Ion Creangă, unul dintre scriitorii care s-au impus în literatura română prin originalitatea stilului, a lăsat posterităţii o operă variată, aducând în literatura cultă farmecul şi spontaneitatea literaturii populare. Povestea lui Harap-Alb, considerată „sinteză a basmului românesc” ( Nicolae Ciobanu ), se dezvoltă pe un tipar narativ tradiţional, particularizat prin intervenţiile autorului cult, care supune materialul epic unui proces de transformare în funcţie de propriile structuri mentale şi de propriile concepţii. Tema basmului menţionat este reprezentată de confruntarea dintre bine şi rău, pe parcursul căreia un erou se desăvârşeşte, aventurându-se în cucerirea lumii, pentru supunerea ei. Conflictul, dezvoltat pe schema tradiţională, este mai complicat decât în cazul modelului popular, prin implicarea unor personaje complexe şi prin dimensiunea psihologică. Basmul cult aduce inovaţii structurii basmului popular şi în privinţa acţiunii, prin multiplicarea numărului probelor la care este supus eroul şi prin complicarea lor progresivă până la deznodământul tipic. Personajul principal nu mai este învestit cu calităţi excepţionale, ca în basmul popular, nu mai are puteri neobişnuite, capacitatea de a se metamorfoza şi are un caracter complex, reunind calităţi şi defecte. De aici, autenticitatea umană pe care o dobândeşte eroul şi care îi conferă un caracter aparte. Deşi aparţine tipologiei voinicului din poveste, căruia îi este caracteristic atributul invincibilităţii necondiţionate, asigurată de miraculoasa lui putere, Harap-Alb este departe de tiparele convenţionale. Autorul îl construieşte accentuându-i latura umană – este şovăitor în faţa deciziilor sau gata să se lase stăpânit de frică, naiv, copleşit de rolul pe care şi l-a asumat. Se distinge printr-o calitate excepţională, care îl impune ca erou exemplar: bunătatea. George Călinescu observă că eroul lui Creangă nu e mai viteaz decât alţii, adică decât fraţii săi, şi nici decât alţi oameni de aceeaşi condiţie. Compensându-i slăbiciunile firesc umane, bunătatea şi mila îi conferă lui Harap-Alb calitatea de arhisemn (simbol ) al binelui. Personajele auxiliare care i se alătură eroului, datorită acestei calităţi – Sfânta Duminică, calul năzdrăvan, furnicile, albinele, giganţii fabuloşi – extind această calitate dominantă a eroului în sfera întregului univers.
Titlul neobişnuit al basmului evidenţiază dubla personalitate a protagonistului, reprezentată printr-o identitate reală ( de tânăr prinţ ) şi una aparentă ( de slugă a Spânului ); totodată, acesta reflectă, prin contrastul cromatic „negru – alb”, armonizarea defectelor şi a calităţilor umane, dintre care primele sunt necesare pentru a le verifica pe ultimele. Majoritatea eroilor acestui basm stăpânesc tehnica psihologică a disimulării, creându-şi false identităţi, cu motivaţii distincte: bătrânul crai îşi ascunde calitatea părintească şi socială în pielea unui urs, ca să poată verifica tenacitatea şi responsabilitatea feciorilor săi. El doreşte să se convingă care dintre aceştia întruneşte calităţile necesare pentru a prelua conducerea împărăţiei fratelui său; Spânul obţine, prin viclenie, falsa identitate a unui fecior de crai, prin intermediul căreia doreşte să parvină social, căsătorindu-se cu o prinţesă şi devenind apoi el însuşi împărat; Sfânta Duminică se metamorfozează în cerşetoare ca să probeze cele două însuşiri umane – esenţiale în viziunea ei – ale tânărului erou, simţul creştin al milei şi mărinimia faţă de bătrâni şi