joi, 5 iunie 2014

Prof. Mirela Broasca: Particularitatile de constructie a unui personaj ( Otilia-''Enigma Otiliei'', de G. Calinescu)



Particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un text narativ, aparţinând lui G. Călinescu: ‘’Enigma Otiliei’’- Otilia Mărculescu
   George  Călinescu, personalitate encicplopedică a culturii române, a fost  critic şi istoric literar, poet şi estetician, dramaturg şi romancier.„Enigma Otiliei”, are ca temă principală viaţa  burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea.
    Fiecare dintre personajele romanului poate fi considerat părinte al Otiliei, pentru  că, într-un fel sau altul, ei îi hotărăsc destinul sau sunt interesaţi,  din diferite mortive, de soartea tinerei fete. De pildă, moş Costache  îşi exercită lamentabil rolul de tată, deşi nu este lipsit de  sentimente faţă de Otilia. El se gândeşte la viitorul ei, vrea chiar să  o înfieze, dar amână la nesfârşit gestul. Şi Pascalopol, mult mai  vârstnic decât Otilia, mărturiseşte că în iubirea pentru ea îmbină  pasiunea cu paternitatea. Titlul „Enigma Otiliei” sugerează  comportamentul derutant al eroinei, uneori absurd care-l uimeşte pe  Felix: „Nu Otilia are o enigmă, ci Felix crede că o are”, mărturiseşte  G. Călinescu, justificând titlul romanului.
Naratorul este  omniscient, naraţiunea la persoana a III-a, iar perspectiva narativă  este de tipul „dindărăt”, aşa cum se observă din primele rânduri cu  care începe romanul, situând exact personajele, acţiunea, în timp şi  spaţiu. Descrierea minuţioasă a străzii Antim (a clădirilor, a  interioarelor), pustie şi întunecată, având un aspect „bizar”,  varietatea arhitecturală, amestecul de stiluri, ferestrele neobişnuit  de mari, lemnăria vopsită care se „dezghioga”, făceau din strada  bucureşteană „o caricatură în moloz a unei străzi italice”.
Romanul,  alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe mai multe planuri  narative, care urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea  detaliilor: destinul Otiliei şi al membrilor familiei Tulea, al lui  Stănică. Al doilea plan prezintă destinul lui Felix Sima care, rămas  orfan, vine la Bucureşti pentru a studia medicina, locuieşte la  tutorele său şi trăieşte iubirea adolescentină pentru Otilia. Autorul  acordă interes şi celorlate planuri secundare, pentru susţinerea  imaginii ample a societăţii citadine, accentuând în felul acesta  realismul romanului său.
Conflictul romanului se bazează pe  relaţiile dintre două familii înrudite, care sugerează universul social  prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache  Giurgiuveanu, posesorul averii, şi Otilia Mărculescu, adolescenta  orfană, fiica celei de-a doua soţii decedate. Aici pătrunde Felix Sima,  fiul surorii bătrânului, care vine la Bucureşti pentru a studia  medicina şi locuieşte la tutorele său legal, moş Costache.Un alt  personaj este Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului, pe care îl  aduce în familia Giurgiuveanu afecţiunea pentru Otilia, pe care o  cunoaşte de mică şi dorinţa de a avea o familie care să-i aline  singurătatea. A doua familie, vecină şi înrudită, care aspiră la  moştenirea averii bătrânului, este familia surorii acestuia, Aglae.  Familia Tulea este alcătuit din soţul Simion Tulea, cei trei copii ai  lor: Olimpia, Aurica şi Titi. În această familie va pătrunde Stănică  Raţiu pentru a obţine zestrea ca soţ al Olimpiei.
Conflictul,  factor determinant în desfaşurarea operei, este complex şi pune în  lumină diferitele personalităţi prezentate de-a lungul scrierii..  Acesta este de natura exterioară, explicită, între Otilia şi clanul  Tulea care dorea să obţină moştenirea averii lui Costache Giugiuveanu,  conturat încă din expoziţie prin intervenţiile răutăcioase ale Aglaei.  În timp ce conflictul erotic vizează rivalitatea dintre Felix şi  Pascalopol pentru Otilia.
Otilia Mărculescu este "eroina mea  lirică", proiecţia autorului în afară, "tipizarea mea în ipostază  feminină" (G.Călinescu). Ea este prezentată în mod direct de către  narator, care îi atribuie rolul de observator lui Felix, la începutul  romanului: „faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri arăta  şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă”.  Portretul personajului se completează prin alte trăsături, precum  cochetăria, bunul gust în vestimentaţie: „Fata subţirică, îmbrăcată  într-o rochie foarte largă pe poale, dar strîmtă tare la mijloc...”
Personajul  îşi dezvăluie complexitatea, prin caracterizarea indirectă, ce reiese  din faptele şi comportamentul său, din modul în care vorbeşte şi din  relaţiile cu celelalte personaje. Astfel, descrierea camerei fetei,  realizată spre sfârşitul primului capitol al romanului, corespunde  modelului balzacian, care propune tehnica focalizării în vederea  prezentării personalităţii celui care trăieşte în mediul descris. Deci,  cadrul în care trăieşte devine o modalitate de pătrundere în psihologia  personajului, iar camera Otiliei, prin detaliile surprinse, vorbeşte  despre caracterul ei dezordonat şi spontan: „Sertarele de la toaletă şi  de la dulapul de haine erau trase afară în felurite grade şi în ele se  vedeau, ca nişte intestine colorate ghemuri de panglici, cămăşi de  mătase mototolite…” Faptul că era interesată de moda vremii justifică  bunul gust, rafinamentul, dragostea de muzică şi armonie. Dezordinea şi  amalgamul de lucruri prezente în camera Otiliei sugerează, pe de altă  parte, şi faptul că ea încă se caută pe sine, este la vârsta la care  personalitatea ei nu s-a desăvârşit încă. În opoziţie cu acestă etapă  este imaginea Otiliei din finalul romanului, pe care Felix cu  surprindere o observă în fotografia pe care i-o dă Pascalopol; imaginea  femeii mature nu-i mai aminteşte prin nimic de cea pe care el o  cunoscuse cândva.
În conturarea Otiliei, scriitorul foloseşte şi  tehnica modernă a perspectivelor multiple şi a observaţiei psihologice  (pluriperspectivismul). Personalitatea Otiliei este evidenţiată prin  reflectarea ei în conştiinţa celorlalte personaje, ca şi cum ar fi  văzută în mai multe oglinzi paralele, prin tehnica relectării  poliedrice. Astfel, moş Costache o consideră fata cuminte şi iubitoare,  pe care trebuie să o protejează, dar nu are forţa de a lua decizia  înfierii ei, din pricina caracterului său avar. Aurica o invidiază,  considerând-o o rivală în alegerea bărbaţilor: „E o şireată, caută  numai bărbaţi în vârstă, bogaţi”. Cel mai violent o sancţionează Titi,  Stănică considerând că Otilia este „o fată faină, deşteaptă”; colegii  lui Felix o văd ca pe “cea mai elegantă conservatoare”, în vreme ce  Aglae o detestă, utilizând la adresa fetei apelative precum  „dezmăţata”, „stricată”, „zănatică”.
Cei doi bărbaţi între care  oscilează eroina completează acest portret: în timp ce pentru Felix  Otilia reprezintă feminitatea tulburătoare, Pascalopol mărturiseşte că  nu poate delimita sentimentele virile de cele paterne. Pentru ambele  personaje masculine, Otilia este, într-o anumită etapă a existenţei  lor, o enigmă, ceea ce justifică titlul romanului. Din perspectiva  psihologiei masculine feminitatea va fi întotdeuna resimţită ca fiind  misterioasă, enigmatică pentru că nu se lasă descoperită în toate  resorturile ei intrinseci.
Firea năstruşnică, visătoare şi  imprevizibilă, tumultul tinereţii sunt cuceritoare. Vitalitatea,  exuberanţa şi sinceritatea deconcertantă a tinereţii formează o imagine  pură, de un farmec aparte: îl târăşte în goană pe Felix prin curte,  răpăie pe scară, fluieră, dansează, stările sale de spirit  schimbându-se foarte repede. Aceeaşi feminitate şi francheţe a  gesturilor manifestă şi faţă de Pascalopol. Pentru Aglae şi Aurica,  purtările Otiliei sunt asemeni „fetelor fără căpătâi şi fără părinţi”.
Autocaracterizarea îi completează portretul Otiliei, care-şi cunoaşte  foarte bine soarta de fiinţă tolerată, obligată să-şi rezolve singură  problemele vieţii. Interesant este că, deşi manifestă o oarecare  superficialitate, ea are totuşi conştiinţa acestei superficialităţi  tipic feminine: „când tu vorbeai de ideal, eu mă gândeam că n-am şters  praful de pe pian”; „Noi, fetele, Felix, suntem mediocre şi singurul  meu merit e că-mi dau seama de asta”. Comportamentul fetei este  contrariant de multe ori, pentru cei din jur. Ea impresionează prin  naturaleţe, prin calităţile tipice vârstei adolescentine: gustă oricând  farmecul jocurilor copilăreşti, escaladează la moşia lui Pascalopol  stogurile de fân. Trăieşte din plin viaţa şi nimic nu o împiedică să  râdă în hohote sau să fie melancolică: „Îmi vine uneori să râd, să  alerg, să zbor. Vrei să fugim? Hai să fugim!”, ceea ce atestă stările  de exuberanţă şi libertate pe care le resimte în unele momente. În  relaţia cu Felix dovedeşte însă maturitate: deşi îl iubeşte, va pleca  alături de Pascalopol, realizând că o relaţie între ei va interveni în  destinul strălucit al tânărului. Compoziţia personajului include, şi  bibliografia lui evidentă într-o discuţie cu Felix: „Papa, vezi tu, nu  mi-e tată bun... Mama a mai fost căsătorită înainte, şi când a luat pe  papa, eu eram de câţiva ani... Priveşte! Uite pe mama şi pe tatăl meu  adevărat. (Şi Otilia întinse lui Felix o fotografie puţin ruptă, în  care Otilia din alte vremuri, însă cu privirile blânde, în rochie cu  panier şi cu un mare zuluf căzut peste umăr ţinea de braţ un bărbat  gras, şi el cu ochii Otiliei)”.
Otilia se mişcă într-o lume fixată  pentru totdeauna în tipare. Moş Costache îi pecetluieşte definitiv  destinul. Nu o înfiază şi Otilia va fi sacrificată de familia care îşi  doreşte atât de mult moştenirea. Într-un comentariu pe care chiar  scriitorul îl face cu referire la romanul său el va nota „Otilia nu e  personaj principal. Felix şi Otilia sunt acolo în caliatate de victime  şi de termeni angelici de comparaţie.” Prin faptul că sunt orfani, ei  sunt vulnerabili.
În opinia mea, Otilia Mărculescu este unul  dintre cele mai reuşite personaje ale romanului, atât prin tehnicile de  realizare, cât şi prin problematica sa existenţială, reprezentând tipul  feminităţii.



Niciun comentariu: