Prof. Mirela Broasca:Tema si viziunea despre lume dintr-un text poetic studiat,apartinand lui Mihai Eminescu.''

Voi afisa pe al meu blog un model de realizare a cerintei care a facut obiectul celei de-a treia parti a subiectului de bacalaureat din acest an,care a sunat cam asa:''Redacteaza un eseu de doua-trei pagini(600-900de cuvinte) in care sa prezinti tema si viziunea despre lume dintr-un text poetic studiat,apartinand lui Mihai Eminescu.''

FLOARE ALBASTRA  -  de MIHAI EMINESCU
Poezia FLOARE ALBASTRA a aparut în revista Convorbiri literare la 1 aprilie 1873,fiind printre primele poezii publicate în revista Convorbiri literare.
Poezia are ca motiv "floarea albastră", un motiv romantic, care apare şi în alte literaturi,cum ar fi  în literatura germană, la  Novalis, într-un poem romantic, unde floarea albastră se metamorfozează în femeie luînd chipul iubitei şi tulburînd inima eroului.
 Motivul "florii albastre" mai apare şi la Leopardi, iar la Eminescu floarea albastră reprezintă viaţa. Albastrul simbolizează infinitul, depărtările mării şi ale cerului, iar floarea simbolizează fiinţa care păstrează dorinţele, pe care le dezvăluie cu vrajă.

Motivul titlului .
Motivul "Florii albastre" se întâlneşte la romanticul german Novalis şi semnifică la acesta împlinirea iubirii ideale după moarte, într-o altă lume, cândva, cu speranţa acestei împliniri. în literatura italiană, în poezia lui Leopardi, motivul "Florii albastre" sugerează puritatea iubirii şi candoarea iubitei.
La Eminescu, motivul "florii albastre" semnifică aspiraţia spre iubirea ideală posibilă, proiectată în viitor, dar şi imposibilitatea împlinirii cuplului, idee îmbogăţită de poet cu accente filozofice profunde privind incompatibilitatea a doua lumi diferite, din care fac parte cei doi îndrăgostiţi. O altă interpretare pe care critica românească a dat-o acestui motiv literar este aceea a "Florii de nu-mă-uita", simbol al credinţei autohtone că iubirea împlinită rămâne mereu în amintirea, în mintea şi sufletul omului îndrăgostit.
Poezia "Floare albastră" face parte din tema iubirii şi a naturii, dar, spre deosebire de alte poezii de dragoste, această creaţie este îmbogăţită cu profunde idei filozofice, care vor căpăta desăvârşire în poemul "Luceafărul".

 Tema poeziei
O constituie aspiraţia poetului spre iubirea ideală, spre perfecţiune, care nu se poate împlini, idee exprimata de ultimul vers al poeziei: "Totuşi este trist în lume".

(Structura poeziei) :
Poezia este alcătuită din patru secvenţe lirice, două ilustrând monologul liric al iubitei, iar celelalte două monologul lirico-filozofic al poetului.
In primele trei strofe apare domeniul cunoasterii, de la geneza ('intunecata mare') pana la un intreg univers de cultura ('campiile Asice') si creatie ('piramidele-n-vechite'). Cea de-a treia strofa sugereaza izolarea acestui vast spirit care nu isi poate realiza idealurile in lumea telurica. Reflectiile din strofa a 4-a presupun consimtamantul vremelnic al poetului la chemarea iubirii: 'eu am ras, n-am zis nimica'. Concluzia este, in final, raportata la intreaga existenta a poetului: 'Si te-ai dus dulce minune / Si-a murit iubirea noastra'. Repetitia 'Floare-albastra! floare-albastra!' subliniaza intensitatea trairii, generata de contrastul dintre iluzie si realitate.
In plan terestru, iubita este vicleana, ademenitoare: 'Si de-a soarelui caldura / Voi fi rosie ca marul / Mi-oi desface de-aur parul sa-ti astup cu dansul gura'. Epitetele 'frumoasa', 'nebuna', 'dulce', cuprinse in versuri exclamative, exprima exuberanta sentimentului, specifica liricii de tinerete.
Invitatia la iubire se realizeaza intr-un cadru rustic, ce aminteste de pastelurile lui Alecsandri, dar si de 'Sara pe deal' sau 'Dorinta'.

Limbajul este direct si familiar, conferind poeziei un ton sagalnic, intim: 'Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?', 'S-apoi cine treaba are?'. Pornind de la forme populare: 'Mi-oi desface', 'Sa-ti astup', se ajunge la efecte de ordin artistic rafinat, ca in inversiunile: 'de-aur parul', 'albastra-mi dulce floare'.
Strofa a patra este monologul liric al poetului în care se accentuează superioritatea preocupărilor şi a gândirii sale, prevestind finalul poeziei, lubita este "mititică" şi, deşi poetul recunoaşte că "ea spuse adevărul", se desprinde o uşoară ironie privind neputinţa lui de a fi fericii cu acest fel de iubire, enunţată cu superioritatea omului de geniu: "Eu am râs, n-am zis nimica".
Monologul liric al iubitei, începe printr-o chemare a iubitului în mijlociii naturii, ale cărei elemente specifice liricii eminesciene (codrul, izvorul, văile, stâncile, prăpăstiile) sunt în armonie desăvârşită cu stările îndrăgostiţilor:

"Hai în codrul cu verdeaţă,/ Und-izvoare plâng în vale,/ Stânca stă să se prâvale /In prăpastia măreaţă."

