miercuri, 28 mai 2014

Prof. Mirela Broasca: 'Ion', de L. Rebreanu- Relatia dintre incipit si final


Ion – Liviu Rebreanu: RELATIA DINTRE INCIPIT SI FINAL
Proza lui Rebreanu reprezintă în literatura română un incontestabil reper de modernitate deoarece scriitorul mută accentul de pe datele şi determinările exterioare ale viaţii omului, asupra zonelor mai profunde, aparţinând sulfetului şi conştiinţei. Romanele sale, diverse ca factură, se reunesc sub dorinţa scriitorului de a purta deasupra şuvoiului vieţii o oglindă care să reflecte nu doar aparenţa lucrurilor, ci şi ceva din miezul lor ascuns.
Publicat în 1920, după exerciţiul stilistic din nuvelele ce prevesteau realismul dur al scriitorului, romanul „Ion” reprezintă un moment semnificativ în evoluţia prozei româneşti.
Ca roman realist tradiţional, „Ion” ilustrează tipul numit de Nicolae manolescu „roman doric”, având acţiune cronologică, perspectivă narativă omniscientă, personaje tipice şi viziune veridică. Trăsăturile de roman realist se evidenţiază în obiectivitatea viziuniiîn sensul prezentării impersonale a realităţii, cu toate că scriitorul nu înregistrează cinematografic realitatea.
Discursul epic subliniază, prin claritate şi coerenţă, caracterul de roman realist. Materia epică se distribuie pe două mari părţi intitulate „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”, sugerând cele două forţe care determină destinul protagonistului. Părţile îşi corespund simetric prin cele 13 capitole între care primul se numeşte „Începutul”, iar ultimul „Sfârşitul”.
Simetria incipitului şi al finalului se realizează prin descrierea drumului care intră şi iese din satul Pripas, locul acţiunii romanului. Personificat cu ajutorul verbelor de mişcare („se desprinde”, „aleargă”, „urcă”, „înaintează”), drumul are semnificaţia simbolică a destinului unor oameni şi este învestit cu funcţie metatextuală. Asemenea ramei unui tablou, el separă viaţa reală a cititorului de viaţa ficţională a personajelor din roman: „Din şeseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul (...)se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece peste podul bătrând de lemn, spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa.(...) Lăsând Jidoviţa, drumul urcă întâi anevoie până ce-şi face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă înaintează vesel, neted, (...) ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline.”
Descrierea iniţială a drumului, supusă convenţiei veridicităţii prin detaliile toponimice, introduce cititorul în viaţa satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea, cu aspecte topografice, etnografice (hora), sociale. Descrierea caselor ilustrează, prin aspect şi aşezare, condiţia socială a locuitorilor şi anticipează rolul unor personaje în desfăşurarea narativă. Crucea strâmbă şi ruginită, de la marginea satului, cu Hristosul de tinichea, anticipează tragismul destinelor.
Acţiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la horă, în curtea văduvei lui maxim Oprea. Conflictul e deschide când Ion se hotărăşte să o ia pe Ana la joc, deşi o iubea pe Florica. Acest prim fir conflictual conduce spre conflictul central reprezentat de dorinţa lui Ion de a obţine pământul Anei pentru a fi respectat de comunitate. Conflictul central, tradus în roman ca un conflict exterior este urmat de un conflict interior sugerat de cele două forţe „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”, ce acţionează succesiv asupra eroului, deşi el are nevoie să şi le asume simultan. Acest conflict central are un sens tragic deorece eroul se confruntă cu o forţă mai presus de sine, forţa pământului, pe care nu o poate stăpâni, ajungând să fie strivit.
Ceea ce determină începutul conflictului este întâlnirea de la horă a lui ion cu Vasile Baciu. În urma confruntării, Ion se simte umilit şi îşi aprinde în suflet o dorinţă de răzbunare, care-l va conduce spre un final tragic, previzibil, specific naraţiunii realiste. Ion se căsătoreşte cu Ana pentru avere, dar, în final, femeia se sinucide, iar Ion îşi întoarce privirile spre Florica, femeia pe care o iubea cu adevărat, dar care era soţia lui George Bulbuc.
Finalul este închis, moartea lui Ion se produce subit. George, cel care îl ucide pe Ion, reprezintă „o mână” sau „o unealtă” a destinului prevestitor.
Descrierea finală închide simetric romanul şi face mai accesibilă semnificaţia simbolică a drumului din metafora şoselei-viaţă: „Drumul trece prin Jidoviţa, pe podul de lemn, acoperit, de peste Someş, şi pe urmă se pierde în şoseaua cea mare şi fără început...”.
Din perspectia finalului, putem trage concluzia că incipitul şi finalul îşi corespund simetric unul celuilalt deoarece orice început cuprinde semnele sfârşitului, şi orice sfârşit oferă promisiunea unui nou început. De asemenea, această dispunere realizează circularitatea viziunii şi ideea de repetabilitate a dramelor româneşti.
 
Trimiteți un comentariu