luni, 2 iunie 2014

PROF. MIRELA BROASCA: TOT CE TREBUIE PENTRU UN BAC DE NOTA 10 ( FISE DE SINTEZA LA LB. SI LITERATURA ROMANA)



Evaluarea la disciplina LIMBA SI LITERATURA ROMÂNĂ
în cadrul examenului de bacalaureat – 2014 Proba E. a)

1. Subiectul I are ca suport un text literar studiat/la prima vedere, aparținând genului liric, epic sau dramatic. Itemii folosiți sunt semiobiectivi, de tip întrebare structurată.
2. Subiectul al II-lea presupune redactarea unui text de tip argumentativ, pornind de la ideile sugerate de un text de tip aforistic/critic.
3. Subiectul al III-lea vizează aspecte de analiză tematică, structurală si stilistică a operelor studiate ce aparțin autorilor canonici/speciilor literare/tipurilor de texte menționate în programa de examen si constă în elaborarea unui eseu structurat.
Această probă are durata de 180 de minute.

SUBIECTUL I
Subiectul I (30 de puncte) vizează înţelegerea unui text epic/liric/dramatic studiat/la prima vedere, pe baza căruia sunt formulate 9 cerinţe. Ele solicită candidatului cunoaşterea şi aplicarea unor noţiuni de lexic, de ortografie, ortoepie şi punctuaţie, dar şi a unor concepte de teorie literară. Una dintre cerinţe se referă la comentarea unui fragment din textul ales ca suport, indicându-se limita minimă şi maximă pentru redactarea răspunsului, de obicei 6-10 rânduri. Dacă cerinţa nu precizează, răspunsurile trebuie redactate punctual, fără a fi integrate în enunţuri elaborate asemeni unor „compuneri”.
Punctajul alocat este următorul: primele 3 cerinţe au fiecare câte 2 puncte, iar celelalte câte 4 puncte fiecare.
SUGESTII ŞI RECOMANDĂRI PRIVIND REZOLVAREA CERINŢELOR DE LEXIC
 Exemple de cerinţe:
• Menţionează câte un sinonim potrivit pentru sensul din text al cuvintelor ...
• Precizează câte un antonim pentru sensul din text al cuvintelor ...
• Transcrie din text două arhaisme/ regionalisme/ neologisme.
• Scrie două locuţiuni/expresii care conţin cuvântul ...
• Construieşte un enunţ în care să foloseşti o locuţiune/expresie care să conţină substantivul/verbul ...
• Transcrie din text două cuvinte care aparţin câmpului semantic al ...
• Transcrie din text un cuvânt cu sens denotativ şi un cuvânt cu sens conotativ.
• Transcrie din text două cuvinte a căror formă nu mai este acceptată ca literară.
1. Sinonime = cuvinte cu formă diferită, dar cu sens asemănător.
Atenţie! Uneori, într-un anumit context, sensul unui cuvânt poate căpăta şi alte nuanţe. De exemplu: a plânge = a lăcrima, dar şi a suferi, a jeli; freamăt = foşnet, dar şi agitaţie, emoţie; dalb = alb, dar şi pur, inocent.
2. Expresie/locuțiune = grup de cuvinte cu un înțeles global, dar structură sudată (nu pot fi înlocuite cu alte cuvinte, pentru că expresia îşi pierde sensul unitar)
Exemple:
- locuțiuni/expresii conținând cuvântul „ochi”: a pune ochii pe cineva; a da ochii peste cap; a face ochi dulci; a lua la ochi
- locuțiuni/expresii conținând cuvântul „apă”: a da apă la moară cuiva; a se duce pe apa sâmbetei; apă de ploaie; a intra la apă; a bate apa-n piuă
Atenție! Citiți cerința şi observați dacă se cere alcătuirea unor enunțuri cu expresii/locuțiuni. Dacă da, atunci formulați o propoziție cu o expresie găsită de voi care să conțină cuvântul indicat în cerință. De exemplu, cu expresia „a se duce pe apa sâmbetei” se poate formula următorul enunţ: Toată munca lui s-a dus pe apa sâmbetei din cauza neatenției.
3. Omonime = cuvinte cu aceeaşi formă, dar cu înțeles total diferit.
De exemplu: tură = piesă de şah; schimb; ocol;
4. Cuvinte polisemantice = cuvinte care au mai multe sensuri înrudite între ele (sensurile se actualizează în diferite contexte).
Exemple: coadă - Vulpea are coada stufoasă. Şi-a prins părul în coadă. Coada măturii s-a rupt.
5. Antonime = cuvinte cu sens opus.
De exemplu: frumos – urât; încreți – descreți; normal – anormal
6. Familia lexicală = cuprinde cuvinte înrudite ca formă şi sens cu cel dat. De exemplu: floare – floricică, florar, florăreasă, înflori, înflorit, înflorire, înfloritor
7. Câmp semantic/lexical = cuprinde cuvinte care au o legătură de sens cu cuvântul dat.
De exemplu: floare – grădină, petală, trandafir, narcisă, lujer, miros, corolă
8. Arhaisme = cuvinte vechi, dispărute din uz.
De exemplu: carte = cu sens de „scrisoare” (arhaism semantic); medelnicer, paharnic, logofăt, stolnic (arhaisme lexicale)
Atenție! Există forme arhaice ale unor cuvinte, neacceptate de normele literare actuale.
De exemplu: împle (umple) – arhaism fonetic; aripe (aripi), inime (inimi) – arhaisme morfologice.
9. Regionalisme = cuvinte folosite numai în anumite zone ale țării.
De exemplu: harbuz, lubeniță = pepene; păpuşoi, cucuruz = porumb; bai = necaz, supărare;
10. Neologisme = cuvinte noi, împrumutate din alte limbi.
De exemplu: opac, computer, kitsch, fairplay;
11. Sens denotativ = sensul propriu (de bază) al cuvântului; sensul obişnuit, comun, lipsit de conotaţii. De exemplu: stea = astru;
12. Sens conotativ = sensul figurat al cuvântului, influenţat de context şi rezultat din experienţa personală a vorbitorului. De exemplu: stea = vedetă.

SUGESTII ŞI RECOMANDĂRI PRIVIND REZOLVAREA CERINŢELOR DE
ORTOGRAFIE ŞI PUNCTUAŢIE
 Exemple de cerinţe:
• Prezintă rolul cratimei în structura ...
• Explică rolul virgulei în structura ...
• Motivează folosirea punctelor de suspensie în textul dat.
• Prezintă rolul semnului exclamării/ întrebării/punctului în enunţul ...
1. Virgula
– În propoziție are rolul de a izola: substantive sau pronume în cazul vocativ (– Mamă, mi-e foame!); interjecții (– Măi, dar frumos îți şade!); cuvinte incidente (Am rezolvat, iată, corect problema.); apoziții simple sau dezvoltate (Colegul meu, Radu, e cel mai bun.); complemente circumstanțiale de loc, de timp, de mod aşezate înaintea verbelor (Seara, în parc, cântă o privighetoare.). Virgula leagă termenii unei enumerații sau ai unei repetiții (Fata moşului era harnică, bună, cuminte. / „Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare.” – M. Eminescu)
– În frază, virgula leagă propoziții de acelaşi fel în raport de coordonare (Vine, se uită, pleacă.; Nu ştie să scrie, să citească, să socotească.); separă o propoziție subordonată de regenta ei (Era atât de obosit, încât a adormit pe loc.); o propoziție incidentă de restul enunţului (– Hai acasă, zise mama.)
– Virgula se foloseşte înaintea unor conjuncții adversative (dar, iar, însă, ci), a unor conjuncții conclusive (deci, aşadar), înaintea unor conjuncții care se repetă (Fie pleci, fie rămâi.; Nici eu, nici tu nu suntem aşa.)
2. Cratima = semn de ortografie care marchează rostirea împreună a două cuvinte alăturate şi uneori elidarea/căderea unei vocale: să-(î)ţi trimit; c(ă)-a venit; nu-(î)mi pasă; cratima leagă obligatoriu un pronume cu formă neaccentuată de un verb la o formă compusă: m-a ajutat; s-a supărat; v-ar da; în cazul versurilor, contribuie la menținerea măsurii constante şi a ritmului; în proză, conferă un ritm mai rapid rostirii.
3. Punctele de suspensie = marchează întreruperea şirului vorbirii şi pot sugera: incoerența, surpriza, emoția, incertitudinea (în funcţie de textul dat).
4. Punctul = se foloseşte la sfârşitul unei propoziții enunțiative propriu-zise.
5. Semnul exclamării = se foloseşte la sfârşitul unei propoziții exclamative în care se exprimă admirația, surpriza (Ce frumoasă eşti!), după o interjecție (A! A! Mi-ai scos alta!), după un enunț imperativ (Citeşte cartea!), după substantive în cazul vocativ (Goe! Goe!).
6. Semnul întrebării = se foloseşte la sfârşitul unui enunț interogativ (Cine vine?).
7. Două puncte = anunță vorbirea directă, o enumerație, o explicație, o concluzie.
8. Ghilimelele = reproduc întocmai spusele cuiva, încadrează titlurile operelor atunci când sunt reproduse într-un context, încadrează cuvinte cu sens ironic sau depreciativ.
9. Linia de dialog = introduce vorbirea directă a unei persoane/a unui personaj.
10. Linia de pauză = marchează lipsa unui cuvânt, încadrează o apoziție, o construcție incidentă, având rol asemănător cu virgula.
11. Apostroful = semn de ortografie care marchează grafic căderea accidentală a unor sunete sau a unor silabe sau absența primelor cifre din notația unui an ( ’Neața!, ’80).
SUGESTII ŞI RECOMANDĂRI PRIVIND REZOLVAREA CERINŢELOR DE
TEORIE LITERARĂ
 Exemple de cerinţe:
• Precizează două teme/motive literare prezente în fragmentul citat.
• Menționează tipul de perspectivă narativă din textul citat.
• Ilustrează, cu exemple din text, două trăsături ale genului epic/liric/dramatic.
• Explică rolul indicaţiilor scenice în textul dramatic citat.
• Identifică două mărci lexico-gramaticale ale subiectivității în textul citat.
• Explică semnificaţia a două figuri de stil diferite din textul citat.• Transcrie două structuri care conţin două imagini artistice diferite.
• Identifică tipul rimei/ritmului în textul dat.
• Precizează măsura versurilor.
1. Temă literară = aspectul general al realitățiii înfățişat în opera literară într-un mod artistic, într-o viziune personală.
Exemple de teme: natura, iubirea, creația, moartea, timpul, copilăria, războiul, satul etc.
2. Motiv literar = aspect concret al unei teme evidențiat în opera literară.
De exemplu, motive legate de tema naturii: lacul, izvorul, codrul, iarna, vara, marea, luna, stelele, soarele etc.
3. Eu liric = individualitate creatoare diferită de persoana reală a autorului, prin intermediul căreia acesta îşi face simţită prezenţa în textul poetic.
Mărci ale eului liric = cuvinte şi forme gramaticale ale unui cuvânt prin care se manifestă subiectivitatea în text (de exemplu: pronume la persoana I – eu, mă, mie, mine, m- sau la persoana a II-a – tu, tine, te, ție; verbe la persoana I – plec, aduc, las; interjecții – ah, oh, vai; substantive în cazul vocativ care arată adresarea directă; adjective posesive – mea, ta).
4. Rima = potrivirea ultimelor silabe ale versurilor. Tipuri de rimă: împerecheată (rimează versul 1 cu 2), îmbrățişată (rimează versurile 1 cu 4 şi 2 cu 3), încrucişată (rimează versurile 1 cu 3 şi 2 cu 4), monorimă (aceeaşi rimă la sfârşitul mai multor versuri la rând), vers liber (fără rimă, fără ritm, fără măsură constantă).
5. Măsura versului = numărul de silabe dintr-un vers. Atenție! Cratima scurtează versul cu o silabă: Pe un picior de plai = 6 silabe; Pe-un picior de plai = 5 silabe). Nu se adună numărul silabelor din fiecare vers, ci fiecare vers are măsura lui.
6. Ritmul = alternarea regulată a silabelor accentuate şi neaccentuate dintr-un vers. Tipuri de ritm: trohaic (prima silabă este accentuată, iar a doua neaccentuată: „Doină, doină, cântic dulce.” - Folclor); iambic (prima silabă este neaccentuată, iar a doua accentuată: „A fost odată ca-n poveşti” – M. Eminescu); amfibrahic (prima şi a treia silabă sunt neaccentuate, iar cea din mijloc este accentuată: „Pe vodă-l zăreşte călare
trecând...” – G. Coşbuc); coriambic (prima şi a patra sunt accentuate, iar a doua şi a treia sunt neaccentuate: „Sara pe deal...” – M. Eminescu).
7. Figuri de stil: epitet (buze dulci, noapte neagră, nuferi galbeni), personificare (pădurea tace, codrul suspină, trunchiurile poartă suflete sub coajă), metaforă (corola de minuni a lumii, leoaică tânără, iubirea), comparație (fața-i roşie ca mărul, fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi), enumerație (Tot e alb: pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare), inversiune (vesela, verde câmpie, duioasele-amintiri)
8. Narator = vocea care relatează acțiunea într-o operă epică; nu trebuie confundat cu autorul, care este o persoană reală, creatorul operei; naratorul aparține operei literare şi este un mediator între autor şi cititor.
