Prof. Mirela Broasca: Particularitatile de constructie a unui personaj intr-un basm cult ( Harap-Alb, de I. Creanga)

     Ion Creangă, unul dintre scriitorii care s-au impus în literatura română prin originalitatea stilului, a lăsat posterităţii o operă variată, aducând în literatura cultă farmecul şi spontaneitatea literaturii populare. Povestea lui Harap-Alb, considerată „sinteză a basmului românesc” ( Nicolae Ciobanu ), se dezvoltă pe un tipar narativ tradiţional, particularizat prin intervenţiile autorului cult, care supune materialul epic unui proces de transformare în funcţie de propriile structuri mentale şi de propriile concepţii. Tema basmului menţionat este reprezentată de confruntarea dintre bine şi rău, pe parcursul căreia un erou se desăvârşeşte, aventurându-se în cucerirea lumii, pentru supunerea ei. Conflictul, dezvoltat pe schema tradiţională, este mai complicat decât în cazul modelului popular, prin implicarea unor personaje complexe şi prin dimensiunea psihologică. Basmul cult aduce inovaţii structurii basmului popular şi în privinţa acţiunii, prin multiplicarea numărului probelor la care este supus eroul şi prin complicarea lor progresivă până la deznodământul tipic. Personajul principal nu mai este învestit cu calităţi excepţionale, ca în basmul popular, nu mai are puteri neobişnuite, capacitatea de a se metamorfoza şi are un caracter complex, reunind calităţi şi defecte. De aici, autenticitatea umană pe care o dobândeşte eroul şi care îi conferă un caracter aparte. Deşi aparţine tipologiei voinicului din poveste, căruia îi este caracteristic atributul invincibilităţii necondiţionate, asigurată de miraculoasa lui putere, Harap-Alb este departe de tiparele convenţionale. Autorul îl construieşte accentuându-i latura umană – este şovăitor în faţa deciziilor sau gata să se lase stăpânit de frică, naiv, copleşit de rolul pe care şi l-a asumat. Se distinge printr-o calitate excepţională, care îl impune ca erou exemplar: bunătatea. George Călinescu observă că eroul lui Creangă nu e mai viteaz decât alţii, adică decât fraţii săi, şi nici decât alţi oameni de aceeaşi condiţie. Compensându-i slăbiciunile firesc umane, bunătatea şi mila îi conferă lui Harap-Alb calitatea de arhisemn (simbol ) al binelui. Personajele auxiliare care i se alătură eroului, datorită acestei calităţi – Sfânta Duminică, calul năzdrăvan, furnicile, albinele, giganţii fabuloşi – extind această calitate dominantă a eroului în sfera întregului univers.  
    Titlul neobişnuit al basmului evidenţiază dubla personalitate a protagonistului, reprezentată printr-o identitate reală ( de tânăr prinţ ) şi una aparentă ( de slugă a Spânului ); totodată, acesta reflectă, prin contrastul cromatic „negru – alb”, armonizarea defectelor şi a calităţilor umane, dintre care primele sunt necesare pentru a le verifica pe ultimele. Majoritatea eroilor acestui basm stăpânesc tehnica psihologică a disimulării, creându-şi false identităţi, cu motivaţii distincte: bătrânul crai îşi ascunde calitatea părintească şi socială în pielea unui urs, ca să poată verifica tenacitatea şi responsabilitatea feciorilor săi. El doreşte să se convingă care dintre aceştia întruneşte calităţile necesare pentru a prelua conducerea împărăţiei fratelui său; Spânul obţine, prin viclenie, falsa identitate a unui fecior de crai, prin intermediul căreia doreşte să parvină social, căsătorindu-se cu o prinţesă şi devenind apoi el însuşi împărat; Sfânta Duminică se metamorfozează în cerşetoare ca să probeze cele două însuşiri umane – esenţiale în viziunea ei – ale tânărului erou, simţul creştin al milei şi mărinimia faţă de bătrâni şi sărmani. Spre deosebire de cei care îşi modifică identitatea benevol, protagonistul basmului cult va fi constrâns de jurământul depus în faţa Spânului ( pentru a-şi salva viaţa ) să accepte înfăţişarea, vestimentaţia şi atribuţiile unui servitor. Pe toată durata întâmplărilor, din momentul când îl cunoaşte pe Spân şi până când îşi va recăpăta adevărata condiţie, eroul va fi obligat să lupte pentru a-şi afirma drepturile şi pentru a se regăsi. El se individualizează numai după întâlnirea cu Spânul, confruntarea cu personajul negativ formându-l ca om. Până atunci, neavând experienţă, nu are nici identitate. Trăsăturile eroului se dezvăluie treptat, prin implicarea sa în acţiune. Este caracterizat direct şi indirect. Caracterizarea directă este realizată din perspectiva naratorului, care îi apreciază o trăsătură morală – „boboc în felul său la trebi de aieste” - , şi din perspectiva altor personaje – Sfânta Duminică şi Spânul, care au opinii divergente. Sfânta Duminică îi apreciază bunătatea şi cuminţenia – „Vedea-te-aş împărat, luminate crăişor” - , în timp ce Spânul îl dispreţuieşte – „slugă vicleană ce-mi eşti”. Caracterizarea indirectă este, însă, cea mai complexă modalitate de caracterizare. Încă din prima parte a acţiunii, mezinul se dovedeşte foarte sensibil la reproşurile tatălui, dezamăgit de eşecurile celor doi fii mai mari. În timp ce băieţii mai mari rămân indiferenţi la reproşurile tatălui, mezinul plânge ruşinat, „lovit în adâncul sufletului” de mustrările părinteşti. Reacţia mezinului relevă o psihologie aparte – se comportă omeneşte cu bătrâna care era Sfânta Duminică. Cu toată neîncrederea, îi dă mătuşii un ban, de milă şi, de aceea, are acces la un plan magic pe care fraţii mai mari îl ratează, prin atitudinea orgolioasă şi dispreţuitoare. Mezinul pleacă în cucerirea lumii având o triplă motivaţie: să se cunoască pe sine şi realele lui posibilităţi, drumul către împărăţia unchiului devenind o iniţiere în revelarea propriei identităţi; să-şi ia revanşa asupra fraţilor mai vârstnici, dintr-un simţ firesc al competitivităţii între oameni; să aline deziluzia şi amărăciunea părintească şi să-i demonstreze craiului că neîncrederea iniţială a fost neîntemeiată. Naivitatea, una dintre trăsăturile morale definitorii pentru tânărul aflat la început de drum, este reliefată prin gestul de a-l accepta pe Spânul întâlnit în pădure drept însoţitor. Înşelat de aparenţe, fiul craiului, „boboc în felul său la trebi de aieste”, face un pact cu diavolul care va conduce la pierderea condiţiei iniţiale – de fiu al craiului şi potenţial moştenitor al Împăratului Verde – şi la dobândirea unei condiţii noi – de slugă a Spânului. Acest pact dobândeşte, în Povestea lui Arap-Alb, o semnificaţie aparte, pentru că, datorită robiei Spânului, eroul va conştientiza propriile slăbiciuni şi va putea evolua. Aşadar, principiul răului devine o parte complementară a dimensiunii umane a eroului, conceput ca o sumă de ezitări şi de acte curajoase. Harap-Alb intră, în călătoria lui iniţiatică, pe un tărâm necunoscut, de aceea este absolut necesar să-i înţeleagă semnificaţiile, prin depăşirea probelor. Din momentul în care fiul craiului dobândeşte un nume, prin intervenţia Spânului, încep muncile protagonistului, care sunt tot atâtea trepte de iniţiere, de la vârsta naivităţii până la a doua naştere, ca stăpân al împărăţiei unchiului său. Probele pe care le parcurge sunt echivalente, în plan simbolic, cu maturizarea fizică, psihică şi afectivă. Ezitant şi descurajat înaintea fiecărei probe, Harap-Alb dobândeşte, prin susţinerea celorlalte personaje – calul, Sfânta Duminică, Gerilă, Setilă, Flămânzilă etc. – conştiinţa propriei valori umane: „Fii încredinţat că nu eu, ci puterea milosteniei şi inima ta cea bună te ajută, Harap-Alb.” Ion Creangă a modificat radical personalitatea eroului, circumscris, în basmul tradiţional, prozaismului faptei ( un fel de Hercule autohtonizat ), înzestrat, însă, cu harul milosteniei în basmul cult. El este un tânăr harnic, omenos, îndatoritor, milostiv, virtuţi consacrate în sistemul etic popular. El îşi demonstrează altruismul, oferindu-şi ajutorul dezinteresat chiar şi celor mai umile vieţuitoare ( albinele, furnicile ). Portretul său se conturează treptat, în special prin mijloace indirecte de caracterizare, deoarece majoritatea trăsăturilor reies din fapte, acţiuni, limbaj. Dacă portretul fizic este aproape absent, ca în cazul eroului tipic de basm, precizându-se doar calitatea de cel mai tânăr dintre fii, portretul moral se defineşte treptat, prin însumarea trăsăturilor. Experienţa de viaţă se dobândeşte treptat, prin confruntarea cu forţele malefice mai mult sau mai puţin declarate ( Spânul, Cerbul, Ursul, Împăratul Roş ). Cucerirea unor spaţii din ce în ce mai largi – grădina Ursului, pădurea Cerbului, teritoriul peste care stăpâneşte Împăratul Roş – se asociază cu maturizarea progresivă a eroului, capabil să-şi asume responsabilităţi din ce în ce mai mari. Învestirea eroului ca împărat, după moartea simbolică şi reînvierea cu ajutorul obiectelor magice, marchează cucerirea deplină a sinelui. Din eroul şovăielnic şi temător, Harap-Alb devine omul matur, stăpân al propriului destin. Pe acest drum al cunoaşterii de sine, al trecerii de la vârsta inocentă la maturitatea lămurită, personajul supranatural din basmele populare se umanizează treptat, ajungând să treacă din condiţia de slugă în aceea de stăpân şi descoperind necesitatea de a alterna, în viaţă, izbânda cu eşecul şi de a cunoaşte suferinţa umană: „Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, […] vei crede celor asupriţi şi năcăjiţi, pentru că ştii acum ce e năcazul…” Moartea violentă este urmată de o renaştere spirituală, totul integrându-se într-un ritual care aminteşte de miturile originare. Renaşterea lui Harap-Alb stă sub semnul iubirii: „Dormeai tu mult şi bine, Harap-Alb de nu eram eu, zise fata împăratului Roş, sărutându-l cu drag şi dându-i iar paloşul în stăpânire”. Spânul părăseşte scena, îndeplinindu-şi menirea: iniţierea ia sfârşit, tânărul crăişor devine om întreg la fire. În cazul eroului propus de Ion Creangă, este evidentă descendenţa lui din lumea reală. Firescul existenţei sale şi al dezvoltării personalităţii până la dobândirea învestiturii de împărat îl apropie pe eroul din basmul cult de modelul real uman, mai mult decât în cazul eroului din basmul popular.       Maturizat de experienţele dramatice, după ce învinge dificultăţi care păreau insurmontabile, eroul primeşte învestitura binemeritată de împărat. Cu alte cuvinte, depăşeşte obstacolele inerente oricărui proces de maturizare În ansamblul ei, Povestea lui Harap-Alb devine un „roman de formare” cu subiect fabulos, ilustrând, de fapt, povestea destinului uman. În acest sens, tema basmului lui Ion Creangă devine, mai mult decât confruntarea convenţională dintre bine şi rău din basmul popular, procesul de maturizare a unui erou care sintetizează toate trăsăturile omului universal.
 

Prof. Mirela Broasca: Tema si viziunea despre lume in romanul ''ION'', de L. Rebreanu

      Publicat în 1920, romanul Ion reprezintă primul roman al lui Liviu Rebreanu, un roman realist şi obiectiv care înfăţişează univerul rural fără a-l idealiza. Geneza romanului Ion este legată de câteva elemente autobiografice: o scenă pe care a văzut-o autorul cu un ţăran care săruta pământul, un eveniment din satul său, când un ţăran văduv şi bogat şi-a bătut fata pentru că rămăsese însărcinată cu un tânăr sărac şi o discuţie cu un flăcău foarte sărac, Ion Pop al Glanetaşului, din cuvintele căruia „se simţea o dragoste pentru pământ aproape bolnăvicioasă.” Scena sărutării pământului se regăseşte în roman şi are un rol important deoarece reprezintă un simbol al iubirii obsesive pentru pământ. Este un gest semnificativ nu numai pentru destinul personajului principal ci şi pentru conturarea întregii naraţiuni, deoarece destinul tuturor personajelor se învârte în jurul problemei pământului.                                  
       În proza lui Liviu Rebreanu se întâlnesc două mari teme: problema conştiinţei naţionale în romanul Pădurea spânzuraţilor şi problema pământului în Ion şi Răscoala. Tema romanului o constituie lupta ţăranului român pentru pământ într-o societate împărţită în săraci şi bogaţi. Pe parcursul romanului se desprinde ideea că dorinţa de pământ duce la dezintegrare morală atunci când aceasta depăşeşte limitele normalului, transformându-se în obsesie. În acelaşi timp, romanul este o monografie a satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea. Pe parcursul romanului sunt descrise ritualuri care privesc marile evenimente din existenţa unui om: naşterea (naşterea copilului Anei), căsătoria (obiceiurile descrise la nunta dintre Ion şi Ana) şi moartea (ritualurile pentru Dumitru Moarcăş şi moartea Anei). Un alt eveniment important din viaţa unei comunităţi săteşti asupra căruia autorul se opreşte este hora. În afara obiceiurilor referitoare la desfăşurarea existenţei umane, sunt descrise şi îndeletniciri specifice mediului rural legate de munca la câmp, care subliniază şi mai mult caracterul monografic al romanului.
Din punct de vedere compoziţional, romanul este împărţit în două părţi, Glasul pământului şi Glasul iubirii, titlurile acestora sintetizând esenţa conţinutului. Acţiunea romanului este dispusă pe două planuri care alcătuiesc de fapt imaginea globală a satului transilvănean. Primul plan este al ţăranilor şi îl are în centru pe Ion, al doilea plan este al intelectualităţii rurale care descrie viaţa şi problemele cu care se confruntă familia Herdelea. Interesantă în cazul romanului Ion este construcţia ciclică, acesta începe şi se sfârşeşte cu descrierea drumului spre /dinspre satul Pripas. Prin această metaforă a drumului, autorul conduce cititorul în spaţiul geografic, social şi uman în care se va petrece acţiunea romanului. De la imaginea podului peste Jidoviţa, la Pădurea Domnească şi Cişmeaua Mortului, de aici pe sub Râpele Dracului, se ajune la imaginea Pripasului„pitit într-o scrântitură de coline”, unde se desfăşoară tradiţionala horă de duminică. Drumul descris în final încheie într-un fel evenimentele tragice petrecute în sat: „Satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câţiva oameni s-au stins, alţi le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele. Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca nişte tremurări plăpânde într-un uragan uriaş.”. Autorul susţine că a urmărit deliberat o construcţie circulară spre a întări iluzia realului, cititorul fiind readus la sfârşit, exact acolo de unde intrase în lumea ficţiunii. Ciclicitatea se va extinde şi în construcţia personajului principal: Ion revine în final la iubirea pentru Florica, ignorând glasul pământului. De asemenea, se precizează în text că acesta reia destinul lui Vasile Baciu. La fel ca şi Ion, tatăl Anei obţinuse pământurile căsătorindu-se cu o fată bogată, dar pe care nu o iubea. Dar reluarea presupune la Rebreanu o degradare: revenirea la Florica nu echivalează cu revenirea la iubirea pură de la începutul romanului ci se transformă într-o obsesie mistuitoare ca şi cea pentru pământ şi îi va aduce personajului sfârşitul tragic. De asemenea, spre deosebire de Ion, Vasile Baciu are grijă de familia lui, chiar dacă nu îşi iubeşte fiica. În centrul acţiunii se află figura lui Ion, care stăpânit de o obsesivă dorinţă de a avea pământ, îşi vede realizarea visurilor prin căsătoria cu Ana, fiica lui Vasile Baciu, unul dintre ţăranii bogaţi ai satului. Deşi o iubeşte pe Florica, o fată frumoasă dar săracă, îşi urmează cu tenacitate şi răbdare planul de a obţine pământurile, lăsând-o însărcinată pe Ana şi obligându-l astfel pe Vasile Baciu să-l accepte ca ginere şi să-i dea ca zestre pământurile.
    Relaţiile cu Vasile Baciu rămân tensionate, iar atitudinea de indiferenţă faţă de Ana o determină pe aceasta să se sinucidă.Nici viaţa intelectualităţii nu este ferită de tulburări şi privaţiuni, determinând uneori umiliri sau compromisuri. Laura, fiica cea mare a soţiilor Herdelea, se căsătoreşte cu George Pintea, deşi iubise pe altcineva. Învăţătorul face cu greu faţă dificultăţilor materiale şi, intrând în conflict cu autorităţile, votează, împotriva convingerilor sale, cu deputatul maghiar. Un rol important în viaţa satului îl are preotul Belciug, preocupat de construirea unei noi biserici şi de destinul ţăranilor între care provoacă diferite animozităţi.

Prof. Mirela Broasca: 'Ion', de L. Rebreanu- Relatia dintre incipit si final

Ion – Liviu Rebreanu: RELATIA DINTRE INCIPIT SI FINAL

Proza lui Rebreanu reprezintă în literatura română un incontestabil reper de modernitate deoarece scriitorul mută accentul de pe datele şi determinările exterioare ale viaţii omului, asupra zonelor mai profunde, aparţinând sulfetului şi conştiinţei. Romanele sale, diverse ca factură, se reunesc sub dorinţa scriitorului de a purta deasupra şuvoiului vieţii o oglindă care să reflecte nu doar aparenţa lucrurilor, ci şi ceva din miezul lor ascuns.

Publicat în 1920, după exerciţiul stilistic din nuvelele ce prevesteau realismul dur al scriitorului, romanul „Ion” reprezintă un moment semnificativ în evoluţia prozei româneşti.

Ca roman realist tradiţional, „Ion” ilustrează tipul numit de Nicolae manolescu „roman doric”, având acţiune cronologică, perspectivă narativă omniscientă, personaje tipice şi viziune veridică. Trăsăturile de roman realist se evidenţiază în obiectivitatea viziuniiîn sensul prezentării impersonale a realităţii, cu toate că scriitorul nu înregistrează cinematografic realitatea.

Discursul epic subliniază, prin claritate şi coerenţă, caracterul de roman realist. Materia epică se distribuie pe două mari părţi intitulate „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”, sugerând cele două forţe care determină destinul protagonistului. Părţile îşi corespund simetric prin cele 13 capitole între care primul se numeşte „Începutul”, iar ultimul „Sfârşitul”.

Simetria incipitului şi al finalului se realizează prin descrierea drumului care intră şi iese din satul Pripas, locul acţiunii romanului. Personificat cu ajutorul verbelor de mişcare („se desprinde”, „aleargă”, „urcă”, „înaintează”), drumul are semnificaţia simbolică a destinului unor oameni şi este învestit cu funcţie metatextuală. Asemenea ramei unui tablou, el separă viaţa reală a cititorului de viaţa ficţională a personajelor din roman: „Din şeseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul (...)se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece peste podul bătrând de lemn, spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa.(...) Lăsând Jidoviţa, drumul urcă întâi anevoie până ce-şi face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă înaintează vesel, neted, (...) ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline.”

Descrierea iniţială a drumului, supusă convenţiei veridicităţii prin detaliile toponimice, introduce cititorul în viaţa satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea, cu aspecte topografice, etnografice (hora), sociale. Descrierea caselor ilustrează, prin aspect şi aşezare, condiţia socială a locuitorilor şi anticipează rolul unor personaje în desfăşurarea narativă. Crucea strâmbă şi ruginită, de la marginea satului, cu Hristosul de tinichea, anticipează tragismul destinelor.

Acţiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la horă, în curtea văduvei lui maxim Oprea. Conflictul e deschide când Ion se hotărăşte să o ia pe Ana la joc, deşi o iubea pe Florica. Acest prim fir conflictual conduce spre conflictul central reprezentat de dorinţa lui Ion de a obţine pământul Anei pentru a fi respectat de comunitate. Conflictul central, tradus în roman ca un conflict exterior este urmat de un conflict interior sugerat de cele două forţe „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”, ce acţionează succesiv asupra eroului, deşi el are nevoie să şi le asume simultan. Acest conflict central are un sens tragic deorece eroul se confruntă cu o forţă mai presus de sine, forţa pământului, pe care nu o poate stăpâni, ajungând să fie strivit.

Ceea ce determină începutul conflictului este întâlnirea de la horă a lui ion cu Vasile Baciu. În urma confruntării, Ion se simte umilit şi îşi aprinde în suflet o dorinţă de răzbunare, care-l va conduce spre un final tragic, previzibil, specific naraţiunii realiste. Ion se căsătoreşte cu Ana pentru avere, dar, în final, femeia se sinucide, iar Ion îşi întoarce privirile spre Florica, femeia pe care o iubea cu adevărat, dar care era soţia lui George Bulbuc.

Finalul este închis, moartea lui Ion se produce subit. George, cel care îl ucide pe Ion, reprezintă „o mână” sau „o unealtă” a destinului prevestitor.

Descrierea finală închide simetric romanul şi face mai accesibilă semnificaţia simbolică a drumului din metafora şoselei-viaţă: „Drumul trece prin Jidoviţa, pe podul de lemn, acoperit, de peste Someş, şi pe urmă se pierde în şoseaua cea mare şi fără început...”.

Din perspectia finalului, putem trage concluzia că incipitul şi finalul îşi corespund simetric unul celuilalt deoarece orice început cuprinde semnele sfârşitului, şi orice sfârşit oferă promisiunea unui nou început. De asemenea, această dispunere realizează circularitatea viziunii şi ideea de repetabilitate a dramelor româneşti.

 

Prof. Mirela Broasca: Opinia despre mesajul poeziei ''Macii'', de Magda Isanos

''

''Ardeau ca nişte facle vii,
în vârf de firave tulpini.
Îşi înălţau râzând zglobii
obrazul roşu dintre spini.

I-am adunat cu mâini avare,
am rătăcit în seara blândă,
umplându-mi braţele de floare
învăpăiată şi plăpândă.

Şi m-am întors într-un târziu,
departe cîmpul rămânea,
atât de singur şi pustiu
în urma mea.

Dar când acasă-am încercat
să-i strâng într-un aprins buchet,
toţi macii mei s-au scuturat
ca nişte lacrimi pe parchet. 

                             ''Macii'', de Magda Isanos

Exprima-ti opinia despre mesajul poeziei ''Macii'' scrisa de Magda Isanos

     In opinia mea, in aceasta poezie scrisa de Magda Isanos, ''Macii'' este prezentata tema frumusetii unui peisaj din natura, in momentul infloririi macilor, flori ce starnesc admiratia si entuziasmul eului liric.

      In primul rand, poetul utilizeaza imaginile vizuale realizate prin intermediul figurilor de stil variate, precum comparatiile :''macii ardeau ca niste facle'', ''(macii) s-au scuturat ca niste lacrimi'', epitetele: ''vii , firave, zglobii, rosu, invapaiate si plapande, singur si pustiu, unele simple, caracterizatoare, altele situate in inversiune, altele multiple, metafora ''obrazul'', carora li se alatura personificarile:'' isi inaltau obrazul '',''razand zglobii'', cu  care se  sugereaza sensibilitatea unui suflet frumos, atras de gingasia florilor purpurii de mac. Incantarea produsa de delicatatea si fragilitatea proaspetelor flori de mac genereaza dorinta spontana precum si rapacitatea eului liric de a se incarca cu podoaba rosie a campului si de a le impleti intr-un buchet, insa tristetea se intensifica, datorita faptului de orice lucru frumos este trecator, deci efemer, ceea ce s-a intamplat si cu florile de culoarea purpurei:  acestea s-au scuturat , asemenea unor lacrimi pe parchet.

     In al doilea rand, din discursul liric, reies cateva idei poetice, ce impresioneaza prin profunzimea si sensibilitatea unui suflet candid: entuziasmul generat de frumusetea peisajului conturat de purpuriul florilor de mac, dorinta tinerei  de a colinda nestingherita, pana la caderea noptii, fascinata de frumusetea florilor ce decorau campul, lacomia de a aduna toate florile si de a le impleti intr-un buchet , tocmai pentru a se putea bucura de candoarea acestora mai multa vreme, dar si faptul ca  nimic din ceea ce este frumos nu dureaza o eternitate, ci este supus perisabilitatii vremelnice, situatie sugerata de faptul ca macii ''s-au scuturat ca niste lacrimi pe parchet'', la putin timp dupa ce fusesera culese.

       In concluzie, din aceasta poezie  putem desprinde faptul ca nu trebuie sa pierdem din atentie frumusetea naturii, pentru ca aceasta ne ofera la tot pasul motive sa ne bucuram de gingasia ei, de candoarea pe care florile o ofera sufletului uman, tocmai pentru a-l inveseli, iar un suflet sensibil nu este altceva decat un suflet cu adevarat frumos.

Prof. Mirela Broasca: Tema si viziunea despre lume intr-un text poetic apartinand lui Ion Barbu (Riga Crypto si lapona Enigel)

Scrie un eseu de 2 - 3 pagini în care să prezinţi tema şi viziunea despre lume, reflectate într-un text poetic studiat din opera lui Ion Barbu.
Ion Barbu este unul dintre poeţii români interbelici care au inovat spectaculos la nivel prozodic, formal şi la nivelul conţinutului poezia. Întreaga sa operă stă sub semnul modernismului. Tudor Vianu vorbeşte despre mai multe etape în evoluţia lirismului barbian: etapa parnasiană, în care se remarcă preocuparea pentru perfecţiunea formală, cultivarea anumitor simboluri şi detaşarea de conţinut a eului liric; etapa baladică şi orientală depăşeşte caracterul abstract al primelor poeme, orientându-se spre elemente de mit şi de legendă balcanică; etapa ermetică, în care se revine la perfecţiunea clasică a formei şi se abstractizează mesajul poetic. Riga Crypto şi lapona Enigel se încadrează în a doua etapă a creaţiei lui Ion Barbu, cunoscută sub denumirea de etapă baladesc-orientală. Nucleul baladei este constituit de mitul nunţii „dilematice”. Organizată în două planuri ( compoziţie „în ramă” ), balada propune o alegorie modernă despre condiţia limitată şi limitativă a omului. Imaginarul poetic stă sub semnul legendei, una dintre interpretările baladei putând fi relaţionată cu o legendă despre apariţia ciupercilor otrăvitoare. Titlul susţine tema textului şi face trimitere la două moduri de a fiinţa în raport cu universul: Riga Crypto, „regele – ciupearcă” este un simbol al intelectului pur, dar steril în încremenirea lumii sale, condamnat să trăiască în planul sentimentelor fără finalitatea împlinirii / „înfloririi”, iar lapona Enigel este simbolul celui care aspiră spre desăvârşire, spre depăşirea propriilor limite.  Incipitul face trimitere la două planuri ale relatării: primul plan, acela al „nuntaşului fruntaş”, introduce al doilea plan, al poveştii despre nunta neîmplinită a lui Enigel şi a lui Crypto. Primele patru strofe alcătuiesc rama povestirii, în care se creează cadrul propice „spunerii” poveştii nefericite de iubire despre Enigel şi riga Crypto. La o nuntă reală, într-un moment incert, care poate presupune împlinirea sau neîmplinirea nunţii ( „La spartul nunţii, în cămară” ), menestrelul este rugat de un „nuntaş fruntaş” să spună cântecul lui Enigel şi al lui Crypto. Spre deosebire de un moment anterior, în care menestrelul a mai spus aceeaşi poveste – „Cu foc l-ai zis acum o vară” – „spunerea” actuală este însoţită de o altă stare de spirit: „Azi zi-mi-l stins, încetinel, / La spartul nunţii, în cămară”. Prin această invocaţie a nuntaşului se creează o anumită atmosferă, melancolică, pentru ritualul povestirii. Balada propriu-zisă aduce în prim plan două personaje, provenind din medii diferite: umana Enigel şi Crypto, „regele-ciupearcă”. Întâlnirea celor doi se produce în visul laponei, care se îndreaptă spre sud, într-o mişcare ritualică, amintind transhumanţa. Riga Crypto are o condiţie singulară în lumea lui, refuzând să „înflorească”, spre deosebire de „ghiocei şi toporaşi”, care trăiesc efemer, conform propriei condiţii: „Şi răi ghioci şi toporaşi / Din gropi ieşeau să-l ocărască, / Sterp îl făceau şi nărăvaş, / Că nu voia să înflorească”. Aşadar, în raport cu propria condiţie, Crypto reprezintă ceva superior, care se sustrage dominaţiei efemerului, aspirând spre realizarea în altă condiţie. Popasul laponei îi oferă prilejul de a evolua în sensul pe care şi-l doreşte. Rugămintea adresată acesteia urmăreşte oprirea ei în spaţiul umbrei. Ritualic, sunt adresate trei invocaţii şi se oferă trei simboluri ale lumii vegetale: „dulceaţă”, „fragi”, „somn fraged şi răcoare”. Toate ofertele sunt refuzate, întrucât şi Enigel urmăreşte desăvârşirea în alt plan, superior, atrasă irepresibil de soare ( simbol al împlinirii spirituale absolute în poezia lui Ion Barbu ): „Mă-nchin la soarele-nţelept, / Că sufletu-i fântână-n piept, / Şi roata albă mi-e stăpână / Ce zace-n sufletul-fântână”. Soarele, unul dintre simbolurile centrale ale liricii lui Ion Barbu şi ale acestui text, se asociază, pentru Enigel, cu atingerea unui nivel spiritual superior, cu evoluţia: „La soare, roata se măreşte, / La umbră, numai carnea creşte…” imaginea soarelui în propriul suflet este „roata”, iar „creşterea” acesteia înseamnă depăşire a limitelor proprii. Despărţirea celor doi se realizează în împrejurări dramatice: riga Crypto, surprins de soare, se metamorfozează în ciupercă otrăvitoare: „Că-i greu mult soare să îndure / Ciupearcă crudă de pădure, / Că sufletul nu e fântână / Decât la om, fiară bătrână, / Iar la făptură mai firavă / Pahar e gândul, cu otravă”. Balada are sensuri alegorice, care se dezvăluie la lecturi succesive, ceea ce susţine caracterul modern al textului. Ion Barbu propune o altă variantă de lectură a unei situaţii consacrate în poezia romantică: incompatiblitatea a două fiinţe animate de scopuri individuale, un „Luceafăr întors”. Personajele baladei au valori simbolice: Crypto este simbolul increatului, al intelectului în stare pură, nedegradat de intervenţia patimii; aşa se explică refuzul înfloririi în lumea vegetalului; numele pe care i-l atribuie creatorul sugerează caracterul ascuns, criptic al personajului, dar poate face trimitere şi la condiţia lui – criptogramele sunt clasa ciupercilor otrăvitoare. Enigel simbolizează complexitatea umanului, atrasă de desăvârşirea spirituală, de nuntirea solară. Cele două personaje sunt prezentate în antiteză, nuntirea lor este imposibilă pentru că aparţin unor planuri existenţiale incompatibile. De altfel, întâlnirea lor are loc numai în visul laponei, dar dialogul se desfăşoară la un alt nivel decât dialogul Luceafărului cu Cătălina.  Pluralitatea sensurilor, încifrarea acestora în forma alegorică a poveştii de iubire eşuate dintre cei doi, referinţele culturale conferă modernitate textului barbian, care este o meditaţie profundă asupra destinului uman şi a complexităţii acestuia.