miercuri, 5 martie 2014

Prof. Mirela Broasca: Relatia dintre incipit si final in basmul cult ''Povestea lui Harap-Alb'', de I. Creanga



Scrie un eseu de 2 – 3 pagini despre relaţia dintre incipit şi final într-un basm cult studiat. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
-prezentarea a patru componente de structură şi/ sau de compoziţie a basmului cult pentru care ai optat (de exemplu: temă, viziune despre lume, construcţia subiectului, particularităţi ale compoziţiei, perspectivă narativă, tehnici narative, secvenţă narativă, episod, relaţii temporale şi spaţiale, personaj, modalităţi de caracterizare a personajului etc.);
- ilustrarea trăsăturilor incipitului, prin referire la textul narativ ales;
- comentarea particularităţilor construcţiei finalului în textul narativ ales;
- exprimarea unei opinii argumentate despre semnificaţia/ semnificaţiile relaţiei dintre incipitul şi finalul basmului cult ales.
      Ion Creangă, unul dintre scriitorii care s-au impus în literatura română prin originalitatea stilului, a lăsat posterităţii o operă variată, aducând în literatura cultă farmecul şi spontaneitatea literaturii populare. Povestea lui Harap-Alb, considerată „sinteză a basmului românesc” ( Nicolae Ciobanu ), se dezvoltă pe un tipar narativ tradiţional, particularizat prin intervenţiile autorului cult, care supune materialul epic unui proces de transformare în funcţie de propriile structuri mentale şi de propriile concepţii. Tema acestui basm cult depăşeşte limitele unei simple confruntări între bine şi rău, pentru că se urmăreşte procesul amplu de maturizare a unui erou care parcurge un complex drum iniţiatic.                                                                                                                                 Incipitul basmului lui Ion Creangă elimină schematismul enunţiativ specific prototipului folcloric umplând de conţinut atemporalitatea şi aspaţialitatea convenţiei prototipale: „Amu cică era odată într-o ţară un craiu, care avea trei feciori…” Incipitul anunţă o viziune particulară asupra universului imaginar, pe care îl pune sub semnul ironic al improbabilităţii: „Amu cică…” Cu alte cuvinte, încă de la începutul basmului, cititorul este invitat să pună sub semnul jocului „lumea pe dos” pe care o prezintă autorul cult. Regionalul amu aduce în lumea prezentă a cititorului lumea atemporală a basmului, ceea ce echivalează cu o eternizare a lecţiei de viaţă pe care autorul intenţionează să o prezinte. Perspectiva narativă obiectivă e subminată, încă din incipit, prin sugestia unei prezenţe a vocii narative, care creează o relaţie între timpul discursului – „Amu cică era odată…” – şi timpul istoriei – „Amu cică împăratul acela, aproape de bătrâneţe, căzând la zăcare…” De remarcat, ca o particularitate a incipitului din basmul cult al lui Ion Creangă, supradimensionarea expoziţiunii, care îndeplineşte rolul clasic al prezentării personajelor şi al circumstanţelor acţiunii – craiul, care are trei fii, Împăratul Verde, care are trei fiice, războaiele grele care despart cele două împărăţii şi care justifică înstrăinarea fraţilor şi a copiilor - , dar are şi elemente de modernitate, reliefând vocea narativă, care îl va însoţi constant, de-a lungul acţiunii, pe cititor, interpretând şi comentând evenimentele: „de aceea nu se putea călători aşa de uşor şi fără primejdii ca în ziua de astăzi.” Reluarea firului narativ după prezentarea personajelor şi a situaţiei iniţiale se realizează prin intervenţia naratorului în istorie: „Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul poveştii”. Din acest punct al relatării, construcţia subiectului este lineară, episoadele se structurează prin înlănţuire, acţiunile decurg firesc una din cealaltă şi se motivează reciproc. Timpul şi spaţiul acţiunii sunt imaginare, chiar dacă au elemente care amintesc de universul obişnuit. Întâmplările se petrec odată, cândva, atunci, adverbele sugerând un timp nedefinit, rupt de cel cotidian. Atemporalităţii acţiunii îi corespunde imprecizia spaţiului – undeva, într-o pădure, în grădina ursului.   Acţiunea basmului este structurată pe episoade, urmărind tiparele epicii populare. Situaţia iniţială prezintă o stare de echilibru – craiul are trei feciori, Verde-Împărat are trei fete, - care va fi perturbat prin sosirea scrisorii lui Verde-Împărat. Acesta nu are moştenitori şi îi cere fratelui său să îi trimită pe unul dintre fii pentru a-i lăsa împărăţia. Rugămintea nu e deloc uşor de îndeplinit, pentru că cele două împărăţii se află departe una de cealaltă, separate de războaie. Acţiunea de recuperare a echilibrului, care constituie un alt element din tiparul narativ tradiţional, începe în momentul în care fiii mai mari ai craiului pornesc spre împărăţia unchiului lor, convinşi că vor reuşi. Ambii eşuează lamentabil, la proba podului unde sunt aşteptaţi de tatăl deghizat în piele de urs. Mezinul va pleca în aceeaşi călătorie, după ce va dobândi, cu ajutorul sfaturilor Sfintei Duminici, calul cu puteri supranaturale, hainele şi armele tatălui său, din tinereţe. Proba podului va fi depăşită cu ajutorul calului, iar motivul călătoriei iniţiatice, specific basmelor, se asociază cu sfaturile tatălui, care îi cere fiului să se ferească de omul spân şi de omul roş, dăruindu-i pielea de urs. Probele la care va fi supus eroul ulterior sunt, de asemenea, trepte ale iniţierii. La trecerea prin pădurea – labirint, fiul craiului se rătăceşte şi acceptă, după trei întâlniri fatidice, tovărăşia omului spân. Spânul, spre deosebire de personajele negative tipice din basmele populare, adoptă un comportament care nu se abate cu nimic de la legile firescului. Prin vicleşug, la fântână, acesta îşi însuşeşte identitatea crăişorului, momentul fiind echivalent cu un adevărat botez, întrucât fiul craiului primeşte un nume – Harap-Alb – şi o nouă identitate – slugă a Spânului.   Procesul iniţiatic din Povestea lui Harap-Alb este mult mai complicat şi include parcurgerea unor etape complexe, marcând simbolic drumul spre maturitate al eroului. După ce ajung la Verde-Împărat, Harap-Alb este trimis să aducă salatele nemaiîntâlnite din Grădina Ursului, probă pe care o depăşeşte cu ajutorul calului şi al Sfintei Duminici. A doua probă la care este supus eroul este una a maturizării voinţei. Nestematele cerbului din pădurea fermecată nu pot fi dobândite decât de acela care ascultă fără şovăire sfaturile Sfintei Duminici. A treia probă este şi cea mai dificilă. Spânul cere să-i fie adusă fata Împăratului Roş, pentru a o lua de soţie. Această probă presupune alt drum iniţiatic, cu mai multe etape. La curtea Împăratului Roş, Harap-Alb şi însoţitorii săi trebuie să facă faţă altor provocări pentru a dobândi mâna fetei: proba ospăţului, înnoptatul în casa înroşită de foc, alegerea macului de nisip, păzirea şi prinderea fetei, identificarea acesteia. Ultima probă constă în aducerea apei vii, a apei moarte şi a celor trei smicele de măr dulce. Întoarcerea la curtea lui Verde-Împărat marchează şi ultima etapă a maturizării eroului, de natură afectivă. Harap-Alb se îndrăgosteşte de fata Împăratului Roş şi nu ar vrea să i-o dea Spânului, cum a procedat cu trofeele dobândite în cursul celorlalte probe. Restabilirea echilibrului se realizează prin dezvăluirea adevăratei identităţi a eroului. Spânul îi taie capul lui Harap-Alb, iar calul îl omoară pe uzurpator, ridicându-l până în înaltul cerului, de unde îi dă drumul. Este, de altfel, una dintre puţinele situaţii în care calul îşi dezvăluie adevăratele puteri. Fata Împăratului Roş recompune trupul eroului, îl descântă, readucându-l la viaţă, element echivalent cu o renaştere, care presupune dobândirea noii identităţi, de stăpân.Basmul cult aduce inovaţii structurii basmului popular prin multiplicarea numărului probelor la care este supus eroul şi prin complicarea lor progresivă până la deznodământul tipic. Personajul principal nu mai este învestit cu calităţi excepţionale, ca în basmul popular, nu mai are puteri neobişnuite, capacitatea de a se metamorfoza şi are un caracter complex, reunind calităţi şi defecte. De aici, autenticitatea umană pe care o dobândeşte eroul şi care îi conferă un caracter aparte. Deşi aparţine tipologiei voinicului din poveste, căruia îi este caracteristic atributul invincibilităţii necondiţionate, asigurată de miraculoasa lui putere, Harap-Alb este departe de tiparele convenţionale. Autorul îl construieşte accentuându-i latura umană – este şovăitor în faţa deciziilor sau gata să se lase stăpânit de frică, naiv, copleşit de rolul pe care şi l-a asumat. Se distinge printr-o calitate excepţională, care îl impune ca erou exemplar: bunătatea. Personajele auxiliare care i se alătură eroului, datorită acestei calităţi – Sfânta Duminică, calul năzdrăvan, furnicile, albinele, giganţii fabuloşi – extind această calitate dominantă a eroului în sfera întregului univers. În acelaşi spirit inovator ca şi incipitul, finalul este realizat în doi timpi. Deznodământul acţiunii nu coincide cu finalul operei, accentuând prezenţa ludică a naratorului, voce a autorului distinctă în relatare în acest basm, care completează, atenţionează, comentează. Aşadar, deznodământul e unul tipic pentru specie: „Şi au mai fost poftiţi încă: crai, crăiese şi-mpăraţi, oameni în samă băgaţi, ş-un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu. Veselie mare între toţi era, chiar şi sărăcimea ospăta şi bea!” Finalul însă, concentrează întregul şi îi aparţine naratorului omniscient, care face legătura dintre timpul basmului şi timpul cititorului, creând corespondenţa dintre ficţiune şi realitate şi sintetizând, amar – ironic, trăsăturile realităţii: „Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo be şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iar cine nu, se uită şi rabdă.” Sintagma „pe la noi” nu face trimitere numaidecât la lumea contemporană autorului, ci la lumea din afara basmului, posibilă oricând şi oriunde. Se remarcă, din nou, suprapunerea timpului istoriei cu timpul discursului, semn că intenţia principală a naratorului este de a transmite o anumită viziune despre lumea pe care a făcut-o să trăiască sub ochii cititorului. Cititorul este reintrodus în realitatea din care a plecat fără menajamente, semn că jocul s-a terminat şi că magia spunerii a luat sfârşit. Din perspectiva raportului cu realitatea, incipitul şi finalul basmului cult al lui Ion Creangă se înscriu într-o relaţie de simetrie. Prin iniţialul „Amu cică”, naratorul pune un pariu cu sine – acela de a-l face pe cititor să uite de propria lume şi să se delecteze cu poveste „de mirare” a lui Harap – Alb şi a tovarăşilor săi. În final, cititorului i se reaminteşte că lumea din care a ieşit temporar e una a contrastelor. Dar, în ciuda realismului lumii sale, cititorul a aflat, prin parcurgerea poveştii, că poate evada oricând în lumea „de poveste”, care îmbină desăvârşit datele lumii ficţiunii cu datele lumii de „pe la noi”.
Trimiteți un comentariu