Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, despre particularităţile
de construcţie a unui personaj dintr-un
text narativ studiat, aparţinând lui
Marin Preda.
Roman realist – obiectiv, Moromeţii ilustrează preocupare
constantă a lui Marin Preda de a consemna complexitatea lumii rurale. Primul volum, apărut în 1955, impune un
personaj cu totul original în literatura română, care depăşeşte limitele
tipului în care se înscrie. Ilie Moromete şi familia sa susţin acţiunea
principală a acestei opere, care poate fi considerată, la un prim nivel, un roman de familie. Familia rurală este
raportată la destinul colectivităţii, pusă în relaţie cu mari procese de
metamorfoză socială, care determină schimbări de mentalitate. Procesul conduce
la disoluţia unor structuri tradiţionale, la degradarea modelului şi la
impunerea altor valori. În aceste condiţii, supravieţuiesc doar cei care se
adaptează, care cred că singura lor şansă este de a renunţa la ceea ce se
consideră structuri perimate.
Acţiunea, amplă, este plasată în spaţiul rural din Câmpia Dunării şi este
structurată pe trei planuri narative
principale, care urmăresc evoluţia a trei familii, surprinse, toate, în
plin proces de disoluţie: Moromete şi familiile complementare – Boţoghină şi
Bălosu. Destinul fiecăreia dintre ele este urmărit prin raportare la atitudinea
lor faţă de valorile fundamentale ale lumii rurale: tradiţia, familia şi
pământul. Incipitul fixează clar
reperele spaţio-temporale - „În Câmpia
Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că
timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte
mari.” –, sugerând o atmosferă paşnic – arhaică, în care existenţa oamenilor se
desfăşoară în legătură cu evenimente care pot fi controlate.
Subiectul se construieşte prin înlănţuire, creând o imagine complexă a
relaţiilor familiale care se stabilesc în interiorul unei comunităţi rurale
aproape închise, în care viaţa se desfăşoară în ritmuri universale. Ţăranii din
Siliştea – Gumeşti se confruntă cu problemele universale ale lumii lor, pe care
romanul realist românesc le-a ilustrat în toată amploarea lor – problema
pământului, efortul continuu de a-şi asigura traiul, munca istovitoare la câmp,
dar şi tradiţiile, respectul pentru familie şi pentru autoritatea consacrată.
Personajul principal al
romanului, creat după modelul real al tatălui scriitorului, este o prezenţă de
neuitat tocmai prin faptul că reuşeşte să-şi păstreze nealterată substanţa
sufletească şi să-şi conserve seninătatea, chiar dacă problemele lui sunt ale
tuturor ţăranilor, de oricând şi de oriunde. Portretul personajului se
defineşte pe parcursul acţiunii, mai ales prin caracterizare indirectă. Această modalitate de caractrizare conduce
la acumularea detaliilor despre existenţa personajului, care se
individualizează puternic atât prin reacţii, gesturi, atitudini, cât şi prin
relaţiile pe care le stabileşte cu celalte personaje.
Rămas văduv, Ilie Moromete se
recăsătoreşte cu Catrina, familia reunind copii din ambele căsătorii, între
care se declanşează conflicte surde, alimentate de Guica, sora mai mare a lui Moromete. Nemulţumită că fratele său s-a recăsătorit, exilând-o din
casa părintească, Maria Moromete nutreşte o neîmpăcată ură faţă de Catrina.
Paraschiv, Nilă şi Achim, fiii lui Ilie Moromete din prima căsătorie, sunt
convinşi că mama lor vitregă îi nedreptăţeşte, căutând să le facă zestre numai
fetelor – Ilinca şi Tita – şi să-i asigure lui Neculae, fiul mai mic,
continuarea studiilor. De aici, conflicte
deschise, uneori violente. De altfel,
una dintre primele scene ale romanului sugerează disensiunile care există în
interiorul acestei familii compuse din copii proveniţi din căsnicii diferite.
Aşezarea la masă, în cadrul cinei
în familie, este ilustrativă în acest sens: mama şi fetele stau lângă plită,
Niculaie stă în apropierea mamei, iar băieţii mai mari „spre partea dinafară a
tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să
plece afară.” Mai sus decât toţi, într-o iluzie a autorităţii necontestate, Moromete
stă pe pragul odăii celei bune, dominându-i cu privirea, cu gestul şi cu vocea
pe toţi membrii familiei. E o scenă în care se creează iluzia autorităţii
paterne într-o lume în care tiparele arhaice supravieţuiesc. Ritualul mesei dezvăluie, însă, adevăratele
relaţii din sânul familiei. Copiii din prima căsătorie nu se înţeleg cu
ceilalţi, dar tatăl, pentru a menţine unitatea familiei, este dur ( Niculae
face mofturi la masă şi mâna tatălui îl loveşte necruţător ). Problemele
familiei sunt ale tuturor celor din sat: existenţa câtorva loturi de pământ şi
lupta pentru a le păstra neştirbite, primejdia foncierii şi a datoriei
la bancă. Lucrurile se complică prin disensiunile dintre fraţii vitregi şi prin
dorinţa fiilor mai mari de a pleca la Bucureşti, convinşi că se vor descurca mai bine
pe cont propriu decât sub autoritatea paternă.
