, construcţia
personajului, modalităţi de caracterizare, limbaj etc.);
- exprimarea unei opinii argumentate, despre modul în care tema şi viziunea despre lume sunt
reflectate în nuvela aleasă.
Nuvela este o specie a genului epic în proză cu o acţiune mai amplă decât a schiţei şi a povestirii şi cu o construcţie mai complexă, datorită conflictelor mai numeroase, numărului crescut de personaje, precum şi posibilităţii de evoluţie a personajelor principale. Nuvela istorică dezvoltă o acţiune inspirată, de obicei, din fapte şi evenimente reale. În general, personajul principal aparţine tipului domnitorului sângeros, în jurul căruia gravitează omul de încredere, duşmanul ascuns, doamna / domniţa angelică, boierii uneltitori, sfetnicul înţelept ( de exemplu, Costache Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanu, Sobieski şi românii, Al. Odobescu, Mihnea Vodă cel Rău, Doamna Chiajna); cronologia este liniară, iar finalul concentrează în mod artificial întregul; construcţia, riguroasă, poate îmbrăca aspecte dramatice (structura compoziţională se realizează prin înlănţuirea unor episoade, secvenţe narative memorabile); accentul cade pe densitatea faptelor; „culoarea” locală este creată prin diferite procedee (descrieri de interioare, de vestimentaţie, specifică ceremoniilor domneşti, prin valorile stilistice ale limbii folosite). Alexandru Lăpuşneanul, nuvela lui Costache Negruzzi, apare la Iaşi, în 1840, în primul număr al revistei Dacia literară, inaugurând seria operelor de inspiraţie istorică în literatura română. Sub influenţa programului romantismului românesc, sintetizat în articolul Introducţie, al lui Mihail Kogălniceanu (articolul-program al revistei ), C. Negruzzi valorifică informaţiile cuprinse în cronicile moldovene într-o creaţie clasică prin sobrietatea construcţiei, pregnanţa caracterelor şi vigoarea conflictelor. Autorul a indicat ca sursă a scrierii sale cronica lui Miron Costin. În realitate, Grigore Ureche a consemnat, în Letopiseţul Ţării Moldovei, fapte din cele două domnii ale lui Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561, 1564-1568). De la Grigore Ureche sunt preluate informaţiile despre a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu: intrarea domnitorului în ţară, cu ajutor turcesc; respingerea lui de către solia marilor boieri; politica externă şi internă (distrugerea cetăţilor cerută de turci, înţelegerea cu craiul polonez, fuga boierilor în Polonia); moartea domnitorului, suspectată ca ucidere prin înşelătorie. Fidelitatea faţă de cronică în ceea ce priveşte evenimentele majore este necesară pentru obţinerea veridicităţii atmosferei. În privinţa celorlalte personaje, C. Negruzzi a ignorat consemnările cronicii. Astfel, în realitate, domnitorul Tomşa fuge în Polonia, la Liov, însoţit de Moţoc vornicul, Veveriţă postelnicul şi Spancioc spătarul. Aici sunt decapitaţi, din ordinul „craiului” leşilor, în urma intervenţiei lui Lăpuşneanu prin intermediul turcilor. Sfârşitul atribuit în nuvelă lui Moţoc este, de fapt, acela al boierului moldovean Batişte Veveli, ucis de o mulţime de ţărani, din cauza laşităţii domnitorului Alexandru Iliaş, care îl îndepărtează de lângă el (evenimentul este descris în cronica lui Miron Costin). Modificările aduse modelului cronicăresc sunt explicabile prin finalitatea urmărită: cronicarii urmăresc consemnarea faptelor şi evenimentelor istorice cât mai fidel; C. Negruzzi este creator de literatură, iar aceasta presupune metamorfozarea personalităţilor reale, atestate de cronică, în personaje literare. În nuvelă, există scene şi episoade care aparţin în totalitate ficţiunii ( uciderea lui Lăpuşneanu prin intervenţia Ruxandei, a lui Spancioc şi