Prof. Mirela Broasca: Relatia dintre Stefan Gheorghidiu si Ela

Relatia dintre Stefan Gheorghidiu si Ela

    Proza romanelor lui Camil Petrescu a produs un efect de modernizare a întregului roman românesc interbelic, în sensul în care, Camil Petrescu, a promovat o literatură a subiectivităţii şi a autenticităţii de inspiraţie franceză. Astfel, se realizează în interbelic mult râvnita sincronizare a literaturii române, cu literatura europeană a momentului. “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este romanul unui spirit care încearcă să se definească prin raportare la două experienţe capitale: iubirea şi războiul. 

    Experienţa iubirii este actualizată prin rememorarea relaţiei lui Ştefan Gheorghidiu cu Ela. Discutând relaţiile dintre cele două personaje, spunem că un prim element al textului narativ, semnificativ, este conflictul. 

     Spre deosebire de romanele tradiţionale, în care conflictul este exterior, în romanul lui Camil Petrescu, apare conflictul interior, din conştiinţa lui Ştefan Gheorghidiu, personaj-narator, care trăieşte stări şi sentimente contradictorii faţă de soţia sa, Ela. Acest conflict interior este generat de raporturile pe care protagonistul le are cu realitatea înconjurătoare. Principalul motiv al rupturii dintre Ştefan şi soţia sa este implicarea Elei în lumea mondenă, pe care eroul o dispreţuieşte. Aşadar, conflictul interior se produce din cauza diferenţei dintre aspiraţiile lui Gheorghidiu şi realitatea lumii înconjurătoare.

     Personajul-narator, Ştefan Gheorghidiu, este caracterizat în mod indirect, prin acţiunile sale şi prin relaţia cu Ela. El reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior. Filosof, el are impresia că s-a izolat de lumea exterioară, însă, în realitate, evenimentele exterioare sunt filtrate prin conştiinţa sa. Gândurile şi sentimentele celorlalte personaje nu pot fi cunoscute de cititor decât în măsura în care se reflect în această conştiinţă. Astfel, Ela, personajul feminin al romanului, este prezentată doar din perspectiva lui Gheorghidiu. De aceea cititorul nu se poate pronunţa asupra fidelităţii ei şi nici nu poate opine dacă e mai degrabă superficial decât spiritual: “Nu Ela se schimbă (poate doar superficial, dându-şi arma pe faţă, cum se spune, abia după căsătorie), ci felul în care o vede Ştefan” (Nicolae Manolescu, „Arca lui Noe”).

     De asemenea, actiunea este relevantă în prezentarea relaţiilor dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela. Implicarea Elei în discuţiile despre moştenirea pe care acesta a primit-o de la unchiul său îl surprinde în mod dureros pe Ştefan, pentru că, aşa cum mărturiseşte, ar fi vrut ca Ela să fie: “mereu feminină, deasupra discuţiilor acestea vulgare, plăpândă şi având nevoie să fie protejată, nu să intervină atât de energic interesată.” După excursia la Odobeşti, iubirea ce părea până atunci indestructibilă începe să fie serios pusă la îndoială, mai ales de către Ştefan. Micile incidente, gesturile fără importanţă, privirile pe care Ela le schimbă cu domnul G. se amplifică în conştiinţa protagonistului: “Toată suferinţa asta monstruoasă îmi venea din nimic”. Nevoia de absolute îl determină să-şi analizeze cu luciditate stările şi să-şi exagereze suferinţa. Ela consideră că “sensibilitatea imposibilă” a lui Ştefan este aceea care amplifică neînţelegerile dintre ei. Astfel, relaţia lor devine o succesiune de separări şi împăcări.