Semnele crizei timpului arhaic se
acumulează fără a fi observate. Moromete însuşi, în ciuda capacităţii
neobişnuite de a reflecta pe marginea evenimentelor, nu le sesizează. Ignoră
plata datoriilor către stat, raportându-se la precedentul anulării datoriilor
de la bancă, speră că ploaia va aduce o recoltă bogată, ceea ce i-ar permite să
pună deoparte bani. Toate aceste probleme financiare se vor dezlănţui după
plecarea fiilor mai mari la Bucureşti. Plecarea lui Achim aduce primul semn
simbolic al destrămării familiei Moromete. După ce îşi dă acordul în privinţa
plecării lui Achim, Moromete hotărăşte să taie salcâmul care ocupă locul din
spatele casei, anticipând greutăţile financiare. Fără a-şi explica gestul
celorlalţi membri ai familiei, Moromete îl ia pe Nilă într-o dimineaţă de
duminică şi taie salcâmul, pentru a-l vinde lui Bălosu. Copacul are valoare
simbolică. Înalt, impunător, salcâmul conferă măreţie peisajului, fiind ştiut
de toată comunitatea rurală. Copiii îl iau ca punct de reper al jocurilor, iar
curtea din spatele casei lui Moromete pare mai mare datorită prezenţei acestuia.
Căderea impunătorului arbore prevesteşte, simbolic, prăbuşirea autorităţii
paterne şi anticipează precipitarea evenimentelor.
Achim pleacă
la Bucureşti,
dar câştigul aşteptat nu se iveşte, iar Moromete află că fiul său nu
intenţionează să se mai întoarcă şi nici să trimită vreun ban acasă. Pedeapsa
exemplară aplicată lui Paraschiv şi lui Nilă, într-una dintre ultimele scene
ale primului volum, care marchează o încercare disperată de a restabili ordinea
familială, nu are nici o eficienţă, cei doi fug şi ei la Bucureşti cu caii şi cu
aproape toată averea familiei. Scena confruntării finale este magistral
construită, din perspectiva naratorului obiectiv. Până în ultima clipă,
Moromete speră că-şi poate recâştiga fiii porniţi pe o cale greşită. Stăpânirea
de sine, arma secretă a lui Ilie Moromete în această confruntare, îi face, în
cele din urmă, pe Paraschiv şi pe Nilă să-şi piardă cumpătul. Tatăl nu
reacţionează împotriva fiilor mai mari, ci dimpotrivă, îşi bate nevasta,
loveşte obrazul fetei care protestează, îi cere lui Niculae un foc. După ce
tensiunea se acumulează până la un punct în care devine aproape palpabilă,
izbucnirea tatălui este înfricoşătoare: Moromete ridică parul, lăsat înadins
lângă uşă, şi loveşte fără cruţare, glasul lui „blând şi sfios” până atunci
transformându-se într-un urlet: „- Ne-no-ro-ci-tu-le! Paraschive! Nenorocitule
ce eşti![…] Şi tu, Nilă? Tu, mă? […] Cui nu-i place târla mea, să se ducă! Să
plece!”
Pedeapsa aplicată şi discursul nu
au niciun efect. Paraschiv şi Nilă sparg lada de zestre a fetelor, iau banii şi
covoarele şi fug cu caii, ameninţând cu o răzbunare şi mai mare. Conflictul
surd de pe tot parcursul acţiunii se finalizează în această izbucnire violentă
a tatălui care marchează sfârşitul unui destin familial. Pentru fiii mai mari
ai lui Ilie Moromete, tradiţia nu mai are nici o importanţă. Ei se adaptează
primii noului, consideră că satul şi realitatea lui sunt perimate. Revolta
împotriva autorităţii paterne este expresia acumulării unor nemulţumiri latente
pricinuite de dorinţa de schimbare. Fără a o conştientiza clar, Paraschiv, Nilă
şi Achim se raportează la mentalitatea oraşului, iar plecarea din sat nu este
decât rezultatul nevoii latente de a lua viaţa pe cont propriu. Interesant este
faptul că cei trei vor reconstitui, în peisajul citadin, tiparul gospodăriei
rurale.
Prototip al ţăranului patriarhal, personajul principal al romanului este o figură aparte a
categoriei ruralului. Capul familiei, eroul lui Marin Preda trăieşte în
convingerea neclintită că existenţa sa reprezintă lucrul cel mai important din
univers. Spirit pătrunzător, contemplativ şi ironic, dispreţuieşte tot ce vine
de dincolo de marginile satului, considerat centru al întregului univers,
ignorând noul şi neîncrezător în posibilitatea vreunei schimbări aducătoare de
bine. Cu o candoare zeflemistă şi înţelepciune meditativă, personajul lui Marin
Preda posedă ştiinţa ascunderii gândurilor şi a rostirii imprevizibile. De o
inteligenţă rafinată, ştie să se facă ascultat de prieteni, să întrerupă
oamenii şi să trăiască o iluzie. „Blând şi nedumerit” uneori, alteori „de o tristeţe aproape
duioasă, nepământească”, „tulbure şi însingurat”, Moromete trece de la umor la
însingurare. Cu plăcerea ieşirii pe scenă, personajul trăieşte voluptatea
reuniunilor duminicale de la fierăria satului, una dintre puţinele plăceri pe
care şi le îngăduie, pentru că Moromete e surprins la începutul evoluţiei sale
în roman la vârsta la care „numai mari nenorociri sau numai mari bucurii mai
pot schimba viaţa unui om”.
Aparenţa autorităţii necontestate
se menţine o perioadă, la fel ca şi iluzia imuabilităţii lumii din care face
parte. În ciuda aparenţelor însă, personajul este un singuratic. Ipostaze
definitorii pentru caracterul său sunt şi acelea în care se retrage în grădină,
singur şi meditativ: „Moromete avea uneori obiceiul – semn de bătrâneţe sau
poate nevoia de a se convinge că şi cele mai întortocheate gânduri pot căpăta
glas – de a se retrage în fundul grădinii şi de a vorbi singur”. Meditaţiile
solitare şi puţinii prieteni ( în ciuda sociabilităţii, singurii cu adevărat toleraţi
sunt Cocoşilă şi Dumitru lui Nae ) îl definesc ca substanţă sufletească.
Comedia disimulării şi plăcerea interpretării rolurilor nu vor rezista ca mod
de viaţă. Ilie Moromete nu va fi capabil să îşi apere până la capăt stilul
existenţial. Acceptat o perioadă de soţie şi de copii, modul de a exista
patriarhal este contestat, în cele din urmă, violent chiar. Fiii mai mari fug,
Catrina şi fetele îl părăsesc, Niculaie refuză să-i mai vorbească, neînţelegând
gestul tatălui de a nu-i mai plăti taxele şcolare. Descoperirea faptului că
propria concepţie despre viaţă era eronată, personajul se retrage într-o
muţenie care îl va face de nerecunoscut. Din Moromete cel cunoscut de toţi nu
mai rămâne decât capul de humă arsă, făcut de Din Vasilescu, care priveşte însingurat
de pe poliţa lui Iocan metamorfoza timpului. Criza timpului istoric, anunţată
de finalul primului volum ( „Timpul nu mai avea răbdare” ), se concretizează în
prăbuşirea tuturor structurilor consacrate, prezentată în volumul al II-lea al
romanului.
Chiar dacă reuşeşte să refacă
loturile de pământ, chiar dacă îşi regăseşte seninătatea şi puterea de a
ironiza şi de a contempla spectacolul lumii, Ilie Moromete al volumului al
II-lea pare o copie palidă a personajului care susţine, prin prezenţă, reacţii
şi gesturi, întreaga existenţă a comunităţii rurale din Siliştea – Gumeşti.
Singurătatea copleşitoare îl individualizează puternic pe acest „ţăran” capabil
să înţeleagă mai bine decât oricine rosturile existenţei şi, de aceea, în
conflict cu toţi cei care îl înconjoară. Când înţelege că esenţa existenţei
sale – principiul potrivit căruia un mod de viaţă corect se întemeiază în
primul rând pe respectul autorităţii câştigate prin experienţă – nu mai are
valoare, Ilie Moromete renunţă la lupta cu fiii săi şi chiar cu propriul
destin.
Portretul fizic aproape lipseşte:
detaliile se referă la o vârstă incertă, a maturităţii depline, sugerată direct de narator printr-o construcţie
deosebită prin semnificaţii – „avea acea vârstă între tinereţe şi bătrâneţe
când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva” – şi la
capul de humă arsă pe care i-l face Din Vasilescu în poiana fierăriei lui
Iocan. Probabil că din dispersarea personajului în relaţiile cu cei din jur
rezultă farmecul său aparte, imposibil de definit.
„Cel din urmă ţăran”, fire
contemplativă care nu îşi mai găseşte locul în mediul până atunci familiar,
părăseşte scena istoriei cu o demnitate memorabilă – „Domnule, eu întotdeauna
am dus o viaţă independentă!” În cazul lui Ilie Moromete, personajul subjugă
mediul formator. Ritualurile mecanice ale existenţei rurale nu funcţionează în
cazul lui decât într-o mică măsură, pentru că Moromete are darul neobişnuit de
a pune lumea sub semnul întrebării. Pentru el, rutina cotidiană nu înseamnă a
trăi la nivelul instinctelor, ci a descoperi partea nevăzută a evenimentelor. Aşadar,
a ieşi din tipare. Este interesant de remarcat că acest personaj care depăşeşte
canoanele tipului realist rămâne una dintre cele mai memorabile figuri de ţăran
din literatura română.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu