prof. Mirela Broasca :tema si viziunea despre lume in romanul "MARA", de I. Slavici

Tema şi viziunea despre lume în romanul “MARA”, de Ioan Slavici
        Proza lui Ioan Slavici contureaza o fresca a moravurilor si a comportamentului specifice locuitorilor din Ardeal, o lume in care triumfa binele si adevarul, cinstea si dreptatea, norme etice pe care omul trebuie sa le respecte.

       Romanul "Mara" de Ioan Slavici (1848-1925) a fost publicat in 1894, in revista "Vatra", fiind "aproape o capodopera", (George Calinescu), deoarece destinul eroilor si mediul social sunt evocate cu o remarcabila arta a detaliului si cu o mare forta de construire a ansamblului.
        Semnificatia titlului este sugestiva, deoarece aceasta creatie este, mai intai, "romanul Marei", al carei destin constituie axa fundamentala a epicii, fiind si "prima femeie-capitalist din literatura noastra" (Nicolae ManolescU). Pe ea n-o intereseaza averea, ci banii, care ii aduc respect si impacare. Mara se incadreaza in vederile etice ale autorului, care considera ca oamenii trebuie sa fie chibzuiti, harnici si virtuosi, ea intruchipand un adevarat exemplu de moralitate.

        Tema romanului o constituie fresca sociala a lumii ardelenesti, cu moravurile ei specifice, asezata la interferenta satului cu orasul, intr-un targ ardelenesc, Radna, situat langa Lipova si aproape de Arad. Actiunea este plasata la sfarsitul secolului al XlX-lea si inceputul secolului al XX-lea, cand relatiile capitaliste incipiente evolueaza spre structuri sociale mestesugaresti, cu randuieli stricte si cu o anumita psihologie, proprii burgheziei aflate in ascensiune.
        Romanul "Mara" de loan Slavici este structurat in 21 de capitole, purtand titluri semnificative pentru continutul acestora: "Saracutii mamei", "Maica Aegidia", "Furtuna cea mare", "Ispita", "Datoria", "Blestemul casei", "Norocul casei", "Pace si liniste" etc.
        Opera se constituie prin imbinarea dintre romanul Marei, care urmareste destinul eroinei si romanul iubirii, care ilustreaza formarea si consolidarea cuplului erotic Persida-Natl. Relatarea actiunii se face din perspectiva auctoriala, adica naratiunea este la persoana a IlI-a, Slavici fiind omniscient si omniprezent.      Romanul are si o certa valoare etnografica, prin descrierea obiceiurilor ardelenesti, atat cele religioase cat si acelea referitoare la cultura si mentalitatea oamenilor de diferite etnii, ce convietuiau pe aceste meleaguri: romani, sasi, unguri. Ca in orice roman, in "Mara" exista mai multe planuri de actiune care se intrepatrund si la care participa mai multe personaje bine individualizate si construite convingator de Slavici.
        Romanul incepe prin prezentarea personajului principal, Mara Barzovanu, "o precupeata" din Radna si prin fixarea locului unde urmeaza sa se petreaca actiunea. Mara ramasese vaduva cu doi copii, "saracutii de ei", dar era inca tanara, voinica, harnica si nu se plangea de noroc. Barbatul sau, Barzovanu, fusese "mai mult carpaci decat cizmar" si-si petrecuse viata stand mai ales "la birt decat acasa", lasandu-le copiilor o livada de "vreo doua sute de pruni", o vie pe dealul Paulis si casa, care era a Marei, primita ca zestre cand se maritase.
Radna este situata pe malul drept al Muresului, iar peste rau, pe malul stang, se afla Lipova, de unde, pana la Arad se fac numai "doua ceasuri". Pe coasta dealului se afla manastirea minoritatilor "Maria Radna", iar biserica romaneasca este numai la Lipova. Mara face negot, "vinde ce poate si cumpara ce gaseste", duce de la Radna "ceea nu gasesti la Lipova ori la Arad" si aduce de la Arad "ceea ce nu gasesti la Radna ori la Lipova.". Marti dimineata isi asaza "satra (macat, covor - n.n.) si cosurile pline in targ Ia Radna, joi trece Muresul si-si intinde marfa la Lipova, iar vineri noaptea pleaca la Arad, "in piata cea mare", unde se aduna lume multa, din sapte tinuturi. Adesea, Mara mai castiga si dreptul de a-si pune masa si cosurile la capul podului, pe unde trecea toata lumea, cu sau fara treaba. Ea respecta, instinctiv, un principiu esential al economiei capitaliste, prefera sa dea tot ce are de vanzare pe "castig putin", decat sa-i "cloceasca" marfa si sa se intoarca acasa cu ea.
        Ca sa nu-i lase singuri, Mara ii poarta dupa ea pe cei doi copii, Persida si Trica, prin targuri, de aceea ei sunt "nepieptanati si nespalati si obraznici, saracutii mamei", dar ii iubeste mult si este foarte mandra de ei: "Tot n-are nimeni copii ca mine!".
         Mara isi tinea banii stransi pana acum repartizati in trei ciorapi: "unul pentru zilele de batranete si pentru inmormantare, altul pentru Persida si al treilea pentru Trica" si nu trecea nici o zi fara ca ea sa puna in fiecare macar cate un creitar. Avea ambitia ca sa-si vada fata preoteasa, iar pe Trica ajuns staroste in breasla cojocarilor. Pe fata o duce la manastirea din Radna si o da in grija maicii Aegidia pentru o educatie aleasa, iar pe Trica il angajeaza ucenic "pe patru ani" la Bocioaca, starostele cojocarilor din Lipova.
Copiii s-au facut mari si, odata cu ei "au crescut si ciorapii". Frumusetea si farmecul Persidei il fascineaza pe Natl, feciorul lui Hubar, macelar la Lipova. Tanarul fusese ucenic, de doi ani ajunsese calfa, iar acum, asa cum erau randuielile breslei, trebuia sa mai faca "doi ani de calatorie" ca sa ajunga patron. Persida se indragosteste, la randul ei de Natl si refuza cu fermitate sa se marite cu teologul Codreanu, spre marea supararea a Marei, care voia s-o vada preoteasa. Pentru dragostea ei, Persida sfideaza cu hotarare si brutalitate prejudecatile vremii, intre care aceea ca Natl era neamt. loan Slavici consacra pagini memorabile iubirii aprinse dintre cei doi tineri. "Dragostea Persidei este de un dramatism rascolitor. Nimeni pana la Slavici n-a descris dragostea in tot ceea ce are mai dramatic, grav, cu atata adancime si vigoare realista, cu atata poezie", afirma Pompiliu Mareea. Cand implineste optsprezece ani, Persida se casatoreste, in taina, cu Natl si fug impreuna la Viena, ca sa-si termine el perioada de calatorie, care ii va da dreptul sa devina maistru macelar. Intorsi la Lipova, tanara familie deschide un birt, pe care-1 va conduce mai ales Persida, deoarece Natl incepuse sa bea, sa joace carti si sa trandaveasca, ba chiar isi bate sotia, atunci cand ii reproseaza ca prietenii de bautura nu plateau si ca socotelile pe care le facuse insumau bani foarte multi.       Persida pierduse mult din infatisarea aleasa si gingasa pe care o capatase la manastire, se facuse mai voinica si mai puternica din cauza ca muncea din greu toata ziua. Schimbarea se produsese si in sufletul ei, contactul permanent cu slugile si clientii din carciuma o inasprisera, "nu se mai rusina cand auzea vorbe proaste, nu se simtea jignita cand i se zicea vreo vorba aspra". Fata are mustrari de constiinta pentru cununia lor facuta fara binecuvantarea parintilor, avand complice pe preotul Codreanu care facuse slujba pentru ca era un om slab si nu putuse rezista rugamintilor Persidei. Dupa ce Persida naste un copil, Mara si parintii lui Natl se impaca, dar, nu mult dupa aceea, batranul Hubar este ucis de fiul sau nelegitim, Bandi. Hubar-macelarul avusese o legatura amoroasa ascunsa cu Reghina, care fusese servitoare la Radna. Femeie voinica si frumoasa, ea il nascuse pe Bandi dar ramasese paralizata de o mana si de un picior, i se strambase gura si se smintise, asa ca nimeni nu putuse afla cine era tatal. Maicile ii tineau la manastire si ii hraneau pe amandoi, din mila crestina. Reghina murise cand baiatul avea opt ani, iar cand crescuse, Mara il lua de ajutor ca sa-i care cosurile si sa-i fie de folos la treburi. Bandi semana din ce in ce mai mult cu Natl si toti si-au dat seama ca iubitul misterios al Reghinei fusese Hubar-macelarul. In alt plan narativ, Slavici relateaza viata lui Trica. Angajat ucenic la Bocioaca, starostele cojocarilor, Trica este cuminte si harnic, devine calfa, dar refuza sa devina ginerele stapanului, desi acesta si-ar fi dorit sa-l insoare cu singura lui fiica. Trica rezista cu stoicism si la avansurile pe care i le facea sotia patronului, Marta si vrea numai sa devina mester cojocar pentru a avea o viata independenta.
Mara refuza sa-i plateasca lui Trica stagiul militar si baiatul pleaca pe frontul din Italia, este ranit "in sold de o tandara de bomba" si internat intr-un spital din Verona. Intors acasa, Mara vede ca flacaul se schimbase, avea obrazul ras si o mustacioara rasucita, nimic din infatisarea lui nu mai amintea de "prostalanul motolog din care putea orisicine sa faca ce vrea". In postul Pastelui, "amandoi cumnatii au fost scosi maiestri", Trica devine maistru cojocar, iar Natl maistru macelar.
Finalul romanului ilustreaza intalnirea dintre Bandi si Hubar, care recunoaste, in sfarsit, ca este tatal lui.In clipa aceea, Bandi "il lovi cu pumnul in piept, apoi cuprins de un fel de turbare, se napusti asupra lui si-1 musca in gatlej". Persida 1-a gasit pe Hubar prabusit in mijlocul casei, cu ochii inchisi, iar pe Bandi apasand pieptul tatalui sau si razand demential.

          loan Slavici surprinde, pe tot parcursul romanului, atmosfera specifica a spatiului ardelenesc, in toate laturile vietii omenesti.

       In concluzie, cu o impresionanta forta a detaliului, autorul construieste imagini sugestive privind etnografia, obiceiurile, traditiile, mentalitatea oamenilor de etnii diferite, care convietuiesc in acelasi spatiu etic ce-i cuprinde si-i supune pe toti: "Colectivitatea face legea pe care individul e tinut sa o respecte". (Nicolae Manolescu)

prof. Mirela Broasca: Particularitatile de constructie a unui personaj dintr-un text narativ, apartinand lui Marin Preda:'' Morometii, Ilie Moromete''

Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, despre particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un text narativ studiat, aparţinând lui Marin Preda.

Roman realist – obiectiv,  Moromeţii ilustrează preocupare constantă a lui Marin Preda de a consemna complexitatea lumii rurale.  Primul volum, apărut în 1955, impune un personaj cu totul original în literatura română, care depăşeşte limitele tipului în care se înscrie. Ilie Moromete şi familia sa susţin acţiunea principală a acestei opere, care poate fi considerată, la un prim nivel,  un roman de familie. Familia rurală este raportată la destinul colectivităţii, pusă în relaţie cu mari procese de metamorfoză socială, care determină schimbări de mentalitate. Procesul conduce la disoluţia unor structuri tradiţionale, la degradarea modelului şi la impunerea altor valori. În aceste condiţii, supravieţuiesc doar cei care se adaptează, care cred că singura lor şansă este de a renunţa la ceea ce se consideră structuri perimate.

 Acţiunea, amplă, este plasată în spaţiul rural din Câmpia Dunării şi este structurată pe trei planuri narative principale, care urmăresc evoluţia a trei familii, surprinse, toate, în plin proces de disoluţie: Moromete şi familiile complementare – Boţoghină şi Bălosu. Destinul fiecăreia dintre ele este urmărit prin raportare la atitudinea lor faţă de valorile fundamentale ale lumii rurale: tradiţia, familia şi pământul. Incipitul fixează clar reperele spaţio-temporale -  „În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari.” –, sugerând o atmosferă paşnic – arhaică, în care existenţa oamenilor se desfăşoară în legătură cu evenimente care pot fi controlate.

Subiectul se construieşte prin înlănţuire, creând o imagine complexă a relaţiilor familiale care se stabilesc în interiorul unei comunităţi rurale aproape închise, în care viaţa se desfăşoară în ritmuri universale. Ţăranii din Siliştea – Gumeşti se confruntă cu problemele universale ale lumii lor, pe care romanul realist românesc le-a ilustrat în toată amploarea lor – problema pământului, efortul continuu de a-şi asigura traiul, munca istovitoare la câmp, dar şi tradiţiile, respectul pentru familie şi pentru autoritatea consacrată.

Personajul principal al romanului, creat după modelul real al tatălui scriitorului, este o prezenţă de neuitat tocmai prin faptul că reuşeşte să-şi păstreze nealterată substanţa sufletească şi să-şi conserve seninătatea, chiar dacă problemele lui sunt ale tuturor ţăranilor, de oricând şi de oriunde. Portretul personajului se defineşte pe parcursul acţiunii, mai ales prin caracterizare indirectă. Această modalitate de caractrizare conduce la acumularea detaliilor despre existenţa personajului, care se individualizează puternic atât prin reacţii, gesturi, atitudini, cât şi prin relaţiile pe care le stabileşte cu celalte personaje.

Rămas văduv, Ilie Moromete se recăsătoreşte cu Catrina, familia reunind copii din ambele căsătorii, între care se declanşează conflicte surde, alimentate de Guica, sora mai mare  a lui Moromete. Nemulţumită  că fratele său s-a recăsătorit, exilând-o din casa părintească, Maria Moromete nutreşte o neîmpăcată ură faţă de Catrina. Paraschiv, Nilă şi Achim, fiii lui Ilie Moromete din prima căsătorie, sunt convinşi că mama lor vitregă îi nedreptăţeşte, căutând să le facă zestre numai fetelor – Ilinca şi Tita – şi să-i asigure lui Neculae, fiul mai mic, continuarea studiilor. De aici, conflicte deschise, uneori violente. De altfel, una dintre primele scene ale romanului sugerează disensiunile care există în interiorul acestei familii compuse din copii proveniţi din căsnicii diferite.

Aşezarea la masă, în cadrul cinei în familie, este ilustrativă în acest sens: mama şi fetele stau lângă plită, Niculaie stă în apropierea mamei, iar băieţii mai mari „spre partea dinafară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece afară.” Mai sus decât toţi, într-o iluzie a autorităţii necontestate, Moromete stă pe pragul odăii celei bune, dominându-i cu privirea, cu gestul şi cu vocea pe toţi membrii familiei. E o scenă în care se creează iluzia autorităţii paterne într-o lume în care tiparele arhaice supravieţuiesc.  Ritualul mesei dezvăluie, însă, adevăratele relaţii din sânul familiei. Copiii din prima căsătorie nu se înţeleg cu ceilalţi, dar tatăl, pentru a menţine unitatea familiei, este dur ( Niculae face mofturi la masă şi mâna tatălui îl loveşte necruţător ). Problemele familiei sunt ale tuturor celor din sat: existenţa câtorva loturi de pământ şi lupta pentru a le păstra neştirbite, primejdia foncierii şi a datoriei la bancă. Lucrurile se complică prin disensiunile dintre fraţii vitregi şi prin dorinţa fiilor mai mari de a pleca la Bucureşti, convinşi că se vor descurca mai bine pe cont propriu decât sub autoritatea paternă.

Semnele crizei timpului arhaic se acumulează fără a fi observate. Moromete însuşi, în ciuda capacităţii neobişnuite de a reflecta pe marginea evenimentelor, nu le sesizează. Ignoră plata datoriilor către stat, raportându-se la precedentul anulării datoriilor de la bancă, speră că ploaia va aduce o recoltă bogată, ceea ce i-ar permite să pună deoparte bani. Toate aceste probleme financiare se vor dezlănţui după plecarea fiilor mai mari la Bucureşti. Plecarea lui Achim aduce primul semn simbolic al destrămării familiei Moromete. După ce îşi dă acordul în privinţa plecării lui Achim, Moromete hotărăşte să taie salcâmul care ocupă locul din spatele casei, anticipând greutăţile financiare. Fără a-şi explica gestul celorlalţi membri ai familiei, Moromete îl ia pe Nilă într-o dimineaţă de duminică şi taie salcâmul, pentru a-l vinde lui Bălosu. Copacul are valoare simbolică. Înalt, impunător, salcâmul conferă măreţie peisajului, fiind ştiut de toată comunitatea rurală. Copiii îl iau ca punct de reper al jocurilor, iar curtea din spatele casei lui Moromete pare mai mare datorită prezenţei acestuia. Căderea impunătorului arbore prevesteşte, simbolic, prăbuşirea autorităţii paterne şi anticipează precipitarea evenimentelor.

Achim pleacă la Bucureşti, dar câştigul aşteptat nu se iveşte, iar Moromete află că fiul său nu intenţionează să se mai întoarcă şi nici să trimită vreun ban acasă. Pedeapsa exemplară aplicată lui Paraschiv şi lui Nilă, într-una dintre ultimele scene ale primului volum, care marchează o încercare disperată de a restabili ordinea familială, nu are nici o eficienţă, cei doi fug şi ei la Bucureşti cu caii şi cu aproape toată averea familiei. Scena confruntării finale este magistral construită, din perspectiva naratorului obiectiv. Până în ultima clipă, Moromete speră că-şi poate recâştiga fiii porniţi pe o cale greşită. Stăpânirea de sine, arma secretă a lui Ilie Moromete în această confruntare, îi face, în cele din urmă, pe Paraschiv şi pe Nilă să-şi piardă cumpătul. Tatăl nu reacţionează împotriva fiilor mai mari, ci dimpotrivă, îşi bate nevasta, loveşte obrazul fetei care protestează, îi cere lui Niculae un foc. După ce tensiunea se acumulează până la un punct în care devine aproape palpabilă, izbucnirea tatălui este înfricoşătoare: Moromete ridică parul, lăsat înadins lângă uşă, şi loveşte fără cruţare, glasul lui „blând şi sfios” până atunci transformându-se într-un urlet: „- Ne-no-ro-ci-tu-le! Paraschive! Nenorocitule ce eşti![…] Şi tu, Nilă? Tu, mă? […] Cui nu-i place târla mea, să se ducă! Să plece!”

Pedeapsa aplicată şi discursul nu au niciun efect. Paraschiv şi Nilă sparg lada de zestre a fetelor, iau banii şi covoarele şi fug cu caii, ameninţând cu o răzbunare şi mai mare. Conflictul surd de pe tot parcursul acţiunii se finalizează în această izbucnire violentă a tatălui care marchează sfârşitul unui destin familial. Pentru fiii mai mari ai lui Ilie Moromete, tradiţia nu mai are nici o importanţă. Ei se adaptează primii noului, consideră că satul şi realitatea lui sunt perimate. Revolta împotriva autorităţii paterne este expresia acumulării unor nemulţumiri latente pricinuite de dorinţa de schimbare. Fără a o conştientiza clar, Paraschiv, Nilă şi Achim se raportează la mentalitatea oraşului, iar plecarea din sat nu este decât rezultatul nevoii latente de a lua viaţa pe cont propriu. Interesant este faptul că cei trei vor reconstitui, în peisajul citadin, tiparul gospodăriei rurale.

Prototip al ţăranului patriarhal, personajul principal  al romanului este o figură aparte a categoriei ruralului. Capul familiei, eroul lui Marin Preda trăieşte în convingerea neclintită că existenţa sa reprezintă lucrul cel mai important din univers. Spirit pătrunzător, contemplativ şi ironic, dispreţuieşte tot ce vine de dincolo de marginile satului, considerat centru al întregului univers, ignorând noul şi neîncrezător în posibilitatea vreunei schimbări aducătoare de bine. Cu o candoare zeflemistă şi înţelepciune meditativă, personajul lui Marin Preda posedă ştiinţa ascunderii gândurilor şi a rostirii imprevizibile. De o inteligenţă rafinată, ştie să se facă ascultat de prieteni, să întrerupă oamenii şi să trăiască o iluzie. „Blând şi nedumerit”  uneori, alteori „de o tristeţe aproape duioasă, nepământească”, „tulbure şi însingurat”, Moromete trece de la umor la însingurare. Cu plăcerea ieşirii pe scenă, personajul trăieşte voluptatea reuniunilor duminicale de la fierăria satului, una dintre puţinele plăceri pe care şi le îngăduie, pentru că Moromete e surprins la începutul evoluţiei sale în roman la vârsta la care „numai mari nenorociri sau numai mari bucurii mai pot schimba viaţa unui om”.

Aparenţa autorităţii necontestate se menţine o perioadă, la fel ca şi iluzia imuabilităţii lumii din care face parte. În ciuda aparenţelor însă, personajul este un singuratic. Ipostaze definitorii pentru caracterul său sunt şi acelea în care se retrage în grădină, singur şi meditativ: „Moromete avea uneori obiceiul – semn de bătrâneţe sau poate nevoia de a se convinge că şi cele mai întortocheate gânduri pot căpăta glas – de a se retrage în fundul grădinii şi de a vorbi singur”. Meditaţiile solitare şi puţinii prieteni ( în ciuda sociabilităţii, singurii cu adevărat toleraţi sunt Cocoşilă şi Dumitru lui Nae ) îl definesc ca substanţă sufletească. Comedia disimulării şi plăcerea interpretării rolurilor nu vor rezista ca mod de viaţă. Ilie Moromete nu va fi capabil să îşi apere până la capăt stilul existenţial. Acceptat o perioadă de soţie şi de copii, modul de a exista patriarhal este contestat, în cele din urmă, violent chiar. Fiii mai mari fug, Catrina şi fetele îl părăsesc, Niculaie refuză să-i mai vorbească, neînţelegând gestul tatălui de a nu-i mai plăti taxele şcolare. Descoperirea faptului că propria concepţie despre viaţă era eronată, personajul se retrage într-o muţenie care îl va face de nerecunoscut. Din Moromete cel cunoscut de toţi nu mai rămâne decât capul de humă arsă, făcut de Din Vasilescu, care priveşte însingurat de pe poliţa lui Iocan metamorfoza timpului. Criza timpului istoric, anunţată de finalul primului volum ( „Timpul nu mai avea răbdare” ), se concretizează în prăbuşirea tuturor structurilor consacrate, prezentată în volumul al II-lea al romanului.

Chiar dacă reuşeşte să refacă loturile de pământ, chiar dacă îşi regăseşte seninătatea şi puterea de a ironiza şi de a contempla spectacolul lumii, Ilie Moromete al volumului al II-lea pare o copie palidă a personajului care susţine, prin prezenţă, reacţii şi gesturi, întreaga existenţă a comunităţii rurale din Siliştea – Gumeşti. Singurătatea copleşitoare îl individualizează puternic pe acest „ţăran” capabil să înţeleagă mai bine decât oricine rosturile existenţei şi, de aceea, în conflict cu toţi cei care îl înconjoară. Când înţelege că esenţa existenţei sale – principiul potrivit căruia un mod de viaţă corect se întemeiază în primul rând pe respectul autorităţii câştigate prin experienţă – nu mai are valoare, Ilie Moromete renunţă la lupta cu fiii săi şi chiar cu propriul destin.

Portretul fizic aproape lipseşte: detaliile se referă la o vârstă incertă, a maturităţii depline, sugerată direct de narator printr-o construcţie deosebită prin semnificaţii – „avea acea vârstă între tinereţe şi bătrâneţe când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva” – şi la capul de humă arsă pe care i-l face Din Vasilescu în poiana fierăriei lui Iocan. Probabil că din dispersarea personajului în relaţiile cu cei din jur rezultă farmecul său aparte, imposibil de definit.  

„Cel din urmă ţăran”, fire contemplativă care nu îşi mai găseşte locul în mediul până atunci familiar, părăseşte scena istoriei cu o demnitate memorabilă – „Domnule, eu întotdeauna am dus o viaţă independentă!” În cazul lui Ilie Moromete, personajul subjugă mediul formator. Ritualurile mecanice ale existenţei rurale nu funcţionează în cazul lui decât într-o mică măsură, pentru că Moromete are darul neobişnuit de a pune lumea sub semnul întrebării. Pentru el, rutina cotidiană nu înseamnă a trăi la nivelul instinctelor, ci a descoperi partea nevăzută a evenimentelor. Aşadar, a ieşi din tipare. Este interesant de remarcat că acest personaj care depăşeşte canoanele tipului realist rămâne una dintre cele mai memorabile figuri de ţăran din literatura română.