miercuri, 4 iunie 2014

Prof. Mirela Broasca: Relatia dintre incipit si final in nuvela ''Moara cu noroc''



Relaţia dintre incipit şi final într-o nuvelă: Moara cu noroc de Ioan Slavici
Ca specie a genului epic, nuvela are dimensiuni medii (între  povestire şi roman), cu o acţune  riguros construită, cu un conflict puternic, punând în evidenţă personaje  complexe bine individualizate.
 „Moara cu noroc” prezintă (alături de celelalte nuvele ale lui Slavici) monografic viaţa satului  ardelenesc în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, momentul  pătrunderii influenţelor capitaliste. În toate nuvelele lui Slavici conflictul  porneşte de la încălcarea unor norme etice şi de aceea teza moralizatoare  străbate întreaga sa operă. Spre deosebire de nuvela „Comoara” cu aceeaşi temă,  în care personajul reuşeşte să conştientizeze că patima banului pune stăpânire  pe sufletul său şi astfel renunţă la comoara pe care o găsise, Ghiţă,  protagonistul nuvelei „Moara cu noroc”, e irecuperabil din punct de vedere  moral, accentuând latura realistă a operei. Titlul nuvelei poate fi considerat o antifrază (nu e cu noroc). Semnificaţia negativă a  acestuia se accentuează pe parcursul desfăşurării acţiunii, dar şi prin relaţia  cu o credinţă populară conform căreia o moară părăsită e bântuită de spirite  rele. Tema nuvelei este degradarea morală sub influenţa banului sau, cu alte cuvinte,  consecinţele nefaste pe care banul le are asupra sufletului omenesc.
  Discursul narativ este încadrat de vorbele bătrânei care, din această perspectivă, devine  personaj-reflector,’ şi purtătorul de cuvânt al naratorului. Incipitul conţine  replica bătrânei, mama Anei, şi reprezintă morala de factură populară  demonstrată în nuvelă: “Omul să fie mulţămit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba,  nu bogaţia, ci liniştea sa îl face fericit.” Acest capitol preia funcţiile  prologului, prefigurând tema şi conflictul dominant, validate prin motive  anticipative (drumul şerpuieşte la stânga şi la dreapta- semn al oscilării lui  Ghiţă între dragostea pentru familie, respectiv respectarea moralei, şi patima  pentru bani care pune stăpânire pe el; locurile sunt aride- nu cresc decât  ciulinii- anticipare a destinului tragic al lui Ghiţă, pentru care moara se  dovedeşte un loc nefast; în depărtare se zăreşte o pădure arsă în jurul căreia  roiesc nişte corbi- simbol al morţii; în apropiere de moară sunt cinci cruci-  semn că oamenii şi-au părăsit credinţa şi că îşi pot pierde viaţa în acele  locuri rele) . Astfel, prin aceste motive anticipative, incipitul este de tip  “captatio benevolentiae”, adică pregăteşte cititorul pentru ce urmează.
  Conflictul iniţial este unul exterior, de natură socială şi economică, reprezentat prin Lică  Sămădăul, şeful porcarilor din zona, om avut care stăpâneşte întreaga zonă, şi  Ghiţă, un cizmar cinstit care vine la moară pentru binele familiei. Generat de  primul, conflictul interior este între dorinţa lui Ghiţă de a rămâne un om  cinstit, care îşi respectă familia, şi dorinţa de nestăvilit de a acumula bani.
  Neliniştea se  instalează la prima apariţie a lui Lică la han. Confruntarea dintre cei doi  ilustrează lupta dintre omul cinstit care binecuvântează locurile şi spiritul  malefic al lui Lică. Acceptând condiţiile impuse de Lică de a-i spune „cine  trece, cine zice şi cine ce face”, primind însemnele porcilor săi şi acceptând  să primească în schimbul banilor nişte „grăsuni” furaţi, Ghiţă nu mai are cale  de întoarcere şi aşteaptă următorul pas al lui Lică. Pentru a i se opune îşi ia  anumite măsuri care se dovedesc inutile ( 2 pistoale, o slugă nouă, nişte  câini). Cu ultimele semne ale moralităţii, Ghiţă face efortul de a renunţa la  câştigul necinstit şi de a-l trăda pe Lică. Comite însă două greşeli: nu îi  mărturiseşte lui Pintea că o parte din banii pe care îi schimba îi rămânea lui  şi o foloseşte pe Ana drept momeală pentru a-l surprinde pe Lică la han cu  dovezile asupra lui (banii din şerpar). Recunoscând că a greşit, dar că nu o  poate lăsa pe Ana în urma lui, Ghiţă îşi înjunghie soţia cu gândul de a se  sinucide apoi. Opera este clasică  prin rigoare, structura simetrică, cu acţiune gradată în cele 17 capitole.  Personajul este construit cu mijloace tradiţionale (din exterior prin raportare  la medii, la fapte şi la alte personaje), dar preponderente sunt mijloacele  proyei analitice, respectiv: prezentarea confluctului interior, folosirea  stilului indirect liber (autorul redă presupusele gânduri ale personajelor fără  a folosi vorba de tip dicendi), a monologului şi a dialogului.
  Ultimul capitol, finalul, are valoare de epilog, subliniind  ideea principală a operei şi se află  în relaţie de simetrie cu incipitul. Finalul este unul închis, destinele  personajelor sunt trasate. În spiritul moralist al lui Slavici, cei care „s-au  dat cu răul” trebuie să plătească acest lucru prin moarte, iar cei nevinovaţi  scapă; în preajma Paştelui, bătrâna şi copiii pleacă în oraş, în lipsa lor  producându-se tragedia. Locurile se purifică prin foc, iar personajul reflector  vină să încheie moralizator, spunând că „aşa le-a fost dată”.
  Prin reluarea replicii personajului reflector, se realizează simetria incipit+final, care sugerează  ciclicitatea vieţii. Această construcţie simetrică pune în evidenţă caracterul  moraliyator al operei, conflictul evidenţiind încălcarea unei norme morale care  nu poate rămâne nepedepsită. Astfel, din relaţia incipit - final putem deduce  concepţia scriitorului potrivit căreia legile morale persistă asupra existenţei  umane.




Trimiteți un comentariu