     În ceea ce priveşte statutul celor două personaje, din punct de vedere social, Ştefan Gheorghidiu este, la început, un student sărac la Filosofie, căsătorit din dragoste şi orgoliu cu Ela, o studentă frumoasă,  orfană, crescută de o mătuşă. Devine bogat peste noapte, printr-o moştenire lăsată de unchiul său, Tache, iar apoi este sublocotenent în armata română, în timpul Primului Război Mondial. Însă, în mod constant, rămâne un spirit introvertit, neliniştit, lucid şi polemic, halucinant ca toţi eroii camilpetrescieni care “au văzut idei”. Spiritual, ironic, hipersensibil, inadaptatul superior Gheorghidiu “este un psiholog al dragostei, şi luciditatea şi preciziunea analizei lui se înrudesc cu al marilor moralişti al literaturii franceze” (Perpessicius). Ela, studentă la Litere, tânără cochetă, considerată cea mai frumoasă şi cea mai populară studentă de la Universitate, este aceea care se îndrăgosteşte mai întâi de Ştefan. Gheorghidiu trăieşte în lumea ideilor, a cărţilor şi are impresia că s-a izolat de realitatea materială imediată. Însă tocmai această realitate imediată produce destrămarea cuplului pe care el îl formează cu Ela. Până în momentul în care Gheorghidiu primeşte moştenirea de la unchiul său, cuplul trăieşte în condiţii modeste, dar în armonie.

     Pentru că soţia sa tinde să se integreze tot mai pregnant în lumea mondenă, Gheorghidiu consideră că singurele sentimente şi senzaţii autentice sunt cele filtrate raţional, căci, afirmă protagonistul, “singura existenţă reală e aceea a conştiinţei”, iar “în afară de conştiinţă, totul e bestialitate”. Excesul de luciditate îl determină pe erou să analizeze până şi momentele de maximă intimitate. De exemplu, venit în permisie la Câmpulung, Ştefan nu e capabil să se bucure nici măcar de voluptatea unei nopţi alături de Ela.Un gest absolut mărunt ca aprinderea unei ţigări îl “îmblonăveşte” pe bărbat: “n-aveam nicio dovadă că mă înşeală, dar aveam acum certitudinea că acest gest vine dintr-o deprindere de a poza goală, de “a face impresie”, de care ea nu-şi mai dă seama, şi care era revelator pentru ceea ce nu ştiam eu.”

Cele două teme ale romanului, războiul şi iubirea, constitue două experienţe decisive pentru devenirea personajului-narator. Suferinţa lui Ştefan este lucidă în detaliile analizei, iar orgoliul este profund. Astfel, în final, după traversarea dramei colective a războiului, pasiunea devoratoare  şi iubirea pentru Ela sunt înlocuite cu indiferenţă rece. Se produce astfel drama constatării distanţei dintre iluzie şi realitate, dintre ideal şi banalitate.

Proza romanelor lui Camil Petrescu a produs un efect de modernizare a întregului roman românesc interbelic, în sensul în care, Camil Petrescu, a promovat o literatură a subiectivităţii şi a autenticităţii de inspiraţie franceză. Astfel, se realizează în interbelic mult râvnita sincronizare a literaturii române, cu literatura europeană a momentului. “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este romanul unui spirit care încearcă să se definească prin raportare la două experienţe capitale: iubirea şi războiul. 

Experienţa iubirii este actualizată prin rememorarea relaţiei lui Ştefan Gheorghidiu cu Ela. Discutând relaţiile dintre cele două personaje, spunem că un prim element al textului narativ, semnificativ, este conflictul. 

Spre deosebire de romanele tradiţionale, în care conflictul este exterior, în romanul lui Camil Petrescu, apare conflictul interior, din conştiinţa lui Ştefan Gheorghidiu, personaj-narator, care trăieşte stări şi sentimente contradictorii faţă de soţia sa, Ela. Acest conflict interior este generat de raporturile pe care protagonistul le are cu realitatea înconjurătoare. Principalul motiv al rupturii dintre Ştefan şi soţia sa este implicarea Elei în lumea mondenă, pe care eroul o dispreţuieşte. Aşadar, conflictul interior se produce din cauza diferenţei dintre aspiraţiile lui Gheorghidiu şi realitatea lumii înconjurătoare.

Personajul-narator, Ştefan Gheorghidiu, este caracterizat în mod indirect, prin acţiunile sale şi prin relaţia cu Ela. El reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior. Filosof, el are impresia că s-a izolat de lumea exterioară, însă, în realitate, evenimentele exterioare sunt filtrate prin conştiinţa sa. Gândurile şi sentimentele celorlalte personaje nu pot fi cunoscute de cititor decât în măsura în care se reflect în această conştiinţă. Astfel, Ela, personajul feminin al romanului, este prezentată doar din perspectiva lui Gheorghidiu. De aceea cititorul nu se poate pronunţa asupra fidelităţii ei şi nici nu poate opine dacă e mai degrabă superficial decât spiritual: “Nu Ela se schimbă (poate doar superficial, dându-şi arma pe faţă, cum se spune, abia după căsătorie), ci felul în care o vede Ştefan” (Nicolae Manolescu, „Arca lui Noe”).

De asemenea, actiunea este relevantă în prezentarea relaţiilor dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela. Implicarea Elei în discuţiile despre moştenirea pe care acesta a primit-o de la unchiul său îl surprinde în mod dureros pe Ştefan, pentru că, aşa cum mărturiseşte, ar fi vrut ca Ela să fie: “mereu feminină, deasupra discuţiilor acestea vulgare, plăpândă şi având nevoie să fie protejată, nu să intervină atât de energic interesată.” După excursia la Odobeşti, iubirea ce părea până atunci indestructibilă începe să fie serios pusă la îndoială, mai ales de către Ştefan. Micile incidente, gesturile fără importanţă, privirile pe care Ela le schimbă cu domnul G. se amplifică în conştiinţa protagonistului: “Toată suferinţa asta monstruoasă îmi venea din nimic”. Nevoia de absolute îl determină să-şi analizeze cu luciditate stările şi să-şi exagereze suferinţa. Ela consideră că “sensibilitatea imposibilă” a lui Ştefan este aceea care amplifică neînţelegerile dintre ei. Astfel, relaţia lor devine o succesiune de separări şi împăcări.

În ceea ce priveşte statutul celor două personaje, din punct de vedere social, Ştefan Gheorghidiu este, la început, un student sărac la Filosofie, căsătorit din dragoste şi orgoliu cu Ela, o studentă frumoasă,  orfană, crescută de o mătuşă. Devine bogat peste noapte, printr-o moştenire lăsată de unchiul său, Tache, iar apoi este sublocotenent în armata română, în timpul Primului Război Mondial. Însă, în mod constant, rămâne un spirit introvertit, neliniştit, lucid şi polemic, halucinant ca toţi eroii camilpetrescieni care “au văzut idei”. Spiritual, ironic, hipersensibil, inadaptatul superior Gheorghidiu “este un psiholog al dragostei, şi luciditatea şi preciziunea analizei lui se înrudesc cu al marilor moralişti al literaturii franceze” (Perpessicius). Ela, studentă la Litere, tânără cochetă, considerată cea mai frumoasă şi cea mai populară studentă de la Universitate, este aceea care se îndrăgosteşte mai întâi de Ştefan. Gheorghidiu trăieşte în lumea ideilor, a cărţilor şi are impresia că s-a izolat de realitatea materială imediată. Însă tocmai această realitate imediată produce destrămarea cuplului pe care el îl formează cu Ela. Până în momentul în care Gheorghidiu primeşte moştenirea de la unchiul său, cuplul trăieşte în condiţii modeste, dar în armonie.

Pentru că soţia sa tinde să se integreze tot mai pregnant în lumea mondenă, Gheorghidiu consideră că singurele sentimente şi senzaţii autentice sunt cele filtrate raţional, căci, afirmă protagonistul, “singura existenţă reală e aceea a conştiinţei”, iar “în afară de conştiinţă, totul e bestialitate”. Excesul de luciditate îl determină pe erou să analizeze până şi momentele de maximă intimitate. De exemplu, venit în permisie la Câmpulung, Ştefan nu e capabil să se bucure nici măcar de voluptatea unei nopţi alături de Ela.Un gest absolut mărunt ca aprinderea unei ţigări îl “îmblonăveşte” pe bărbat: “n-aveam nicio dovadă că mă înşeală, dar aveam acum certitudinea că acest gest vine dintr-o deprindere de a poza goală, de “a face impresie”, de care ea nu-şi mai dă seama, şi care era revelator pentru ceea ce nu ştiam eu.”

În opinia mea, cele două teme ale romanului, războiul şi iubirea, constitue două experienţe decisive pentru devenirea personajului-narator. Suferinţa lui Ştefan este lucidă în detaliile analizei, iar orgoliul este profund. Astfel, în final, după traversarea dramei colective a războiului, pasiunea devoratoare  şi iubirea pentru Ela sunt înlocuite cu indiferenţă rece. Se produce astfel drama constatării distanţei dintre iluzie şi realitate, dintre ideal şi banalitate.

- See more at: http://www.costinc.info/2013/06/eseu-relatia-dintre-doua-personaje.html#sthash.Kdpm0xn5.dpuf

Proza romanelor lui Camil Petrescu a produs un efect de modernizare a întregului roman românesc interbelic, în sensul în care, Camil Petrescu, a promovat o literatură a subiectivităţii şi a autenticităţii de inspiraţie franceză. Astfel, se realizează în interbelic mult râvnita sincronizare a literaturii române, cu literatura europeană a momentului. “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este romanul unui spirit care încearcă să se definească prin raportare la două experienţe capitale: iubirea şi războiul. 

Experienţa iubirii este actualizată prin rememorarea relaţiei lui Ştefan Gheorghidiu cu Ela. Discutând relaţiile dintre cele două personaje, spunem că un prim element al textului narativ, semnificativ, este conflictul. 

Spre deosebire de romanele tradiţionale, în care conflictul este exterior, în romanul lui Camil Petrescu, apare conflictul interior, din conştiinţa lui Ştefan Gheorghidiu, personaj-narator, care trăieşte stări şi sentimente contradictorii faţă de soţia sa, Ela. Acest conflict interior este generat de raporturile pe care protagonistul le are cu realitatea înconjurătoare. Principalul motiv al rupturii dintre Ştefan şi soţia sa este implicarea Elei în lumea mondenă, pe care eroul o dispreţuieşte. Aşadar, conflictul interior se produce din cauza diferenţei dintre aspiraţiile lui Gheorghidiu şi realitatea lumii înconjurătoare.

Personajul-narator, Ştefan Gheorghidiu, este caracterizat în mod indirect, prin acţiunile sale şi prin relaţia cu Ela. El reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior. Filosof, el are impresia că s-a izolat de lumea exterioară, însă, în realitate, evenimentele exterioare sunt filtrate prin conştiinţa sa. Gândurile şi sentimentele celorlalte personaje nu pot fi cunoscute de cititor decât în măsura în care se reflect în această conştiinţă. Astfel, Ela, personajul feminin al romanului, este prezentată doar din perspectiva lui Gheorghidiu. De aceea cititorul nu se poate pronunţa asupra fidelităţii ei şi nici nu poate opine dacă e mai degrabă superficial decât spiritual: “Nu Ela se schimbă (poate doar superficial, dându-şi arma pe faţă, cum se spune, abia după căsătorie), ci felul în care o vede Ştefan” (Nicolae Manolescu, „Arca lui Noe”).

De asemenea, actiunea este relevantă în prezentarea relaţiilor dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela. Implicarea Elei în discuţiile despre moştenirea pe care acesta a primit-o de la unchiul său îl surprinde în mod dureros pe Ştefan, pentru că, aşa cum mărturiseşte, ar fi vrut ca Ela să fie: “mereu feminină, deasupra discuţiilor acestea vulgare, plăpândă şi având nevoie să fie protejată, nu să intervină atât de energic interesată.” După excursia la Odobeşti, iubirea ce părea până atunci indestructibilă începe să fie serios pusă la îndoială, mai ales de către Ştefan. Micile incidente, gesturile fără importanţă, privirile pe care Ela le schimbă cu domnul G. se amplifică în conştiinţa protagonistului: “Toată suferinţa asta monstruoasă îmi venea din nimic”. Nevoia de absolute îl determină să-şi analizeze cu luciditate stările şi să-şi exagereze suferinţa. Ela consideră că “sensibilitatea imposibilă” a lui Ştefan este aceea care amplifică neînţelegerile dintre ei. Astfel, relaţia lor devine o succesiune de separări şi împăcări.

În ceea ce priveşte statutul celor două personaje, din punct de vedere social, Ştefan Gheorghidiu este, la început, un student sărac la Filosofie, căsătorit din dragoste şi orgoliu cu Ela, o studentă frumoasă,  orfană, crescută de o mătuşă. Devine bogat peste noapte, printr-o moştenire lăsată de unchiul său, Tache, iar apoi este sublocotenent în armata română, în timpul Primului Război Mondial. Însă, în mod constant, rămâne un spirit introvertit, neliniştit, lucid şi polemic, halucinant ca toţi eroii camilpetrescieni care “au văzut idei”. Spiritual, ironic, hipersensibil, inadaptatul superior Gheorghidiu “este un psiholog al dragostei, şi luciditatea şi preciziunea analizei lui se înrudesc cu al marilor moralişti al literaturii franceze” (Perpessicius). Ela, studentă la Litere, tânără cochetă, considerată cea mai frumoasă şi cea mai populară studentă de la Universitate, este aceea care se îndrăgosteşte mai întâi de Ştefan. Gheorghidiu trăieşte în lumea ideilor, a cărţilor şi are impresia că s-a izolat de realitatea materială imediată. Însă tocmai această realitate imediată produce destrămarea cuplului pe care el îl formează cu Ela. Până în momentul în care Gheorghidiu primeşte moştenirea de la unchiul său, cuplul trăieşte în condiţii modeste, dar în armonie.

Pentru că soţia sa tinde să se integreze tot mai pregnant în lumea mondenă, Gheorghidiu consideră că singurele sentimente şi senzaţii autentice sunt cele filtrate raţional, căci, afirmă protagonistul, “singura existenţă reală e aceea a conştiinţei”, iar “în afară de conştiinţă, totul e bestialitate”. Excesul de luciditate îl determină pe erou să analizeze până şi momentele de maximă intimitate. De exemplu, venit în permisie la Câmpulung, Ştefan nu e capabil să se bucure nici măcar de voluptatea unei nopţi alături de Ela.Un gest absolut mărunt ca aprinderea unei ţigări îl “îmblonăveşte” pe bărbat: “n-aveam nicio dovadă că mă înşeală, dar aveam acum certitudinea că acest gest vine dintr-o deprindere de a poza goală, de “a face impresie”, de care ea nu-şi mai dă seama, şi care era revelator pentru ceea ce nu ştiam eu.”

În opinia mea, cele două teme ale romanului, războiul şi iubirea, constitue două experienţe decisive pentru devenirea personajului-narator. Suferinţa lui Ştefan este lucidă în detaliile analizei, iar orgoliul este profund. Astfel, în final, după traversarea dramei colective a războiului, pasiunea devoratoare  şi iubirea pentru Ela sunt înlocuite cu indiferenţă rece. Se produce astfel drama constatării distanţei dintre iluzie şi realitate, dintre ideal şi banalitate.

- See more at: http://www.costinc.info/2013/06/eseu-relatia-dintre-doua-personaje.html#sthash.Kdpm0xn5.dpuf

Relatia dintre Stefan Gheorghidiu si Ela

    Proza romanelor lui Camil Petrescu a produs un efect de modernizare a întregului roman românesc interbelic, în sensul în care, Camil Petrescu, a promovat o literatură a subiectivităţii şi a autenticităţii de inspiraţie franceză. Astfel, se realizează în interbelic mult râvnita sincronizare a literaturii române, cu literatura europeană a momentului. “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este romanul unui spirit care încearcă să se definească prin raportare la două experienţe capitale: iubirea şi războiul. 

    Experienţa iubirii este actualizată prin rememorarea relaţiei lui Ştefan Gheorghidiu cu Ela. Discutând relaţiile dintre cele două personaje, spunem că un prim element al textului narativ, semnificativ, este conflictul. 

     Spre deosebire de romanele tradiţionale, în care conflictul este exterior, în romanul lui Camil Petrescu, apare conflictul interior, din conştiinţa lui Ştefan Gheorghidiu, personaj-narator, care trăieşte stări şi sentimente contradictorii faţă de soţia sa, Ela. Acest conflict interior este generat de raporturile pe care protagonistul le are cu realitatea înconjurătoare. Principalul motiv al rupturii dintre Ştefan şi soţia sa este implicarea Elei în lumea mondenă, pe care eroul o dispreţuieşte. Aşadar, conflictul interior se produce din cauza diferenţei dintre aspiraţiile lui Gheorghidiu şi realitatea lumii înconjurătoare.

     Personajul-narator, Ştefan Gheorghidiu, este caracterizat în mod indirect, prin acţiunile sale şi prin relaţia cu Ela. El reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior. Filosof, el are impresia că s-a izolat de lumea exterioară, însă, în realitate, evenimentele exterioare sunt filtrate prin conştiinţa sa. Gândurile şi sentimentele celorlalte personaje nu pot fi cunoscute de cititor decât în măsura în care se reflect în această conştiinţă. Astfel, Ela, personajul feminin al romanului, este prezentată doar din perspectiva lui Gheorghidiu. De aceea cititorul nu se poate pronunţa asupra fidelităţii ei şi nici nu poate opine dacă e mai degrabă superficial decât spiritual: “Nu Ela se schimbă (poate doar superficial, dându-şi arma pe faţă, cum se spune, abia după căsătorie), ci felul în care o vede Ştefan” (Nicolae Manolescu, „Arca lui Noe”).

     De asemenea, actiunea este relevantă în prezentarea relaţiilor dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela. Implicarea Elei în discuţiile despre moştenirea pe care acesta a primit-o de la unchiul său îl surprinde în mod dureros pe Ştefan, pentru că, aşa cum mărturiseşte, ar fi vrut ca Ela să fie: “mereu feminină, deasupra discuţiilor acestea vulgare, plăpândă şi având nevoie să fie protejată, nu să intervină atât de energic interesată.” După excursia la Odobeşti, iubirea ce părea până atunci indestructibilă începe să fie serios pusă la îndoială, mai ales de către Ştefan. Micile incidente, gesturile fără importanţă, privirile pe care Ela le schimbă cu domnul G. se amplifică în conştiinţa protagonistului: “Toată suferinţa asta monstruoasă îmi venea din nimic”. Nevoia de absolute îl determină să-şi analizeze cu luciditate stările şi să-şi exagereze suferinţa. Ela consideră că “sensibilitatea imposibilă” a lui Ştefan este aceea care amplifică neînţelegerile dintre ei. Astfel, relaţia lor devine o succesiune de separări şi împăcări.

     În ceea ce priveşte statutul celor două personaje, din punct de vedere social, Ştefan Gheorghidiu este, la început, un student sărac la Filosofie, căsătorit din dragoste şi orgoliu cu Ela, o studentă frumoasă,  orfană, crescută de o mătuşă. Devine bogat peste noapte, printr-o moştenire lăsată de unchiul său, Tache, iar apoi este sublocotenent în armata română, în timpul Primului Război Mondial. Însă, în mod constant, rămâne un spirit introvertit, neliniştit, lucid şi polemic, halucinant ca toţi eroii camilpetrescieni care “au văzut idei”. Spiritual, ironic, hipersensibil, inadaptatul superior Gheorghidiu “este un psiholog al dragostei, şi luciditatea şi preciziunea analizei lui se înrudesc cu al marilor moralişti al literaturii franceze” (Perpessicius). Ela, studentă la Litere, tânără cochetă, considerată cea mai frumoasă şi cea mai populară studentă de la Universitate, este aceea care se îndrăgosteşte mai întâi de Ştefan. Gheorghidiu trăieşte în lumea ideilor, a cărţilor şi are impresia că s-a izolat de realitatea materială imediată. Însă tocmai această realitate imediată produce destrămarea cuplului pe care el îl formează cu Ela. Până în momentul în care Gheorghidiu primeşte moştenirea de la unchiul său, cuplul trăieşte în condiţii modeste, dar în armonie.

     Pentru că soţia sa tinde să se integreze tot mai pregnant în lumea mondenă, Gheorghidiu consideră că singurele sentimente şi senzaţii autentice sunt cele filtrate raţional, căci, afirmă protagonistul, “singura existenţă reală e aceea a conştiinţei”, iar “în afară de conştiinţă, totul e bestialitate”. Excesul de luciditate îl determină pe erou să analizeze până şi momentele de maximă intimitate. De exemplu, venit în permisie la Câmpulung, Ştefan nu e capabil să se bucure nici măcar de voluptatea unei nopţi alături de Ela.Un gest absolut mărunt ca aprinderea unei ţigări îl “îmblonăveşte” pe bărbat: “n-aveam nicio dovadă că mă înşeală, dar aveam acum certitudinea că acest gest vine dintr-o deprindere de a poza goală, de “a face impresie”, de care ea nu-şi mai dă seama, şi care era revelator pentru ceea ce nu ştiam eu.”

Cele două teme ale romanului, războiul şi iubirea, constitue două experienţe decisive pentru devenirea personajului-narator. Suferinţa lui Ştefan este lucidă în detaliile analizei, iar orgoliul este profund. Astfel, în final, după traversarea dramei colective a războiului, pasiunea devoratoare  şi iubirea pentru Ela sunt înlocuite cu indiferenţă rece. Se produce astfel drama constatării distanţei dintre iluzie şi realitate, dintre ideal şi banalitate.

Relatia dintre Stefan Gheorghidiu si Ela

    Proza romanelor lui Camil Petrescu a produs un efect de modernizare a întregului roman românesc interbelic, în sensul în care, Camil Petrescu, a promovat o literatură a subiectivităţii şi a autenticităţii de inspiraţie franceză. Astfel, se realizează în interbelic mult râvnita sincronizare a literaturii române, cu literatura europeană a momentului. “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este romanul unui spirit care încearcă să se definească prin raportare la două experienţe capitale: iubirea şi războiul. 

    Experienţa iubirii este actualizată prin rememorarea relaţiei lui Ştefan Gheorghidiu cu Ela. Discutând relaţiile dintre cele două personaje, spunem că un prim element al textului narativ, semnificativ, este conflictul. 

     Spre deosebire de romanele tradiţionale, în care conflictul este exterior, în romanul lui Camil Petrescu, apare conflictul interior, din conştiinţa lui Ştefan Gheorghidiu, personaj-narator, care trăieşte stări şi sentimente contradictorii faţă de soţia sa, Ela. Acest conflict interior este generat de raporturile pe care protagonistul le are cu realitatea înconjurătoare. Principalul motiv al rupturii dintre Ştefan şi soţia sa este implicarea Elei în lumea mondenă, pe care eroul o dispreţuieşte. Aşadar, conflictul interior se produce din cauza diferenţei dintre aspiraţiile lui Gheorghidiu şi realitatea lumii înconjurătoare.

     Personajul-narator, Ştefan Gheorghidiu, este caracterizat în mod indirect, prin acţiunile sale şi prin relaţia cu Ela. El reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior. Filosof, el are impresia că s-a izolat de lumea exterioară, însă, în realitate, evenimentele exterioare sunt filtrate prin conştiinţa sa. Gândurile şi sentimentele celorlalte personaje nu pot fi cunoscute de cititor decât în măsura în care se reflect în această conştiinţă. Astfel, Ela, personajul feminin al romanului, este prezentată doar din perspectiva lui Gheorghidiu. De aceea cititorul nu se poate pronunţa asupra fidelităţii ei şi nici nu poate opine dacă e mai degrabă superficial decât spiritual: “Nu Ela se schimbă (poate doar superficial, dându-şi arma pe faţă, cum se spune, abia după căsătorie), ci felul în care o vede Ştefan” (Nicolae Manolescu, „Arca lui Noe”).

     De asemenea, actiunea este relevantă în prezentarea relaţiilor dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela. Implicarea Elei în discuţiile despre moştenirea pe care acesta a primit-o de la unchiul său îl surprinde în mod dureros pe Ştefan, pentru că, aşa cum mărturiseşte, ar fi vrut ca Ela să fie: “mereu feminină, deasupra discuţiilor acestea vulgare, plăpândă şi având nevoie să fie protejată, nu să intervină atât de energic interesată.” După excursia la Odobeşti, iubirea ce părea până atunci indestructibilă începe să fie serios pusă la îndoială, mai ales de către Ştefan. Micile incidente, gesturile fără importanţă, privirile pe care Ela le schimbă cu domnul G. se amplifică în conştiinţa protagonistului: “Toată suferinţa asta monstruoasă îmi venea din nimic”. Nevoia de absolute îl determină să-şi analizeze cu luciditate stările şi să-şi exagereze suferinţa. Ela consideră că “sensibilitatea imposibilă” a lui Ştefan este aceea care amplifică neînţelegerile dintre ei. Astfel, relaţia lor devine o succesiune de separări şi împăcări.

     În ceea ce priveşte statutul celor două personaje, din punct de vedere social, Ştefan Gheorghidiu este, la început, un student sărac la Filosofie, căsătorit din dragoste şi orgoliu cu Ela, o studentă frumoasă,  orfană, crescută de o mătuşă. Devine bogat peste noapte, printr-o moştenire lăsată de unchiul său, Tache, iar apoi este sublocotenent în armata română, în timpul Primului Război Mondial. Însă, în mod constant, rămâne un spirit introvertit, neliniştit, lucid şi polemic, halucinant ca toţi eroii camilpetrescieni care “au văzut idei”. Spiritual, ironic, hipersensibil, inadaptatul superior Gheorghidiu “este un psiholog al dragostei, şi luciditatea şi preciziunea analizei lui se înrudesc cu al marilor moralişti al literaturii franceze” (Perpessicius). Ela, studentă la Litere, tânără cochetă, considerată cea mai frumoasă şi cea mai populară studentă de la Universitate, este aceea care se îndrăgosteşte mai întâi de Ştefan. Gheorghidiu trăieşte în lumea ideilor, a cărţilor şi are impresia că s-a izolat de realitatea materială imediată. Însă tocmai această realitate imediată produce destrămarea cuplului pe care el îl formează cu Ela. Până în momentul în care Gheorghidiu primeşte moştenirea de la unchiul său, cuplul trăieşte în condiţii modeste, dar în armonie.

     Pentru că soţia sa tinde să se integreze tot mai pregnant în lumea mondenă, Gheorghidiu consideră că singurele sentimente şi senzaţii autentice sunt cele filtrate raţional, căci, afirmă protagonistul, “singura existenţă reală e aceea a conştiinţei”, iar “în afară de conştiinţă, totul e bestialitate”. Excesul de luciditate îl determină pe erou să analizeze până şi momentele de maximă intimitate. De exemplu, venit în permisie la Câmpulung, Ştefan nu e capabil să se bucure nici măcar de voluptatea unei nopţi alături de Ela.Un gest absolut mărunt ca aprinderea unei ţigări îl “îmblonăveşte” pe bărbat: “n-aveam nicio dovadă că mă înşeală, dar aveam acum certitudinea că acest gest vine dintr-o deprindere de a poza goală, de “a face impresie”, de care ea nu-şi mai dă seama, şi care era revelator pentru ceea ce nu ştiam eu.”

Cele două teme ale romanului, războiul şi iubirea, constitue două experienţe decisive pentru devenirea personajului-narator. Suferinţa lui Ştefan este lucidă în detaliile analizei, iar orgoliul este profund. Astfel, în final, după traversarea dramei colective a războiului, pasiunea devoratoare  şi iubirea pentru Ela sunt înlocuite cu indiferenţă rece. Se produce astfel drama constatării distanţei dintre iluzie şi realitate, dintre ideal şi banalitate.