Stroici, invitaţia la ospăţ printr-o „deşănţată cuvântare”, ameninţarea cu moartea adresată tuturor celor prezenţi în scena călugăririi, decapitarea boierilor ucişi şi aşezarea capetelor într-o piramidă, în conformitate cu rangul deţinut etc.). Ca structură compoziţională, nuvela este alcătuită din patru părţi, fiecare precedată de câte un moto semnificativ. Fiecare parte este structurată printr-o înlănţuire de episoade, care urmăresc un conflict concentrat în jurul personajului principal. Expoziţiuneaprezintă reîntoarcerea lui Lăpuşneanu în Moldova, cu ajutor străin.Întors în Moldova cu ajutor străin, Alexandru Lăpuşneanu este întâmpinat la hotar de patru boieri – Spancioc, Stroici, Veveriţă şi Moţoc - , care îl informează că „norodul” nu îl vrea şi îi cer să se întoarcă de unde a venit. Afirmându-şi hotărârea de a-şi recăpăta tronul, Lăpuşneanu dă dovadă de fermitate şi de tărie de caracter. Un fragment al acestei replici devine motoul primei părţi a nuvelei: „ Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”. Personajele sunt particularizate prin atitudini, gesturi, limbaj. Dacă în cronică relatarea şi prezentarea sunt făcute în stil indirect, în nuvelă stilul direct contribuie decisiv la fixarea caracterelor. Chiar dacă naratorul obiectiv şi omniscient prezintă scena dintr-o perspectivă supraordonată, intervenţiile directe ale personajelor sunt cele care contribuie la fixarea scenei în memoria cititorului. Detaliile umplu de substanţă relatarea: „ a căruia ochi scânteiară ca un fulger”, „se închinară până la pământ, fără a-i săruta poala după obicei”. Conflictul, factor determinant în desfăşurarea acţiunii unei opere epice sau dramatice, se prefigurează de la început: boierii nu sărută poala voievodului, Lăpuşneanu îi priveşte cu dispreţ. Personajele implicate în acest conflict exterior au interese şi concepţii diferite. Întâlnirea lui Lăpuşneanu cu boierii constituie, de fapt, intriga nuvelei. Fiecare dintre cele patru motouri are funcţie rezumativă, anticipând acţiunea prezentată în partea nuvelei pe care o precede. Întors la domnie, Lăpuşneanu ia măsuri energice împotriva boierilor care l-au trădat: pune să fie arse cetăţile, ca să elimine posibilitatea de a complota, taie capete, pe care le atârnă în faţa palatului ca exemplu , confiscă averile. Setea de răzbunare îl domină, iar vărsarea de sânge îi mângâie orgoliul rănit. Una dintre jupânesele boierilor ucişi o aşteaptă pe doamna Ruxanda în faţa palatului şi o roagă să intervină pe lângă domnitor pentru a înceta cu omorurile, ameninţând-o că va fi responsabilă în faţa lui Dumnezeu pentru crimele soţului ei: „Ai să dai sama, doamnă!” Intervenţia domniţei, personaj prezentat în antiteză cu domnitorul, este timidă şi determină o reacţie violentă a soţului, care „duce mâna la hamger”. Stăpânindu-se, domnitorul îi promite un „leac de frică”. Sărbătoarea Sf. Ioan este prilejul folosit de voievod pentru a-i invita pe boierii adunaţi la biserică la un ospăţ de reconciliere. Scena este semnificativă pentru definirea caracterului personajului principal. Îmbrăcat în ţinută de gală, voievodul ţine o cuvântare impresionantă, dar cu totul nesinceră. Disimulându-şi intenţiile, Lăpuşneanu face efortul de a-şi domina trăirile interioare, iar acest efort transpare în aspecte fizionomice: „era foarte galben la faţă”. Discursul este un „model” de ipocrizie. Scena dezvăluie un personaj foarte inteligent, care ştie să-şi calculeze reacţiile şi gesturile astfel încât să obţină efectul scontat. Nimic demagogic nu transpare din acest discurs, deşi menirea lui este de a impresiona asistenţa prin retorism. Gesturile dau veridicitate cuvintelor: „îşi făcu cruce”. La palat, cei 47 de boieri sunt masacraţi de slujitorii pregătiţi pentru acest eveniment. Moţoc asistă, obligat de domnitor, la scena masacrului, fără a şti care îi este soarta. Câţiva fugari dau de ştire în afara zidurilor palatului despre măcel, ceea ce contribuie la adunarea unei mulţimi dezlănţuite în faţa porţilor ferecate. O voce din mulţime se impune ca voinţă, determinând cristalizarea cererilor într-o singură revendicare: „Capul lui Moţoc vrem!” . Naraţiunea atinge punctul culminant în acest moment, strigătul mulţimii devenind motoul părţii a treia a nuvelei. Moţoc este sacrificat, domnitorul îndeplinindu-şi promisiunea iniţială: „Îţi făgăduiesc că sabia mea nu se va mânji de sângele tău, te voi cruţa, căci îmi eşti trebuitor, ca să mă mai uşurezi de blăstemurile norodului”. Domnitorul pozează în ipostaza de apărător al intereselor „prostimii, dispreţuită, în realitate, ca şi boierii trădători. „Leacul de frică” îi este administrat doamnei Ruxanda fără menajamente: Lăpuşneanu însuşi construieşte piramida celor 47 de capete. Masacrul boierilor este urmat de alte pedepse, dar promisiunea făcută doamnei Ruxanda este respectată: celor rămaşi în viaţă nu li se mai taie capetele. Lăpuşneanu se retrage în cetatea Hotin, pentru a fi mai aproape de hotare, neliniştit de fuga lui Spancioc şi Stroici, care au reuşit să scape de urmărirea oamenilor domniei. Îmbolnăvindu-se de friguri, el cere să fie călugărit, dar, când îşi revine din leşin, îi ameninţă cu moartea pe toţi cei prezenţi, printre care se află chiar fiul său. Spancioc şi Stroici se întorc în Moldova, şi îi propun doamnei Ruxanda să-l otrăvească pe domnitor pentru a-şi salva viaţa. Doamna ezită şi cere sfatul mitropolitului Teofan. Intervenţia acestui personaj episodic este hotărâtoare pentru fixarea destinului domnitorului. Ipocrit şi disimulat, mitropolitul o sfătuieşte indirect pe doamna Ruxanda să-şi ucidă soţul, lăsându-i impresia că a absolvit-o de vină. Imoralitatea mitropolitului este însă evidentă. El foloseşte, referindu-se la domnitor, o formulă pentru iertarea morţilor, deşi acesta este încă în viaţă: „Cumplit şi crud este omul acesta, fiica mea; Domnul Dumnezeu să te povăţuiască. Iar eu mă duc să gătesc tot pentru purcederea noastră cu noul nostru domn; şi pre cel vechi, Dumnezeu să-l ierte şi să te ierte şi pre tine.” Ultima ameninţare a domnitorului – „De mă voi scula pre mulţi am să popesc şi eu” – rămâne fără finalizare, ilustrând furia neputincioasă a unui personaj care a dominat totul. Deznodământul acţiunii nu coincide cu finalul operei. Acesta concentrează artificial întregul şi îi aparţine naratorului omniscient, care face legătura dintre timpul cronicii şi timpul cititorului (timpul diegezei şi timpul relatării ) : „ Acest fel fu sfârşitul lui Alexandru Lăpuşneanul, care lăsă o pată de sânge în istoria Moldovei. La mănăstirea Slatina, zidită de el, unde e îngropat, se vede şi astăzi portretul lui şi al familiei sale”. Perspectiva asupra evenimentelor relatate este aceea a naratorului obiectiv şi omniscient. Culoarea de epocă se obţine prin reconstituirea fidelă a obiceiurilor, a vestimentaţiei şi a relaţiilor dintre personaje. Verosimilitatea relatării este susţinută de îmbinarea dintre elementul real, preluat din cronică şi elementul fictiv, rod al imaginaţiei scriitorului care nu este cronicar, ci creator de literatură. Cronologia este liniară, succesiunea faptelor este previzibilă, întrucât între evenimente se stabilesc relaţii de cauzalitate şi consecutivitate. Caracterul liniar nu exclude întreruperile (întoarceri în timp, pauze descriptive ). De exemplu, scena întâlnirii dintre doamna Ruxanda şi Alexandru Lăpuşneanu este precedată de relatarea acţiunilor