sărmani. Spre deosebire de cei care îşi modifică identitatea benevol, protagonistul basmului cult va fi constrâns de jurământul depus în faţa Spânului ( pentru a-şi salva viaţa ) să accepte înfăţişarea, vestimentaţia şi atribuţiile unui servitor. Pe toată durata întâmplărilor, din momentul când îl cunoaşte pe Spân şi până când îşi va recăpăta adevărata condiţie, eroul va fi obligat să lupte pentru a-şi afirma drepturile şi pentru a se regăsi. El se individualizează numai după întâlnirea cu Spânul, confruntarea cu personajul negativ formându-l ca om. Până atunci, neavând experienţă, nu are nici identitate. Trăsăturile eroului se dezvăluie treptat, prin implicarea sa în acţiune. Este caracterizat direct şi indirect. Caracterizarea directă este realizată din perspectiva naratorului, care îi apreciază o trăsătură morală – „boboc în felul său la trebi de aieste” - , şi din perspectiva altor personaje – Sfânta Duminică şi Spânul, care au opinii divergente. Sfânta Duminică îi apreciază bunătatea şi cuminţenia – „Vedea-te-aş împărat, luminate crăişor” - , în timp ce Spânul îl dispreţuieşte – „slugă vicleană ce-mi eşti”. Caracterizarea indirectă este, însă, cea mai complexă modalitate de caracterizare. Încă din prima parte a acţiunii, mezinul se dovedeşte foarte sensibil la reproşurile tatălui, dezamăgit de eşecurile celor doi fii mai mari. În timp ce băieţii mai mari rămân indiferenţi la reproşurile tatălui, mezinul plânge ruşinat, „lovit în adâncul sufletului” de mustrările părinteşti. Reacţia mezinului relevă o psihologie aparte – se comportă omeneşte cu bătrâna care era Sfânta Duminică. Cu toată neîncrederea, îi dă mătuşii un ban, de milă şi, de aceea, are acces la un plan magic pe care fraţii mai mari îl ratează, prin atitudinea orgolioasă şi dispreţuitoare. Mezinul pleacă în cucerirea lumii având o triplă motivaţie: să se cunoască pe sine şi realele lui posibilităţi, drumul către împărăţia unchiului devenind o iniţiere în revelarea propriei identităţi; să-şi ia revanşa asupra fraţilor mai vârstnici, dintr-un simţ firesc al competitivităţii între oameni; să aline deziluzia şi amărăciunea părintească şi să-i demonstreze craiului că neîncrederea iniţială a fost neîntemeiată. Naivitatea, una dintre trăsăturile morale definitorii pentru tânărul aflat la început de drum, este reliefată prin gestul de a-l accepta pe Spânul întâlnit în pădure drept însoţitor. Înşelat de aparenţe, fiul craiului, „boboc în felul său la trebi de aieste”, face un pact cu diavolul care va conduce la pierderea condiţiei iniţiale – de fiu al craiului şi potenţial moştenitor al Împăratului Verde – şi la dobândirea unei condiţii noi – de slugă a Spânului. Acest pact dobândeşte, în Povestea lui Arap-Alb, o semnificaţie aparte, pentru că, datorită robiei Spânului, eroul va conştientiza propriile slăbiciuni şi va putea evolua. Aşadar, principiul răului devine o parte complementară a dimensiunii umane a eroului, conceput ca o sumă de ezitări şi de acte curajoase. Harap-Alb intră, în călătoria lui iniţiatică, pe un tărâm necunoscut, de aceea este absolut necesar să-i înţeleagă semnificaţiile, prin depăşirea probelor. Din momentul în care fiul craiului dobândeşte un nume, prin intervenţia Spânului, încep muncile protagonistului, care sunt tot atâtea trepte de iniţiere, de la vârsta naivităţii până la a doua naştere, ca stăpân al împărăţiei unchiului său. Probele pe care le parcurge sunt echivalente, în plan simbolic, cu maturizarea fizică, psihică şi afectivă. Ezitant şi descurajat înaintea fiecărei probe, Harap-Alb dobândeşte, prin susţinerea celorlalte personaje – calul, Sfânta Duminică, Gerilă, Setilă, Flămânzilă etc. – conştiinţa propriei valori umane: „Fii încredinţat că nu eu, ci puterea milosteniei şi inima ta cea bună te ajută, Harap-Alb.” Ion Creangă a modificat radical personalitatea eroului, circumscris, în basmul tradiţional, prozaismului faptei ( un fel de Hercule autohtonizat ), înzestrat, însă, cu harul milosteniei în basmul cult. El este un tânăr harnic, omenos, îndatoritor, milostiv, virtuţi consacrate în sistemul etic popular. El îşi demonstrează altruismul, oferindu-şi ajutorul dezinteresat chiar şi celor mai umile vieţuitoare ( albinele, furnicile ). Portretul său se conturează treptat, în special prin mijloace indirecte de caracterizare, deoarece majoritatea trăsăturilor reies din fapte, acţiuni, limbaj. Dacă portretul fizic este aproape absent, ca în cazul eroului tipic de basm, precizându-se doar calitatea de cel mai tânăr dintre fii, portretul moral se defineşte treptat, prin însumarea trăsăturilor. Experienţa de viaţă se dobândeşte treptat, prin confruntarea cu forţele malefice mai mult sau mai puţin declarate ( Spânul, Cerbul, Ursul, Împăratul Roş ). Cucerirea unor spaţii din ce în ce mai largi – grădina Ursului, pădurea Cerbului, teritoriul peste care stăpâneşte Împăratul Roş – se asociază cu maturizarea progresivă a eroului, capabil să-şi asume responsabilităţi din ce în ce mai mari. Învestirea eroului ca împărat, după moartea simbolică şi reînvierea cu ajutorul obiectelor magice, marchează cucerirea deplină a sinelui. Din eroul şovăielnic şi temător, Harap-Alb devine omul matur, stăpân al propriului destin. Pe acest drum al cunoaşterii de sine, al trecerii de la vârsta inocentă la maturitatea lămurită, personajul supranatural din basmele populare se umanizează treptat, ajungând să treacă din condiţia de slugă în aceea de stăpân şi descoperind necesitatea de a alterna, în viaţă, izbânda cu eşecul şi de a cunoaşte suferinţa umană: „Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, […] vei crede celor asupriţi şi năcăjiţi, pentru că ştii acum ce e năcazul…” Moartea violentă este urmată de o renaştere spirituală, totul integrându-se într-un ritual care aminteşte de miturile originare. Renaşterea lui Harap-Alb stă sub semnul iubirii: „Dormeai tu mult şi bine, Harap-Alb de nu eram eu, zise fata împăratului Roş, sărutându-l cu drag şi dându-i iar paloşul în stăpânire”. Spânul părăseşte scena, îndeplinindu-şi menirea: iniţierea ia sfârşit, tânărul crăişor devine om întreg la fire. În cazul eroului propus de Ion Creangă, este evidentă descendenţa lui din lumea reală. Firescul existenţei sale şi al dezvoltării personalităţii până la dobândirea învestiturii de împărat îl apropie pe eroul din basmul cult de modelul real uman, mai mult decât în cazul eroului din basmul popular. Maturizat de experienţele dramatice, după ce învinge dificultăţi care păreau insurmontabile, eroul primeşte învestitura binemeritată de împărat. Cu alte cuvinte, depăşeşte obstacolele inerente oricărui proces de maturizare În ansamblul ei, Povestea lui Harap-Alb devine un „roman de formare” cu subiect fabulos, ilustrând, de fapt, povestea destinului uman. În acest sens, tema basmului lui Ion Creangă devine, mai mult decât confruntarea convenţională dintre bine şi rău din basmul popular, procesul de maturizare a unui erou care sintetizează toate trăsăturile omului universal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu