joi, 18 septembrie 2014

Prof. Mirela Broasca: Tema si viziunea despre lume -modernism si romantism (T. Arghezi si M. Eminescu)

Tema si viziunea despre lume in poezia modernista ''Riga Crypto si lapona Enigel'', de I. Barbu

     Modernismul este o orientare a literaturii române interbelice care ilustrează detaşarea de tradiţionalism şi efortul de sincronizare cu mişcarea literară europeană. Poezia interbelică are în vedere esteticul prin forma artistică rafinată, caracteristicile limbajului fiind reflexivitatea, ambiguitatea. De asemenea, poeţii modernişti introduc noi categorii estetice, (precum urâtul, grotescul), deseori poezia devenind o meditaţie asupra ei înseşi, specie lirică cel mai des cultivată fiind arta poetică.
     Unul dintre cei mai originali poeţi modernişti este Ion Barbu- poet dublat de matematician, a cărui operă literară reuneşte trei etape: parnasiană, baladic-orientală şi ermetică. Poemul Riga Crypto şi lapona Enigel a fost publicat în vol. Joc secund şi face parte din etapa baladic-orientală. Potrivit notaţiilor autorului, textul aparţine speciei baladei, însă având în vedere complexitatea textului, ambiguizarea sensurilor în spirit modernist, se poate afirma că Riga Crypto şi lapona Enigel este un poem alegoric.
     Tematica ilustrează imposibilitatea iubirii văzută ca o cale de acces spre înţelegerea sensurilor lumii, neputinţa depăşirii propriei condiţii.
     Titlul deschide un orizont de aşteptare prefigurând imaginea unui cuplu asemenea celui din celebra poveste de dragoste Romeo şi Julieta. În plus, aici este atrasă atenţia asupra statutului social al primului personaj (riga-rege) şi asupra originii celuilalt (lapona- locuitoare a Laponiei). Numele Crypto face trimitere la caracterul ascuns al regelui, dar şi la natura sa vegetală, la specia de ciuperci a criptogramelor. Enigel provine din englezescul angel (înger), subliniindu-se astfel puritatea, inocenţa personajului feminin.
     Textul este structurat pe două părţi reunite după tehnica povestirii în ramă (a povestirii în povestire), ambele înfăţişând câte o nuntă: una lumească (posibilă), alta fantastică (imposibilă). Partea întâi, considerată ramă a povestirii, are şi rolul de incipit şi sugerează câteva detalii spaţio-temporale, substantivul ,,menestrel’’ făcând trimitere la un Ev Mediu european. Este conturată o atmosferă lumească, de nuntă, momentul surprins fiind cel al spartului nunţii, în cămară, când îndemnat de nuntaşi, menestrelul zice despre o poveste de dragoste tristă, dintre lapona Enigel şi Crypto, regele ciupearcă.
     În a doua parte, este prezentat regatul craiului Crypto, o lume ascunsă, un ţinut al întunericului, simbolizând lipsa cunoaşterii. Este surprins, de asemenea, portretul regelui, o fire ciudată, închisă, un neînţeles, ocărât de supuşi că nu aduce nimic frumos pe lume, că nu îşi împlineşte menirea: Şi răi ghioci şi toporaşi /Din gropi ieşeau, să-l ocărască, / Sterp îl făceau, şi nărăvaş, /Că nu voia să înflorească. În continuare, este conturat portretul laponei, care se remarcă prin gingăşie, puritate Laponă mică, liniştită/ Cu piei, pe nume Enigel. Tânăra Enigel vine din ţinuturile arctice, geroase şi se îndreaptă spre sud, în căutare de soare şi lumină – simbol al cunoaşterii. În drumul său, ea poposeşte la Crypto, mirele poienii, ca să se odihnească şi să-şi adape renii. Întâlnirea celor două fiinţe care provin din lumi diferite, dialogul lor, povestea de dragoste au loc în vis, spaţiu oniric ce aminteşte de Luceafărul eminescian, de aceea textul semnat de Ion Barbu a fost considerat un Luceafăr întors. Astfel, există un paralelism al celor două poeme, protagoniştii care aparţin unor lumi inferioare aspirând să-şi depăşească statutul, condiţia. Însă dacă în Luceafărul eminescian principiul feminin era cel inferior, încercând să acceadă către planul cosmic al luceafărului, în Riga Crypto şi lapona Enigel regele ciupearcă este cel care vrea să-şi depăşească statutul aspirând la iubirea pentru o fiinţă umană. Ca şi în poemul eminescian, dialogul regelui cu lapona presupune o serie de chemări şi de refuzuri. Prima dată, regele îi oferă fetei fragi, simbol al iubirii, fruct analog mărului edenic, pentru a o determina să-i rămână alături, însă este refuzat: Enigel, Enigel, / Ţi-am adus dulceaţă, iacă/ Uite fragi, ţie dragi/ Ia-i şi toarnă-i în puiacă. A doua oară, Crypto îşi oferă întreaga fiinţă Dacă pleci să culegi,/ Începi, rogu-te, cu mine, iar în final, întreaga sa împărăţie, somnul fraged şi răcoarea. Există o anumită gradaţie în refuzul fetei: la început, verbul la indicativ mă duc sugerează hotărârea de a-şi urma calea; a doua oară, condiţional-optativul te-aş culege exprimă nehotărârea acesteia, iar în final, sintagma ca o lamă de blestem sugerează suferinţa tinerei care înţelege că nu poate rămâne alături de rege. Pentru Enigel, somnul fraged şi răcoarea definesc biologicul, materia aflate în opoziţie cu soarele-nţelept, simbol al devenirii spirituale – astfel poemul poate fi interpretat ca o alegorie a raportului spirit-materie. Încercând a-şi depăşi condiţia prin iubire, riga intră în spaţiul ucigător al soarelui şi înnebuneşte, devine o ciupercă otrăvitoare, însoţindu-se cu măselariţa mireasă, o fiinţă din propria lume.
     Personajele poemului alegoric sunt prezentate în antiteză, pentru că reprezintă două lumi opuse. Cea care trăieşte adevărata dramă este Enigel prin zbuciumul sufletesc, prin tentaţiile pe care le încearcă, dar cărora le rezistă urmându-şi chemarea.Textul respectă canoanele prozodiei clasice prin unitatea de ritm, rimă şi măsură care îi conferă o muzicalitate aparte.
     Riga Crypto şi lapona Enigel este una dintre cele mai reuşite balade alegorice barbiene, impresionând prin fondul de idei, dar şi prin originalitatea limbajului. 



Tema si viziunea despre lume :Mihai Eminescu- ,,Luceafarul''

     Poezia “Luceafărul” este considerată de către critici ca fiind cea mai reprezentativă poezie pentru opera lirică eminesciană deoarece aceasta conţine întreaga plajă tematică a discursului liric eminescian precum şi ideologia romantică ce a modulat gândirea, inclusiv filosofică a lui Eminescu.
     “Luceafărul” se încadrează în specia literară a poemului, specie de interferenţă a epicului cu liricul, de întindere relativ mare, cu un conţinut filozofic şi caracter alegoric. Totodată, “Luceafărul” este un poem romantic, realizat prin amestecul genurilor (epic, liric şi dramatic) şi al speciilor. Asfel, lirismul susţinut de meditaţia filozofică şi de expresivitatea limbajului este turnat în schema epică a basmului şi are elemente dramatice (secvenţele realizate prin dialog şi dramatismul sentimentelor).
     Poezia “Luceafărul” pune în discuţie incompatibilitatea dintre geniu şi omul de rând. Originalitatea textului eminescian constă, deci, în problematizarea raportului de existenţă dintre fiinţa geniului şi a omului comun, în condiţiile în care povestea Luceafărului, desfăşurată pe alte coordinate, a fost preluată de Eminescu urmând ca surse de inspiraţie două basme: “Fata din grădina de aur” şi “Miron şi frumoasa fără corp”.
     Tema romantică a poemului este problematica geniului în raport cu lumea, iubirea şi cunoaşterea. Iubirea se naşte lent din starea de contemplaţie şi de visare, în cadru nocturn, relizat prin motive romantice: luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda, visul. Astfel, compoziţia romantică se concretizează prin opoziţia planurilor cosmic şi terestru, respectiv prin opoziţia a două ipostaze ale cunoaşterii: geniul şi omul comun. Tema iubirii este ilustrată în text prin două poveşti de dragoste care definesc iubirea în mod diferit; pentru Luceafăr iubirea este o cale superioară de cunoaştere pentru care merită sacrificiul morţii (acceptând moartea Luceafarul doreşte, de fapt, să cunoască ceva ce îi este interzis în interiorul planului său existenţial, deci să cunoasca ceva de dincolo de lumea sa), pe când iubirea ilustrată în tabloul al doilea, de Cătălin şi Cătălina, pune în lumină o definire a sentimentului mediata de eros, iubirea şi erosul fiind cosubstanţiale, iubirea pentru omul comun împlinindu-se prin eros în interiorul cuplului.
     Incipitul poemului, un prim element al textului poetic, semnificativ pentru ilustrarea viziunii despre lume, conţine formula specifică basmului prin care cititorul este avertizat asupra structurii narative: “A fost odată ca-n povesti / A fost ca niciodată”.Întâmplările sunt puse sub semnul unui timp mitic, în care faptele sunt unice şi irepetabile. În aceste condiţii, fata de împărat va avea atributele unei fiinţe ieşite din limitele comunului, particularizată prin unicitate în lumea în care trăieşte: “O prea frumoasă fată // Şi era una la părinţi / Şi mândră-n toate cele / Cum e fecioara între sfinţi / Şi luna între stele”.
     De asemenea, un al doilea element al textului poetic, relevant pentru prezentarea viziunii despre lume, este titlul poemului, care este, de fapt, motivul central al textului. Titlul susţine alegoria pe tema romantică a locului geniului în lume, văzut ca fiinţă solitară şi nefericită, opusă omului comun. Alegoria înseamnă că povestea, personajele, relaţiile dintre ele sunt transpuse într-o suită de metafore, personificări şi simboluri. Totodată, titlul uneşte două mituri: unul românesc, al stelei călăuzitoare şi altul grecesc, al lui Hyperion (“cel care merge pe deasupra”), sugerând natura duală a personajului de tip romantic.
     În ceea ce priveşte motivele romantice de la începutul poemului: luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda, acestea susţin atmosfera de contemplaţie şi de visare în care se naşte iubirea dintre Luceafăr şi fata de împărat. Motivul îngerului şi motivul demonului sugerează chipurile sub care se arată Luceafărul, amplificând tensiunea lirică a trăirii emoţiei erotice. În antiteză cu imaginea angelică a primei întrupări, a doua este circumscrisă demonicului, dupa cum o percepe fata: “O, eşti frumos, cum numa-n vis / Un demon se arată”.
     Zborul cosmic, motiv literar ce relevăsetea de iubire ca act al cunaoşterii absolute, se intersectează cu nuanţate motive ale timpului. Zburând spre Demiurg, Hyperion ajunge într-un spaţiu atemporal, care coincide cu momentul dinaintea naşterii lumilor: “Caci unde-ajunge nu-I hotar, / Nici ochi spre a cunoaşte,/ şi vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naşte”.
     Pe de altă parte, în constituirea cuplului adamic, profunzimea pasiunii şi unicitatea iubirii trăite îl scot pe Cătălin din ipostaza terestră: “ - O, lasă-mi capul meu pe sân, / Iubito, să se culce / Sub raza ochiului senin / Şi negrit de dulce; / Cu farmecul luminii reci / Gândirile strâbate-mi, / Revarsă linişte de veci / Pe noaptea mea de patimi”.
     Totodată, particularităţile prozodice ale textului sunt semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume. Antiteza dintre planul terestru şi cel cosmic este sugerată, la nivel fonetic, de alternarea tonului minor cu cel major, alternare realizată prin distribuţia consoanelor şi a vocalelor. Muzicalitatea elegiacă, meditativă a celor 98 de strofe ale poemului, este dată măsura versurilor (7 – 8 silabe, ritmul iambic, rima încrucişată. De asemenea, sunt prezente asonanţele şi rima interioară (“una”–“luna”, “zare” – “răsare” , “plec” – “împle”).
     În opinia mea, poemul “Luceafărul” însumează toate categoriile lirice din poezia anterioară a lui Eminescu şi poate fi considerat un mit al poeziei şi al poetului, în măsura în care poezia sa nu este o imitaţie a naturii, ci o transfigurare lirică a semnificaţiilor realităţii, iar simbolurile cu care operează autorul sunt forme încifrate ale unor idei filozofico-poetice.

 
Trimiteți un comentariu