Tipuri de narator:
– omniscient: povesteşte la persoana a III-a fără să se implice în faptele relatate; ştie totul despre personajele operei, le cunoaşte gândurile, intenţiile, emoţiile; exemple de opere în care naratorul este omniscient: Ion de Liviu Rebreanu, Baltagul de Mihail Sadoveanu, Moara cu noroc de Ioan Slavici, Enigma Otiliei de George Călinescu;
– narator-personaj: relatează la persoana I şi participă la acțiune; se implică în ceea ce povesteşte, are o perspectivă subiectivă asupra întâmplărilor relatate; exemple de opere în care naratorul este personaj: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, Patul lui Procust de Camil Petrescu, Maitreyi de Mircea Eliade;
– narator-martor: un personaj care a asistat la evenimentele narate, poate fi atât obiectiv, neimplicat (relatează la persoana a III-a), cât şi subiectiv (relatează la persoana I), atunci când îşi exprimă părerea cu privire la faptele prezentate; de exemplu în unele povestiri din volumul Hanu Ancuţei de Mihail Sadoveanu, cum ar fi Negustor lipscan.
9. Perspectivă narativă (punct de vedere, viziune, focalizare) – punctul de vedere din care naratorul povesteşte, unghiul din care priveşte şi interpretează faptele relatate. Perspectiva poate fi: subiectivă – când se povesteşte la persoana I, iar naratorul se implică afectiv în faptele relatate; obiectivă – când se povesteşte la persoana a III-a, iar naratorul nu se implică în faptele relatate, ci rămâne detaşat, impersonal.
10. Descrierea – mod de expunere prin care se înfățişează trăsăturile unui peisaj (descriere de tip tablou) sau ale unui personaj (descriere de tip portret) cu ajutorul unor imagini artistice vizuale, auditive, de mişcare, olfactive. Într-o descriere literară, autorul îşi exprimă viziunea proprie, foloseşte un limbaj expresiv (expresivitatea este dată de folosirea figurilor de stil, a sensurilor conotative). Din punct de vedere lexical, într-o descriere predomină substantivele şi adjectivele, acestea având rol de epitete sau intrând în alcătuirea unor metafore sau personificări.
11. Narațiunea – mod de expunere predominant al genului epic, implicând existența unui narator care prezintă fapte la care participă personaje.
12. Textul narativ (genul epic) – are ca mod principal de expunere naraţiunea, îmbinată cu descrierea, dialogul, monologul. Într-un astfel de text există acțiune, personaje, narator, indici spațiali şi temporali. Din punct de vedere lexical, predomină verbele. Narațiunea poate fi obiectivă (la pers. a III-a) sau subiectivă (la pers. I).
13. Textul dramatic (genul dramatic)– are ca mod de expunere predominant dialogul care organizează textul sub forma unor replici ale personajelor; textul este împărţit în acte, iar acestea în scene; prezintă indicații scenice şi de regie numite didascalii (textul din paranteze) care arată intenția autorului ca piesa să fie jucată pe scenă; poate apărea şi monologul dramatic; prin personaje şi acțiune autorul îşi exprimă indirect ideile, sentimentele, viziunea despre lume.
14. Textul liric (genul liric) – autorul îşi exprimă direct ideile, sentimentele prin vocea eului liric; este în versuri; modurile de expunere specifice sunt: descrierea (în pasteluri) şi/sau monologul; limbajul este expresiv, are valenţe artistice, prin folosirea folosirea figurilor de stil, imaginilor artistice.
15. Imagine artistică – forma concretă a unei idei artistice; în literatură, este o reflectare artistică a realităţii prin cuvinte din perspectiva subiectivă a autorului. În funcţie de natura elementelor senzoriale implicate, imaginile artistice pot fi: vizuale, auditive, olfactive, tactile, gustative, motorii.
16. Indicaţii scenice – informaţii date de autor cu privire la locul şi timpul acţiunii, la decoruri, informaţii necesare reprezentării pe scenă. Ele se referă la modul în care actorul ce interpretează rolul unui personaj trebuie să rostească replica, la mişcarea scenică a acestuia, dar pot conţine şi comentarii asupra unor evenimente, caracterizări ale personajului.

SUBIECTUL AL II-LEA
Abordarea şi realizarea unui TEXT ARGUMENTATIV,
pornind de la o afirmaţie/aserţiune dată
 Competenţele disciplinei limba şi literatura română se concretizează atunci când trebuie să rezolvăm un item de tip subiectiv (text argumentativ de 15-30 de rânduri), într-un act personalizat de comunicare, prin:
 RECEPTARE a datelor/informaţiilor din afirmaţia/aserţiunea dată, bazându-se pe:
 recunoaşterea unor termeni, relaţii, procese
 observarea unor relaţii, fenomene
 perceperea unor relaţii, conexiuni
 culegerea unor date din surse variate (culturale)
 PRELUCRARE PRIMARĂ a datelor/informaţiilor din afirmaţia/aserţiunea dată, prin:
 comparare a unor date, stabilirea unor relaţii după lectura iniţială
 clasificările şi reprezentarea unor date receptate prin lectura eficientă
 sortarea-diversificarea informaţiei receptate
 investigarea, descoperirea, explorarea universului informaţional al textului-suport
 experimentarea prin aplicaţie pe componentele afirmaţiei/ aserţiunii-suport
 ALGORITMIZARE a datelor/informaţiilor din afirmaţia/aserţiunea dată, având ca resurse:
 prezentarea unor idei proprii
 generarea de opinii/ puncte de vedere/ consideraţii/ credinţe/ convingeri etc.
 argumentarea unor consideraţii personale
 demonstrarea (în sens aplicativ)
Paşii pe care trebuie să îi urmăriți în redactarea adecvată a răspunsului de la acest subiect sunt:
APLICAREA: se referă la rezolvarea cerinţelor/itemilor, luând în calcul cunoştinţe, informaţii, modalităţi, reguli.
ANALIZA: presupune examinarea şi divizarea informaţiei pe părţi, cu scopul de a identifica motivele, de a emite raţionamente şi de a pune în evidenţă dovezile care au dus la generalizare.
SINTEZA: presupune asamblarea informaţiilor în moduri diferite, prin combinarea şi recombinarea elementelor
Page 11 of 28
EVALUAREA: se referă la prezentarea sau argumentarea unei opinii prin emiterea de judecăţi asupra informaţiilor, validităţii ideilor, calităţii activităţii pe baza unui set de criterii.

SUBIECTUL DE TIPUL AL II-LEA din cadrul probei scrise la limba şi literatura română înseamnă abordarea şi realizarea originală, în ciuda unor formule stereotipe, a unui text argumentativ, pornind de la o afirmaţie dată.
Textul argumentativ reprezintă un act de comunicare centrat pe funcţia conativă, scopul urmărit fiind de a-l convinge pe receptor cu privire la validitatea punctului de vedere susţinut de autor.
Argumentarea este o modalitate prin care se dezvoltă o opinie pe marginea unei anumite idei. Este un demers justificator ce are ca sursă o premisă particularizată printr-o afirmaţie/zicală/proverb/aforism etc. Concomitent, prin procesul de argumentare, se poate confirma/infirma veridicitatea unei aserţiuni/opinii pe baza unor elemente logice şi a unor ilustrări adecvate. Demersul argumentării unui punct de vedere personalizat include câteva etape obligatorii: susţinerea, demonstrarea, consolidarea.
Obiectivul argumentării se constituie din obţinerea unor efecte persuasive, exercitate prin demersul personalizat asupra partenerului de comunicare (interlocutor sau cititor), rezultate din eficienţa susţinerii opiniei exprimate. O consideraţie inclusă într-un discurs individualizat se coroborează obligatoriu cu argumente, în lipsa acestora premisa fiind nejustificată (lipsită de valabilitate).
De aceea, textul de tip argumentativ ce cuprinde 15 – 30 de rânduri (150-300 de cuvinte), solicitat candidaţilor la examenul naţional de bacalaureat, are calitatea unui discurs constituit din succesiunea enunţurilor aparţinând unui demers logic prin care este prezentat eficient/competent un punct de vedere, cu intenţia de a confirma/infirma valoarea de adevăr a unei opinii/ aserţiuni.
Structurarea textului/discursului argumentativ presupune:
 ordonarea ideilor;
 formularea adecvată a consideraţiilor;
 diversitatea lexicală;
 concentrare maximă a enunţării;
 originalitate în abordare.

Ca orice compunere, textul scris argumentativ are trei părţi:
 Introducerea: anunţarea ipotezei/premisei; aceasta se validează prin formularea unui incipit, menit să capteze atenţia receptorului (5-8 rânduri); în prezenţa unei aserţiuni/consideraţii se face dovada înţelegerii semnificaţiilor acesteia.
 Cuprinsul: provocarea receptorului la potenţarea argumentelor şi dezvoltarea adecvată a fiecăruia; discursul poate fi completat cu eventuale contraargumente, ce au ca scop demontarea/infirmarea afirmaţiei date. Această parte are cel puţin două alineate consistente (8 -15 rânduri);
 Încheierea: concentrează concluzia prin reluarea ideii dezvoltate în ipoteză, sintetizând argumentele exprimate anterior (3-6 rânduri).
Repere pentru redactarea textului de tip argumentativ:
 Citeşte cu atenţie enunţul şi conținutul acestuia! (De exemplu: Scrie un text de tip argumentativ, de 150-300 de cuvinte (15-30 de rânduri), despre …………… - problematica pusă în discuţie)! Utilizează mijloacele lingvistice adecvate exprimării unei aprecieri!
 Caută argumentele convingătoare pentru a-ţi susţine opinia exprimată anterior! Fiecărui argument asociază-i, într-un alineat distinct, în mod gradat (de la cel mai puţin la cel mai convingător argument), un exemplu potrivit prin care să valorifici experienţa ta existenţială sau culturală! Utilizează corect conectorii logici!
 Nu te abate de la tema propusă! Formulează corespunzător o concluzie pertinentă!
 Respectă normele limbii literare (registrul stilistic adecvat, normele de exprimare, de ortografie şi de punctuaţie) şi limitele de spaţiu indicate!
Conectorii ce permit redactarea corectă a textului argumentativ:
Paragraful discursiv
Conectori/modalizatori specifici
IPOTEZA
Indici ai subiectivităţii evaluative:
(Eu) consider că...
Sunt de părere că...
Mi se pare că...
Cred că...
În ceea ce mă priveşte,...
În opinia mea, ...
După părerea mea,...
Din punctul meu de vedere,...
ARGUMENTAREA/ CONTRAARGUMENTAREA
 enunţarea şi dezvoltarea argumentelor
Indici progresivi:
Un prim argument< Un alt argument
În primul rând,< În al doilea rând,<
Mai întâi,... Apoi,... etc.
Factori cauzali:
Ţinând cont de acest fapt<;
deoarece; căci; pentru că;
de fapt; dovadă că; cum;
având în vedere că; de altfel;
Elemente demonstrative/explicative:
tot astfel; în acelaşi timp,...; totodată,...; simultan,...; concomitent,...; deopotrivă,...;
în chip asemănător...; cu alte cuvinte...; pe scurt,...; rezumând,...; de exemplu,.. etc.
CONCLUZIA
Conectorii conclusivi/ai consecinţei argumentării
Deci, În concluzie, Aşadar, Prin urmare, În consecinţă, Iată de ce,
 Vei descoperi după formularea enunţului subiectului al II-lea următoarea observaţie:
Zece indicatori pentru o argumentare perfectă:
1. Părţile implicate în dispută nu trebuie să-şi creeze reciproc impedimente în posibilitatea de a-şi exprima dubiile sau de a avansa rezerve.
2. Cel care exprimă o opinie trebuie să fie dispus, la nevoie, să o apere.
3. Contracararea unei idei trebuie să se axeze pe teza realmente enunţată de către antagonist, fără a devia discuţia, fără a prezenta teza deformată şi fără a proceda astfel încât antagonistului să-i fie atribuită o teză diferită de cea susţinută de el.
4. O teză trebuie să fie apărată numai cu argumente pertinente, care să nu aibă legătură cu altceva.
5. Oricine trebuie să accepte existenţa şi consecinţele premiselor implicite, şi prin urmare trebuie să accepte să fie atacat pe acest teren.
6. Putem considera că o teză este susţinută în mod adecvat dacă se bazează pe argumente ce decurg dintr-un punct de plecare comun.
7. Putem considera că o teză este susţinută în mod adecvat dacă foloseşte argumente care reflectă şi respectă practici şi scheme argumentative general acceptate.
8. Argumentele folosite într-o discuţie trebuie să fie valide sau validate explicând una sau mai multe din premisele lăsate implicite.
9. Drept consecinţă a unei apărări perdante, subiectul argumentat trebuie să accepte să îşi revizuiască poziţia, tot astfel cum consecinţa unei apărări învingătoare este că antagonistul trebuie să îşi modifice propria poziţie şi să renunţe la dubiile avute în legătură cu teza apărată de subiectul argumentat.
10. Formularea tezelor, a poziţiilor reciproce şi a argumentelor trebuie să fie cât mai clară posibil şi uşor de interpretat.
(după Vicenzo lo Casio, Gramatica argumentării, Meteora Press, 2002)

MODEL DE TEXT ARGUMENTATIV:
Scrie un text de tip argumentativ, de 150 - 300 de cuvinte (15-30 de rânduri), despre faptă şi consecinţă. În elaborarea textului de tip argumentativ, trebuie:
− să respecţi structura discursului de tip argumentativ: formularea ideilor în scris, utilizarea mijloacelor lingvistice adecvate exprimării unei aprecieri; 8 puncte
− să ai conţinutul adecvat argumentării pe o temă dată: formularea ipotezei/a propriei opinii faţă de problematica pusă în discuţie, enunţarea si dezvoltarea corespunzătoare a două argumente adecvate ipotezei, formularea unei concluzii pertinente; 16 puncte
− să respecţi normele limbii literare (registrul stilistic adecvat, normele de exprimare, de ortografie si de punctuaţie) si limita de spaţiu indicată. 6 puncte
         EXEMPLU:
        Consider că între faptă şi consecinţele acesteia există o corelare obiectivă.  Când faptele aduc şi mulţumirea de sine, satisfacţia este deosebită şi nimic nu poate fi comparat cu această stare sufletească.
        În primul rând, unii oameni se dovedesc a fi uneori impulsivi, acţionează fără a se gândi la consecinţele faptelor comise, de cele mai multe ori regretând că au procedat astfel. Principiul de bază în a face cu adevărat ceva ar trebui să fie „gândeşte de două ori înainte să acţionezi!”. De exemplu, procedând în felul acesta, cu multă cumpătare, dacă rezonăm la forţa gândului bun, avem toate şansele ca ceea ce facem să fie evaluat corect de semenii noştri.
        În al doilea rând, suntem recunoscuţi de către cei din jur printr-o oglindire a ceea ce am realizat pe parcursul vieţii. Părinţii sunt constant evocaţi de copiii lor, din această perspectivă. Prietenii sunt aleşi în viaţă, pe baza acestui criteriu. Noi, spre deosebire de alte fiinţe, avem harul de „homo faber” şi acest dar nu trebuie ignorat, căci ne-a condus la evoluţie, la civilizaţie, la progres. De exemplu, asociind gândul cu fapta, pentru săvârşirea binelui, cu siguranţă viaţa noastră ar putea deveni mulţumirea faptelor noastre.
       În concluzie, omul trebuie să îşi păstreze constant conştiinţa trează, căci fapta sa implică întotdeauna consecinţe, uneori faste, alteori nefaste. Ideal ar fi să învăţăm din greşelile altora, dar acest lucru de cele mai multe ori este imposibil, căci omul realizează că a greşit numai după ce se loveşte el singur cu capul de pragul de sus. Pentru a fi mulţumit de ceea ce faci înseamnă să reuşeşti ceea ce ţi-ai propus. [284 de cuvinte]

Subiectul al III-lea
Subiectul al III-lea (30 de puncte) vizează competenţele de analiză şi sinteză, aplicarea unor concepte de teorie literară pe texte literare alese de candidat dintre cele studiate. Pot fi cerinţe legate de particularitățile unei specii literare / ale unui tip de text (epic, liric sau dramatic), tema şi viziunea despre lume dintr-un text studiat, caracterizarea unui personaj etc.
Punctajul alocat este de 16 puncte pentru conţinut şi 14 puncte pentru redactare.
Concepte de bază utilizate în reperele eseului structurat
GENUL EPIC
Cuprinde opere literare care au naraţiunea ca mod de expunere predominant, care se îmbină cu descrierea, dialogul şi monologul sau monologul interior.
Modurile de expunere
Naraţiunea constă în relatarea întâmplărilor. Naraţiunea poate fi subiectivă (atunci când naratorul este şi personaj) sau obiectivă (când naratorul nu este implicat în evenimentele relatate).
Descrierea constă în enumerarea caracteristicilor unui tablou sau ale unui personaj.
Dialogul reprezintă stilul direct, vorbirea directă dintre personaje; este mijloc de caracterizare a personajelor.
Monologul reprezintă tot stilul direct, dar există un singur emiţător.
Momentele subiectului
1. Expoziţiunea este primul moment al subiectului, care fixează locul, timpul şi introduce unele dintre personaje.
2. Intriga este elementul care declanșează succesiunea de întâmplări.
3. Desfăşurarea acţiunii reprezintă succesiunea întâmplărilor.
4. Punctul culminant este momentul de maximă intensitate a conflictului.
5. Deznodământul reprezintă finalizarea acţiunii şi rezolvarea conflictelor.
Instanţele comunicării narative
Autorul reprezintă creatorul unei opere literare, persoana cu o biografie reală.
Naratorul este principala instanţă narativă, cel care relatează evenimentele.
Personajele reprezintă actanţii evenimentelor narate.Acţiunea reprezintă şirul evenimentelor la care participă personajele.
Conflictul este un element fundamental al operelor epice sau dramatice, desemnează starea de tensiune prin care se motivează acţiunea.
Conflictele pot fi:
 exterioare - între personaje, convingeri, pricipii sau între personaje și mediul în care trăiesc;
 interioare - situaţii de criză în existenţa unui personaj, se petrec în conştiinţa acestuia.
Perspectiva narativă defineşte punctul de vedere al naratorului. Poate fi:
 Subiectivă: când se povesteşte la persoana I, iar naratorul se implică afectiv în relatare;
 Obiectivă: când se povesteşte la persoana a III-a, iar naratorul nu se implică în relatare, ci rămâne detaşat, impersonal
 Omniscientă – naratorul ştie tot despre personajele sale, acesta fiind omniscient, omniprezent; focalizarea este zero;
Focalizare internă – naratorul este unul dintre personaje, evenimentele fiind relatate dintr-un punct de vedere subiectiv;
Focalizare externă – naratorul este imparţial, ştie mai puţin decât personajele.
Incipit – este un concept prin care se defineşte formula introductivă a unei opere literare; în general, fixează reperele spaţio-temporale, precum şi elemente de portret al unor personaje.
Finalul unei opere epice se definește prin modul în care se rezolvă conflictele.
Cele două concepte nu trebuie confundate cu expoziţiunea şi deznodământul.
Tehnici narative
 Simetria – presupune structura circulară a unui text, incipitul şi finalul prezentând personaje şi evenimente similare;
 Înlănţuirea – presupune prezentarea evenimentelor în ordine cronologică, de la cauză la efect;
 Alternanţa – presupune împletirea a două sau mai multe planuri narative.
 Contrapunctul – conturarea mai multor planuri ale acţiunii, urmărite alternativ.
 Memoria involuntară – apare în romanul modern, este o tehnică preluată de la scriitorul francez Marcel Proust; constă în rememorarea trecutului declanșată de un stimul din prezent.
Relaţii temporale şi spaţiale
Relaţiile temporale se raportează la timpul desfăşurării acţiunii; se poate vorbi despre timpul obiectiv (curgerea normală a timpului) şi timpul subiectiv (dilatarea sau concentrarea timpului în funcţie de modul în care este perceput).
Relaţiile spaţiale presupun raportarea acțiunii la locul desfăşurării acesteia.
Specii literare
Basmul reprezintă o specie a genului epic în care se narează întâmplări fabuloase, iar tema este lupta binelui împotriva răului, binele fiind întotdeauna învingător.
Particularități:
 prezenţa formulelor: iniţiale – sugerează nedeterminarea temporală şi introduc cititorul în lumea ficţiunii; mediane – sugerează faptul că cititorul nu a depăşit lumea ficţiunii, este un mod de a capta atenţia cititorului; finale – marchează ieşirea cititorului din lumea ficţiunii;
 probele la care este supus eroul;
 prezenţa cifrelor magice;
 timp şi spaţiu nedeterminate;
 personajelor fabuloase, cu puteri supranaturale;
 existenţa unui element care distruge situaţia iniţială de echilibru;
 prezenţa personajelor şi a obiectelor ajutătoare;
 prezenţa motivelor specifice: mezinul curajos, călătoria iniţiatică, fântâna, probele, jurământul, pădurea-labirint etc.;
 perspectiva narativă obiectivă şi omniscientă;
 registrele stilistice pot varia, existând o diferenţă între discursul narativ şi limbajul personajelor.
Exemple de basme culte:
 Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă;
 Dănilă Prepeleac de Ion Creangă;
 Zâna Zorilor de Ioan Slavici;
 Făt Frumos din lacrimă de Mihai Eminescu.

Nuvela este o specie a genului epic, cu un singur fir narativ, urmărind evoluţia unui conflict şi a personajului principal bine individualizat. În general, naraţiunea este obiectivă.
În funcţie de curentul literar căruia îi aparţine, nuvela se poate clasifica în:
 romantică: Sărmanul Dionis de Mihai Eminescu;
 realistă: Moara cu noroc de Ioan Slavici;
 naturalistă: În vreme de război de I.L. Caragiale.
În funcţie de conţinut, nuvela se poate clasifica în:
 istorică: Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi;
 fantastică: La ţigănci de Mircea Eliade;
 filosofică: Sărmanul Dionis de Mihai Eminescu;
 psihologică: Moara cu noroc de Ioan Slavici.
Romanul este specie a genului epic, cu acţiune complexă, desfăşurată pe mai multe planuri, cu multe personaje şi intrigă complicată.
Romanul se poate clasifica în:
1. a. Roman obiectiv: Ion de Liviu Rebreanu; Enigma Otiliei de G. Călinescu
 naraţiunea obiectivă, omniscientă;
 planurile narative sunt clar delimitate;
 se respectă, în general, cronologia evenimentelor;
 locul şi timpul desfăşurării acţiunii sunt bine precizate.
b. Roman subiectiv: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, Maitreyi de Mircea Eliade
 naraţiune subiectivă;
 se orientează spre conflictul interior, spre analiza psihologică;
 cronologia nu este întotdeauna respectată.
2. a. Roman tradiţional: Mara, de Ioan Slavici
 teme specifice: pământul, moştenirea;
 acţiune clară, cronologică, subiect riguros construit;
 sunt caracteristice conflictele exterioare;
 personajele reprezintă, de cele mai multe ori, tipologii;
 perspectiva narativă este obiectivă.
b. Roman modern: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu

 teme specifice: inadaptarea omului superior, cunoaşterea, iubirea (absolută);
 acţiunea nu mai respectă neapărat cronologia, subiectul se construieşte din diverse experienţe pe care le trăieşte personajul;
 este caracteristic conflictul interior;
 personajele sunt dilematice;
 perspectiva narativă este subiectivă.
GENUL DRAMATIC
Cuprinde opere destinate reprezentării scenice; modurile de expunere predominante sunt dialogul şi monologul. Operele dramatice sunt structurate în acte, scene şi tablouri. Acţiunea este cunoscută cititorului/spectatorului din replicile personajelor. Singurele intervenţii ale autorului sunt reprezentate de indicaţiile scenice sau didascalii, în care sunt oferite informaţii referitoare la decor, mişcarea personajelor, gesturi, îmbrăcăminte etc.
Comedia este o specie a genului dramatic în care sunt satirizate moravuri ale societăţii prin intermediul diverselor tipuri de comic; deznodământul este întotdeauna fericit.
De exemplu: O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale; O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale; ...escu de Tudor Muşatescu; Titanic-Vals de Tudor Muşatescu; Chiriţa în provinţie de Vasile Alecsandri.
Tipuri de comic:
 comic de situaţie – prezentarea unor situaţii care stârnesc râsul;
 comic de limbaj – utilizarea unui limbaj prin care sunt caracterizate personajele;
 comic de nume – numele personajului defineşte şi trăsătura dominantă a acestuia;
 comic de caracter – personajele sunt construite pe o trăsătură de caracter dominantă.
Indicaţii scenice – informaţii date de autor cu privire la locul şi timpul acţiunii, la decoruri, informaţii necesare reprezentării pe scenă. Ele se referă la modul în care actorul ce interpretează rolul unui personaj trebuie să rostească replica, la mişcarea scenică a acestuia, dar pot conţine şi comentarii asupra unor evenimente, caracterizări ale personajului.
Conflictul este un element fundamental al operelor epice sau dramatice, desemnează starea de tensiune prin care se motivează acţiunea.
Conflictele pot fi:
 exterioare - între personaje, convingeri, pricipii sau între personaje și mediul în care trăiesc;
 interioare - situaţii de criză în existenţa unui personaj, se petrec în conştiinţa acestuia.

