miercuri, 4 iunie 2014

Prof. Mirela Broasca: Tema si viziunea despre lume in nuvela ''Moara cu noroc'', de I. Slavici



Tema si viziunea despre lume in nuvela ‘’Moara cu noroc’’, de I. Slavici
Creatorul nuvelei realist-psihologice în literatura română rămâne Ioan Slavici, autorul volumului  „Novele din popor”, publicat în anul 1881.
  Capodopera volumul este nuvela „Moara cu noroc”,  reprezentativă pentru viziunea  autorului asupra existenţei şi mai ales asupra vieţii din satul transilvănean.
  Opera de caracter psihologic, întrucât sunt prezente toate  particularităţile acestei specii:  tematică, puternic conflict interior, personaje complexe şi modalităţi de  caracterizare şi de investigaţie psihologică a acestora. Realismul nuvelei este  susţinut de temă, de personaje, plasarea acţiunii într-un timp şi spatiu cât  mai exacte, de existenţa unui determinism social (personajele au un caracter  format în strânsă legătură cu mediul de viaţă). Alte elemente care susţin  caracterul realist sunt reprezentate de existenţa unui puternic conflict  exterior, impresia de veridicitate, prezenţa unui narator obiectiv care narează  la persoana a III-a, precum şi redarea atmosferei de epocă.
  Tema nuvelei o constituie consecinţele nefaste, morale şi existenţiale ale patimii  banului. Pe un plan mai profund, tema acestei opere este destinul, ca  fatalitate impusă de adâncimile sufleteşti ale personajelor. Această temă  sintetizează viziunea despre lume a scriitorului, una de factură  realist-moralizatoare şi izvorâtă din mentalitatea omului din popor: cumpătarea  omului în toate şi frica de Dumnezeu.
  De altfel, incipitul nuvelei, constituit din vorbele bătrânei, mama Anei, despre viaţă,  reprezintă aceaşi concepţie profund moralizatoare a autorului („Omul să fie  mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei  tale te face fericit”). Aceste cuvinte stau la baza întregii acţiuni, fixând  destinul personajelor în funcţie de respectarea sau nerespectarea lor. Cel care trebuie să le rostească în final este Ghiţă, a cărui moarte le conferă rol  testamentar.
  Întâmplările  narate sunt plasate, temporal, în a doua jumătate a secolului al XIX, iar  spaţiul, în zona Ardealului, la Moara cu noroc (ultimul „prag înaintea  lucrurilor rele). Ghiţă, cizmar într-un umil sat transilvănean se hotărăşte să  renunţe la „liniştea colibei” şi ia în arendă Moara cu noroc (un loc aşezat la  răscruce drumuri, în pustiu), transformând-o într-un han.
  Împreună cu el  vor veni Ana, soţia sa, bătrâna şi cei doi copii şi vor începe sa muncească  făcând ca locul să pară binecuvântat. Lucrurile merg bine, iar hanul îşi păstrează ipostaza benefică, până la sosirea  lui Lică Sămădăul, personaj malefic, care va schimba destinul familiei. Acesta  distruge echilivrul şi liniştea familiei lui Ghiţă, astfel Ghiţă intră într-un  puternic conflict exterior cu Lică, conflict ce îl va genera şi pe cel  interior, care va duce la degradarea morală şi la dezumanizarea personajului  principal.
  Specific nuvelei realiste, amploarea conflictului exterior şi finalizarea acestuia vine să confirme  atitudinea moralizatoare a scriitorului şi viziunea sa despre lume. Astfel,  Ghiţă intrat în mecanismul necruţător al afacerilor necurate ale lui Lică va fi  stăpânit de setea de bani şi se va înstrăina de Ana şi de copii săi.
  Într-o zi, Lică  soseşte la cârciumă pe neaşteptate şi îi cere lui Ghiţă toţi banii din ladă,  promiţându-i că-i va înapoia, dacă va trăi. Este încă un pas în pactul cu  diavolul, de acum înainte, cârciumarul fiind nevoit sa îl apere pe Lică pentru  a-şi recupera banii. În preajma sărbătorii  Sfântului Dumitru, Sămădăul şi oamenii lui vin să petreacă la cârciumă, Lică  rămând să şi doarmă acolo. Peste noapte însă, Ghiţă îl vede plecând însoţit de  un străin, pentru a se întoarce mai târziu, spre zorii zilei.
  Tot atunci, soseşte de la Ineu jandarmul Pintea, aducând vestea că în timpul nopţii  arendaşul fusese bătut şi jefuit.
  Ulterior, Ghiţă  este chemat în faţa comisarului, mărturiseşte în favoarea lui Lică (de frică),  este eliberat „pe chezăşie” şi trimis acasă sub escortă. Dus la Oradea, în faţa  judecătorului, Lică se foloseşte de relaţiile cu cei bogaţi şi scapă.
  Eroarea cârciumarului îşi are izvorul în permanenta oscilare între bine şi rău; ar dori să-l dea  pe Lică pe mâna jandarmului Pintea, dar nu poate renunţa la mirajul câştigului  „Dar Ghiţă nu voia să plece, nu-l lăsa inima să părăsească locul în care în  scurt timp putea să devină om cu stare”. Aşa se face că primind de la Lică bani  furaţi spre a-i schimba, Ghiţa îl anunţă pe Pintea, dar nu îi spune ca jumătate  sunt ai săi. Pe măsură ce  trece timpul, iar banii se înmulţesc, Ghiţă este tot mai dornic de îmbogăţire:  amână aducerea doevezilor în mâna jandarmului, ba chiar se gândeşte să fugă în  lume ca să-şi salveze această neaşteptată avuţie; totodată spaima că Lică ar  putea veni să-l prade şi imaginea femeii ucise de Sămădău în pădure, îi sfâşie  inima. De Paşte, Ghiţă şi Ana rămân la han, în timp ce bătrâna pleacă, împreună  cu nepoţii. Intenţionând  să-l predea pe Sămădău, cârciumarul îl lasă singur cu Ana, plecând să-l anunţe  pe Pintea. Astfel a reuşit să o împingă pe soţia sa în braţele Sămădăului,  aceasta simţindu-se atrasă de caracterul puternic al porcarului, devenind o  victimă a împrejurărilor, mai mult decât a propriului păcat. La întoarcere, simţind că i s-a pus ceva „de-a curmezişul în cap”, Ghiţă o înjunghie pe Ana,  cuprins de remuşcări că Dumnezeu nu i-a dat la timp „gândul cel bun”. Sămădăul (care  se întorsese să-şi ia serparul uitat la han), îi porunceşte lui Răuţ să-l  împuşte pe Ghiţă şi să incendieze hanul. Urmărit de Pintea, Sămădăul îşi  zdrobeşte capul de un copac. Deznodământul  este pregătit de momentul în care bătrâna pleacă la rude, singură cu copii şi  mâhnită până în adâncul inimii. La întoarcere, ea nu găseşte decât zidurile  afumate ale hanului şi grămezile de praf şi cenuşă din care ieşeau oasele celor  care fuseseră Ghiţă şi Ana. Astfel, personajele şi-au primit răsplata  propriilor fapte, ei încălcând norme morale: „omul să fie mulţumit cu ceea ce  are, căci nu există bogăţie mai mare decât chibzuinţa, adevărul şi omenia”. Bătrâna îşi ia  nepoţii şi pleacă (spre a-i salva din spaţiul malefic), crezându-se că într-o  lume care respectă norma moralei, aceştia vor avea un alt destin. Nuvela se  încheie tot cu vorbele bătrânei: „Se vede c-au lăsat ferestrele deschise! Zise  ea într-un târziu. Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost dată!” Astfel, bătrâna  simbolizează înţelepciunea şi cumpătarea; ea este purtătoarea mesajului  nuvelei, iar semnificaţia cuvintelor rostite în deschiderea acţiunii este  profundă.
Astfel, nuvela „Moara cu noroc” – cea mai izbutită dintre scrierile lui Ioan Slavici în  care autorul înfăţişează lumea satului transilvănean, în care trăiesc ţărani,  cârciumari, preoţi, oameni buni şi răi ca în viaţa reală, întruneşte caractere  tari de oameni primitivi, puternic influenţaţi de mediul în care trăiesc, care  în final îşi primesc răsplata pentru propriile fapte.



Trimiteți un comentariu