domnitorului, care au drept consecinţă instaurarea autorităţii acestuia asupra boierilor şi este întreruptă de o retrospectivă (destinele urmaşilor lui Petru Rareş – Iliaş, Ştefan şi Ruxanda ) şi de o pauză descriptivă (portretul doamnei – vestimentaţie, figură, stare de spirit ). Partea a treia a nuvelei are un accentuat caracter dramatic. Compusă din şase scene – cuvântarea lui Lăpuşneanu în biserică, sosirea boierilor la palat, dispunerea acestora în jurul mesei, ospăţul, măcelul, adunarea mulţimii şi sacrificarea lui Moţoc, construirea piramidei din capetele boierilor ucişi – această parte a nuvelei are un rol esenţial în ilustrarea stilului narativ abordat de C. Negruzzi. Decorurile se schimbă – de la biserică la sala de ospeţe -, personajele sunt distribuite în „scenă” astfel încât să evidenţieze personajul principal. Acesta este pus să evolueze în faţa unui public larg sau foarte restrâns, ceea ce creează o tensiune acumulată până în momentul deznodământului. Succesiunea climax – anticlimax pregăteşte momentul sacrificării lui Moţoc. Momentele tensionate alternează cu pauze descriptive ( cuvântarea de la biserică şi sosirea boierilor la palat sunt urmate de o descriere minuţioasă a obiceiurilor legate de ospeţele organizate la Curte ). Naratorul omniscient accentuează trăsăturile personajului principal, ca un regizor care fixează lumina reflectoarelor pe un actor,urmărindu-i reacţiile şi gesturile: „El râdea; iar Moţoc, silindu-se a râde, ca să placă stăpânului, simţea părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind. Şi cu adevărat era groază a privi această scenă sângeroasă. Închipuiască-şi cineva …” Legătura narator – cititor ( „Închipuiască-şi cineva…” ) subliniază construcţia dramatică a scenei, întrucât realizează unirea tuturor instanţelor narative – narator, personaj, cititor – printr-un discurs care aduce în momentul prezentului întreaga acţiune. Reacţiile personajului secundar Moţoc potenţează trăsăturile de caracter ale personajului principal, caracterizat direct succint. Surprins în relaţie cu un singur personaj – Moţoc – sau cu un personaj colectiv – boierii ( adunaţi fie la biserică, fie la palat ) – Lăpuşneanu se defineşte treptat, ca un personaj puternic individualizat, caracterizat complex. Construcţia personajului se realizează prin asocierea a două dimensiuni: una socială, exterioară, şi una psihologică, interioară. Dimensiunea socială îl încadrează în tipologia domnitorului despotic şi autoritar, care întreprinde o serie de acţiuni menite să-i consolideze autoritatea. Până la un punct, acţiunile lui Lăpuşneanu sunt justificate. Altele frizează patologicul, dezvăluind un caracter impulsiv, însetat de sânge şi incapabil să se controleze. Relaţiile cu cei din jur sunt de natură conflictuală: Lăpuşneanu – boieri, Lăpuşneanu – doamna Ruxanda, Lăpuşneanu – mitropolitul Teofan. Dimensiunea psihologică se construieşte prin raportare la conflictele exterioare. Foarte rar, apar notaţii ale autorului care sugerează anumite trăsături de caracter: „urâtul caracter”, „deşănţată cuvântare”. Toate firele narative sunt susţinute de evoluţia personajului principal, al cărui caracter se construieşte pe parcursul acţiunii. Limbajul, atitudinile care îi sunt atribuite îl particularizează ca personaj literar, realizând trecerea de la cronică la literatură, prin ficţiune. Aşadar, autorul ilustrează o temă cu finalitate moralizatoare. Readucând trecutul în atenţia cititorului, Costache Negruzzi nu face muncă de cronicar. El reconstituie o epocă şi imaginea unui personaj din perspectiva romantică a celui care interpretează trecutul, pentru a-i sublinia valoarea de lecţie de viaţă.

Trimiteți un comentariu