Jocul dragostei este prezent şi în această poezie, în care gesturile tandre, chemările iubirii optimiste, având chiar o notă de veselie, se constituie într-un adevărat ritual:’’"Şi mi-i spune-atunci poveşti /Şi minciuni cu-a ta guriţă/
Eu pe-un fir de romanită Voi cerca de mă iubeşti./De mi-i da o sărutare/Nime-n lume n-a să ştie,
Căci va fi sub pălărie/ -Ş-apoi cine treabă are!/Şi de-a soarelui căldura /Voi fi roşie ca mărul, /Mi-oi desface de-aur părul /Să-ţi astup cu dânsul gura ./ Cand prin crengi s-a fi ivit/Luna-n noaptea cea de vara
Mi-i tinea de subsuoara/Te-oi tinea de dupa gat.”

De remarcat faptul că iubita îşi face un scurt autoportret, din care reiese şi emoţia întâlnirii ("Voi fi roşie ca mărul,/ Mi-oi desface de-aur părul").
Ideea izolării cuplului de îndrăgostiţi de restul lumii, idee întâlnită şi în alte poezii erotice, este accentuată şi în aceste versuri ("Căci va fi sub pălărie"; "Grija noastră n-aib-o nime,/ Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?").

Arta iubirii este descrisă de fată prin gesturi tandre, mângâietoare, ademenitoare ("Te-oi ţinea de după gât"; "Ne-om da sărutări pe cale").
Ultimele două strofe constituie monologul liric al poetului, încărcat de profunde idei filozofice. Uimirea poetului pentru frumuseţea şi perfecţiunea fetei este sugerată de versul "Ca un stâlp eu stăm în lună!", iar superlativul "Ce frumoasă, ce nebună" sugerează miracolul pe care îl trăise poetul în visul său pentru iubita ideală. Punctele de suspensie aflate înaintea ultimei strofe îndeamnă la meditaţie privind împlinirea iubirii ideale, perfecte, ce nu poate fi realizată:

"Şi te-ai dus dulce minune,
Şi-a murit iubirea noastră -
Floare-albastra! floare-albastră..
Totuşi este trist în lume!"

Moartea iubirii sugerează neputinţa împlinirii cuplului, întrucât cei doi aparţin a două lumi diferite. Penultimul vers, repetiţia simbolului iubirii absolute ("floare albastră") semnifică tânguirea, tristeţea şi nefericirea poetului pentru imposibilitatea de a-şi împlini idealul.

Ultimul vers, "Totuşi este trist în lume!", a stârnit numeroase controverse, polemica învârtindu-se în jurul lui "totuşi" sau "totul", întrucât manuscrisul poeziei nu s-a găsit. Cel care decide corectitudinea formei este Perpessicius, care argumentează faptul că acest "totuşi" este specific simţirii eminesciene care, chiar dacă este melancolic şi sceptic, în poeziile lui lasă mereu o rază de speranţă pentru viitor, prin proiectarea sentimentului într-un ‘cândva’, într-un timp nedefinit. Nu poate, de asemenea, să fie atât de categoric, de ferm în afirmaţia sa ,pentru întreaga lume şi să exprime cu atâta precizie tristeţea omenirii, prin adverbul atât de definitiv "totul", având în vedere şi faptul că aspiraţia spre iubirea absolută este o trăsătură definitorie numai pentru omul de geniu.

 Procedee artistice:

Poetul foloseşte un limbaj familiar, expresii, cuvinte, locuţiuni populare: de mi-i da o sărutare, ş-apoi cine treabă are; forme de viitor popular: de mi-i da, te-ai ţine, voi cerca.
Marea majoritate a epitetelor sunt ornante: prăpastia măreaţă, trestia cea lină.
Cuvântul dulce este folosit cu diferite funcţii gramaticale (adjectiv, adverb) şi stilistice: dulce minune, dulce floare, dulce netezindu-mi părul.
Contrastul dintre cele două moduri de a înţelege viaţa este redat şi la nivel lexical şi stilistic: tot ceea ce defineşte domeniul de cuprindere al poetului sugerează spiritualul: ceruri nalte, întunecata mare; tot ceea ce defineşte modul de înţlegere a fetei sugerează realitatea vieţii.
Poezia depăşeşte limitele unei poezii de dragoste, implicând condiţia omului de geniu.
- epitete: "de-aur părul", "albastra, dulce floare";
- comparaţii: "Voi fi roşie ca mărul", "Dulci ca florile ascunse";
- personificări: "izvoare plâng în vale";
- prozodia:, versificaţia este trohaică, măsura de 7-8 silabe, iar rima îmbrăţişată, uneori asonantă (căldură-gura; frunze-ascunse);
- expresii populare: "de nu m-ai uita încalţe", "Nime-n lume n-a s-o ştie";
"Floare albastră este nu numai o poezie de dragoste, ci şi o meditaţie cu rezonanţe asupra aspiraţiei către absolut în iubire, întrucât Eminescu suprapune peste tema erotică tema timpului, care este motivul fundamental al întregii sale creaţii romantice.

De la Novalis pare sa fi luat Eminescu 'floarea albastra' ce apare ca simbol al iubirii si al nostalgiei infinitului, transformand-o in metafora pentru viata, infinit si dorinte dezvaluite cu vraja.