GENUL LIRIC Genul liric exprimă în mod direct sentimentele, trăirile, stările, atitudinea şi viziunea poetului, prin intermediul figurilor de stil şi al imaginilor artistice. În cadrul genului liric predomină funcţia poetică a limbajului. Aceasta este centrată asupra modului de organizare şi transmitere a mesajului. Genul liric reunește mai multe specii literare: pastelul, idila, elegia, meditaţia, oda, satira şi epistola, romanţa, psalmul, epigrama, madrigalul, sonetul, rondelul, gazelul, glosa, doina, cântecul, ghicitorile, strigăturile, descântecul. Eul empiric / biografic este reprezentarea poetului ca autor, fiinţă cu existenţă / identitate proprie şi reală, limitată în timp şi spaţiu. Eul empiric are o biografie şi este sursa eului poetic, cu care nu trebuie confundat. Eul liric / poetic este “vocea” care exprimă în text gandurile, sentimentele, stările poetului. Eul liric are ca sursă eul empiric, pe care însă îl depăşeşte, exprimând valori general-umane. De asemenea, prin intermediul eului liric este transmisă viziunea despre lume a poetului. Mărcile lexico-gramaticale ale prezenţei eului liric în text sunt verbele, pronumele, adjectivele pronominale de persoana I singular şi plural, persoana a II-a singular şi plural, dativul etic şi dativul posesiv, substantive la vocativ, exprimări afective. Elemente de compoziţie a textului poetic Imaginarul poetic este reprezentat de întregul sistem de mijloace artistice (figuri de stil, imagini artistice) care redau viziunea despre lume a scriitorului, evocand forţa creatoare a acestuia. Astfel că imaginarul poetic implică reflectarea şi interpretarea unor teme fundamentale precum concepţia despre lume, existenţă, condiţia omului în Univers, iubire, natură. Titlul este un cuvant, o sintagmă care se aşază în fruntea unui text, sintetizand problematica tratată de acesta. Titlul este un element de metatextualitate şi poate varia de la registrul sobru/serios către registrul ironic/parodic. Incipitul este partea introductivă a unui text. În Evul Mediu, incipitul era scris cu alte caractere sau culori pentru a fi pus în evidenţă. Încă din incipit se anunţă o anumită formulă estetică, particularizand astfel stilul unui scriitor sau curent literar. Relaţiile de opoziţie presupun existenţa a cel puţin două universuri/viziuni despre lume antitetice. Ele se realizează atât la nivelul câmpurilor lexico-semantice, la nivel morfosintactic (prin structuri de tipul “dar”, “iar”, “însă”), cât şi la nivel stilistic (prin figuri de stil precum antiteza, oximoronul, alegoria). Dintre textele în care se pot identifica relaţii de opoziţie, amintim “Luceafărul”, “Floare albastră” – M. Eminescu. Relaţiile de simetrie presupun organizarea armonioasă şi echilibrată a textului, năzuinţă antică a artei. Aceste relaţii se identifică atât la nivel formal/textual, cât şi la nivel alegoric şi simbolic. Dintre textele în care se pot identifica relaţii de simetrie, amintim “Luceafărul”, “Floare albastră” – M. Eminescu, “Plumb” – G. Bacovia. Motivul poetic este unitatea structurală minimală a textului poetic, desemnând secvenţe imagistice sau de conţinut, însă cu semnificaţii culturale mai largi, consacrate de o utilizare îndelungată în literatură. Exemple pot fi numeroase: motivul codrului, al lunii, al izvorului, în poezia romantică, al toamnei, al ploii, al parcului solitar, în poezia simbolistă. O configuraţie stabilă de motive formează o temă literară. Laitmotivul / motivul central (din ger. Leitmotiv – motiv conducător) este un element de recurenţă care are rolul de a accentua, prin repetiţie, o anumită unitate poetică. Dintre poeziile în care sunt prezente laitmotive, pot fi amintite “Floare albastră” – M. Eminescu, “Plumb” – G. Bacovia, “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” – L. Blaga. Figurile semantice / tropii  Oximoronul – figură a ambiguităţii prin opoziţie şi contradicţie, constând în asocierea ingenioasă în aceeaşi sintagmă a două cuvinte care exprimă noţiuni contradictorii. Oximoronul nu ar fi posibil fără jocul sensului figurat ce caracterizează unul dintre cei doi termeni ai sintagmei. Condiţia primordială a oximoronului este să se bazeze pe o construcţie care să nu reprezinte o idee, mai exact o propoziţie, un enunţ (“Suferinţă tu, dureros de dulce” – M. Eminescu).
 Personificarea – figură gramaticală a ambiguităţii prin similitudine şi analogie prin care se atribuie fiinţelor necuvântătoare, lucrurilor, elementelor naturii şi chiar unor idei abstracte însuşiri şi manifestări ale omului (“Dormeau adanc sicriele de plumb” – G. Bacovia).
 Metonimia – figură lexico-gramaticală a ambiguităţii prin economie de expresie, bazată pe contiguitatea logică dintre obiecte, constând în denumirea obiectului cu numele altuia cu care se află într-o relaţie logică, cum ar fi raportul dintre cauză şi efect şi invers (“Dintre sute de catarge / Care lasă malurile / Cate oare le vor sparge / Vanturile, valurile?” – M. Eminescu).
 Sinecdoca – figură de substituţie, generată de principiul contiguităţii materiale prin care se denumeşte un obiect cu numele altuia aflat în raport de „cuprindere”organică, cum ar fi partea pentru întreg şi invers, specia pentru gen şi invers. Sinecdoca se poate realiza prin: singularul pentru plural; parte pentru întreg (“Îţi dau catarg langă catarg...” – M. Eminescu).
 Alegoria – figură de stil complexă (ce se poate constitui dintr-un şir de metafore, comparaţii şi personificări), constând în exprimarea unei idei abstracte prin mijloace concrete (condiţia omului de geniu în “Luceafărul” – M. Eminescu).
 Metafora – figură de stil care constă în denumirea „obiectului” (lucru, fiinţă, acţiune) cu un cuvânt impropriu şi anume cu numele altui obiect asemănător, folosit nu ca noţiune (sinonim), ci ca imagine care să evoce obiectul asemănat, comparat (“Lumina mea” – Lucian Blaga, “unghia îngerească” – T. Arghezi).
 Comparaţia – figură lexico-gramaticală a ambiguităţii cu ajutorul căreia se exprimă un raport de asemănare între două obiecte, dintre care unul serveşte să evoce pe celălalt; orice comparaţie are doi termeni: termenul care se compară, „subiectul” (T1), şi termenul cu care se compară (T2). Comparaţia, ca figură de stil, nu-şi propune să definească obiectul comparat, ci să-l evoce, adică să trezească imaginea vie a obiectului (“Voi fi roşie ca mărul” M. Eminescu).  Eufemismul – (gr. euphemos = „vorbă bună”, „de bun augur”) figură de stil prin care se înlocuieşte în vorbire sau în scris un cuvânt sau o expresie care desemnează ceva neplăcut, jignitor sau obscen printr-o perifrază ce respectă paralelismul de sens. Eufemismul îndulceşte expresia unei idei pe care respectul faţă de noi înşine şi faţă de alţii ne împiedică să o numim cu adevăratul său nume (“a închis ochii” – pentru “a murit”).
 Litota – figură care constă în atenuarea expresiei unei idei pentru a lăsa să se înţeleagă mai mult decât se spune. Prin litotă se ocoleşte, adesea, o perifrază neaşteptată, expresia simplă, prea categorică dar tocită a ideii şi ajută totodată să exprime ori modestia şi politeţea, ori sinceritatea, iar uneori chiar ironia vorbitorului. Când cineva foloseşte litota, o face pentru a exprima o judecată de valoare, cu prudenţă şi modestie. Ocolul expresiei directe se realizează prin negaţie, o caracteristică gramaticală a litotei, obiectul ei fiind întotdeauna de gen antifrază, asemănător eufemismului şi ironiei, de care se deosebeşte prin mesaj (“Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul” – M. Eminescu).
 Hiperbola – figură de insistenţă care constă în exagerarea expresiei, fie mărind, fie micşorând imaginea obiectului (de obicei, concret) peste limitele sale fireşti. Hiperbola este generată de impulsul unui sentiment puternic (de admiraţie sau dispreţ, de indignare şi revoltă) ori din nevoia irezistibilă de a ridiculiza obiectul (“Toată floarea cea vestită a întregului Apus” – M. Eminescu).
 Antiteza – figură de stil care contă în asocierea, în acelaşi enunţ sau context mai larg, a unor idei, imagini sau noţiuni cu sens contrar, menite să se pună în relief una pe cealaltă (“Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează” – M. Eminescu).
 Simbolul – figură de stil ce constă în reprezentarea generalului prin particular, prin procedeul substituirii (simbolul florii albastre – M. Eminescu, simbolul plumbului – G. Bacovia, simbolul luminii – L. Blaga)
 Sinestezia – (procedeu specific simbolist) figură de stil ce presupune simultaneitatea unor senzaţii de natură diferită (“O pictură parfumată cu vibrări de violet” – G. Bacovia).
Figurile sintactice
 Repetiţia – procedeu ce presupune reluarea cu intenţie aunor cuvinte, structuri sau chiar fraze, cu scopul de a accentua sentimente, stări, trăiri (“Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare” – M. Eminescu).
 Enumeraţia – figură sintactică ce constă în înşiruirea unor termeni din aceeaşi categorie gramaticală sau înrudiţi. Rolul enumeraţiei este acela de a atrage atenţia asupra unor însuşiri / caracteristici ale unor fiinţe, trăiri, sentimente, obiecte. (“Uscăţiv aşa cum este, garbovit şi de nimic...” – M. Eminescu).
 Inversiunea – figură sintactică ce presupune schimbarea ordinii cuvintelor într-un enunţ. Inversiunea are rol afectiv, accentuand anumite structuri ale textului (“Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcă” – M. Eminescu).
Figurile de sunet
 Aliteraţia – figură ce constă în repetiţia unor consoane (sau a unor silabe), de obicei din rădăcina cuvintelor, cu efect eufonic, imitativ (onomatopeic) ori expresiv (simbolic); efectul aliteraţiei se obține, de cel mai multe ori, prin accentul afectiv pe care-l poartă sunetele repetate (“Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci” – Mihai Eminescu).
 Asonanţa – figură ce constă în repetarea vocalei accentuate în două sau mai multe cuvinte; atunci când este vorba de omofonia vocalei finale accentuate a versului, avem de-a face cu o rimă imperfectă (“Parc-ascult şi parc-aştept” – M. Eminescu).
 Eufonia – utilizarea unor sunete / grupuri de sunete muzicale, armonioase, ce au ca efect o impresie acustică plăcută (“Şi dacă...” – M. Eminescu).
Imaginile artistice reprezintă reflectarea subiectivă, artistică a realităţii, sunt produse ale imaginaţiei creatoare. Imaginile artistice transfigurează realitatea în manieră estetică, determinată de viziunea scriitorului despre lume. Imaginile sunt realizate cu ajutorul figurilor de stil şi se caracterizează prin expresivitate.
 Imaginile vizuale – transpun artistic un peisaj care poate fi receptat de cititor prin simţul visual (“Dormeau adanc sicriele de plumb” – G. Bacovia).
 Imaginile auditive – dezvoltă elemente acustice, cu rol de a reda cat mai expresiv atmosfera descrisă (“Şi-amarnica-i strigare starnea în slavi furtuna” – V. Voiculescu).
 Imaginile olfactive – propun transpunerea unei game de mirosuri / parfumuri (“Sub şirul lung de mandri tei” – M. Eminescu).
 Imaginile tactile – transmit ideea unui obiect palpabil, concret (“Cu-ale tale braţe albe, moi, rotunde, parfumate” – M. Eminescu).
 Imagini gustative – antrenează simţul gustative al receptorului (“dulce ca o zi de vară” – M. Eminescu).
 Imaginile dinamice – au rolul de a transmite ritmul în care se desfaşoară o anumită secvenţă (“Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare” – M. Eminescu).
 Imaginile statice – transpun artistic senzaţia de amortire a peisajului (“Niciun zbor în atmosfera, pe zapada - niciun pas” – V. Alecsandri).
Elemente de prozodie
 Versul / stihul este o unitate semantică şi sintactică ce formează un rand dintr-o poezie. Versul este organizat după norme de rimă, ritm, măsură.
 Rima este potrivirea eufonică a sunetelor de la sfarşitul a două sau mai multe versuri, începand cu ultima vocală accentuată. Rima poate fi: împerecheată (a a b b), încrucişată (a b a b), îmbrăţişată (a b b a), amestecată (fără a respecta un tipar fix), vers alb (fără rimă).
 Ritmul este armonia ce rezultă din succesiunea regulată a silabelor accentuate şi neaccentuate dintr-un vers. Ritmul poate fi: trohaic, iambic, dactilic, amfibrahic, anapestic, coriambic.
 Măsura reprezintă numărul de silabe din care este format un vers.
 Strofa este o unitate dintr-o poezie, construită după anumite reguli formale sau de conţinut. Strofele pot fi: monovers (cu un singur vers), distih (cu două versuri), terţină (cu trei versuri), catren (cu patru versuri), cvintet (cu cinci versuri), sextină (cu şase versuri), polimorfă (cu mai multe versuri).
 Se a imagem nao carregar, clique em voltar em seu navegador e tente novamente!
Trimiteți un comentariu