prof.Mirela Broasca:''La mijloc de codru...'' apartine genului liric

     Poezia ‘’La mijloc de codru…’’ apartine genului liric Poezia "La mijloc de codru..."este o creatie lirica, deoarece Eminescu isi exprima in mod direct sentimentele de admiratie si de incantare fata de frumusetile plaiurilor natale, in stilul poeziei populare.
     Poetul compune un tablou al naturii, nu atat prin descrierea peisajului, ci si prin reliefarea elementelor care alcatuiesc un spatiu al trairii, al simtirii naturii, stari reflectate si in sufletul poetului. Titlul "La mijloc de codru..." explica succint natura tipic eminesciana, alcatuita din elementele planului terestru si ale planului cosmic, imbinate intr-o desavarsita armonizare cu sentimentul de admiratie a eului liric pentru perfectiunea acesteia. 
      Poezia "La mijloc de codru..." de Mihai Eminescu este alcatuita din treisprezece versuri, nestructurate in strofe. Inceputul poeziei reia titlul, la care poetul adauga un epitet pentru a ilustra bogatia si profunzimile naturii:"La mijloc de codru des".Padurea este animata de pasarelele care zboara prin huceagul de alunis, miscare exprimata printr-o imagine motorie:"Toate pasarile ies,/Din huceag de alunis/La voiosul luminis". Sentimentele de bucurie si extaz ale eului liric sunt sugerate de epitetul in inversiune personificator "voiosul luminis", aflat in mijlocul codrului des si ilustrat printr-o imagine vizuala sugestiva. Imaginea centrala a textului poetic este apa-oglinda, exprimata prin "balta" in care se reflecta intreg cadrul natural, terestru si cosmic, construit prin enumerarea motivelor literare reprezentative:luminisul, trestia, luna, soarele, pasarile calatoare, stelele, randunelele.Oglindirea in apa baltii a chipului iubitei sugereaza ideea ca natura este un spatiu de reflectie, de meditatie pentru poet. 
    Figura de stil prin care se ilustreaza armonia si vesnicia naturii este enumeratia elementelor terestre-"codru","pasarile","alunis","luminis","balta","trestia","pasari calatoare","randunele"-si a elementelor cosmice-"luna","soare","stele", cu ajutorul conjunctiei "si"."Si de luna si de soare/Si de pasari calatoare,/Si de luna si de stele/Si de zbor de randunele." Rolul conjunctiei "si" este acela de a accentua unitatea perfecta a universului, ilustrata prin imbinarea armonioasa a planului terestru cu cel cosmic. Codrul eminescian este, in toata creatia lirica a poetului, un simbol al statorniciei si al vesniciei universului, ca si astrii de pe cer. Ultimul vers al poeziei exprima sentimentul de iubire, care s-ar putea manifesta in mijlocul codrului. Poetul imagineaza "chipul dragei mele" oglindit in apa baltii, ca sugestie a dorintei eului liric de a-si implini iubirea.
       In poezia "La mijloc de codru...", ritmul este iambic, masura versurilor este de 7-8 silabe, rima este imperecheata si este surprinzatoare prin potrivirea cuvintelor ce reprezinta o gama variata de parti de vorbire: verb cu adjectiv-"des/ies"; substantiv cu adjectiv-"balta/inalta"; substantiv cu verb-"unde/patrunde'' ori substantiv cu pronume-"randunelele/mele".
      Poezia ''La mijloc de codru..." este o creatie lirica, intrucat Eminescu isi exprima in mod direct sentimentele de dragoste si admiratie pentru frumusetea naturii, imagine construita prin elemente terestre si cosmice sugestive, care se imbina intr-o perfecta armonie cu eul liric.

prof. Mirela Broasca: Caracterizarea lui Harap-Alb din "'Povestea lui Harap-Alb'', de Ion Creanga

Caracterizarea personajului lui Harap-Alb

    Publicată pentru prima dată în revista „Convorbiri literare”, în 1877, apoi în ziarul „Timpul”, Povestea lui Harap-Alb, scrisă de Ion Creangă, este o operă care se încadrează în tipologia basmului, dar care se remarcă printr-o caracteristică specială si anume aceea că fantasticul specific basmelor este tratat aici mult mai realist, cu multă culoare ce aminteşte de satul humuleştean.
     Harap-Alb este personajul principal al operei, deoarece participă la toate momentele acţiunii, atenţia autorului este îndreptată asupra sa, iar toate celelalte personaje se comportă în funcţie de comportamentul său. Asemenea lui Făt-Frumos din basmul popular, Harap-Alb este personaj pozitiv, simbolizând forţele binelui, protagonist, în raport cu Spânul care este antagonist şi funcţional. Totodată, este şi un personaj eponim, căci numele său dă titlul operei, evidenţiindu-se astfel din start ponderea mare pe care acest personaj o are în desfăşurarea acţiunii. "Povestea lui Harap-Alb" ilustrează o altă lume decât cea reală, personajele fiind împăraţi şi crai, Sfânta Duminică, animale şi gâze fermecate, eroi cu trăsături fabuloase, alături de personaje realiste aduse de Ion Creangă din Humuleştiul natal, ceea ce-i conferă acestei creaţii originalitate inconfundabilă. Basmul cultivă înalte principii morale ca adevărul, dreptatea, cinstea, prietenia, răbdarea, ospitalitatea, generozitatea, curajul, vitejia prin personajele pozitive şi comdamnă nedreptatea, răutatea, minciuna întruchipate de zmei, balauri sau spâni.
    Harap-Alb, fecior de crai, este un Făt-Frumos din basmele populare, destoinic şi curajos, dar rămâne în zona umanului, fiind prietenos, cuminte şi ascultător, ca un flăcău din Humuleşti. El este un personaj pozitiv şi întruchipează înaltele principii morale cultivate de orice basm, ca adevărul, dreptatea, cinstea, prietenia, ospitalitatea, curajul, vitejia, trăsături ce reies indirect din întâmplări, fapte, din propriile vorbe şi gânduri şi direct din ceea ce alte personaje spun despre el.
     Călătoria pe care o face pentru a ajunge împărat este o iniţiere a flăcăului în vederea formării lui pentru a deveni conducătorul unei familii, pe care urmează să şi-o întemeieze. El parcurge o perioadă de a deprinde şi alte lucruri decât cele obişnuite, de a învăţa şi alte aspecte ale unei lumi necunoscute până atunci, experienţă necesară viitorului adult.
     Semnificaţia numelui reiese din scena în care spânul îl păcăleşte pe fiul craiului să intre în fântână: "Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se bagă în fântână, fără să-i trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla". Naiv, lipsit de experienţă şi excesiv de credul, fiul craiului îşi schimbă statutul din nepot al împăratului Verde în acela de slugă a Spânului, numele lui poate fi un oximoron, Harap-Alb putând însemna "negru alb", deoarece "harap" înseamnă "negru, rob".
     Faptele eroului rămân şi ele în limita umanului, probele care depăşesc sfera realului fiind trecute cu ajutorul celorlalte personaje, înzestrate cu puteri supranaturale. Codrul în care se rătăceşte simbolizează lumea necunoscută flăcăului, care greşeşte pentru prima oară, neţinând cont de sfatul tatălui său, de a se feri de omul spân. Deşi cuminte şi ascultător de felul său, nesocotirea acestei restricţii declanşează asupra flăcăului un şir nesfârşit de întâmplări neplăcute şi periculoase, care-i pun deseori viaţa în primejdie. Lipsit de experienţă, "boboc în felul său la trebi de aieste,", mezinul craiului devine sluga spânului, îşi asumă şi numele de Harap-Alb, dovedind în acelaşi timp loialitate şi credinţă faţă de stăpânul său, întrucât jurase pe paloş, îşi respectă cuvântul dat, rod al unei solide educaţii căpătate în copilărie, de a fi integru şi demn, capabil să-şi asume vinovăţia, cu toate urmările ce decurg din faptul că nu urmase sfatul tatălui.
Cinstit din fire, Harap-Alb nu-1 trădează niciodată pe spân, deşi un stăpân tiran ca acesta ar fi meritat. De pildă, atunci când se întoarce spre împărăţie cu pielea şi capul cerbului fabulos, "piatra cea mare din capul cerbului strălucea" atât de tare, încât mulţi crai şi împăraţi îl rugară să-i "deie bănăret cât a cere el, altul să-i deie fata şi jumătate din împărăţie, altul să-i deie fata şi împărăţia întreagă", dar Harap-Alb şi-a urmat calea fără să clipească, ducând bogăţia întreagă stăpânului. O singură dată a şovăit voinicul, atunci când, îndrăgostindu-se de fata împăratului Roş, "mai nu-i venea s-o ducă" spânului.
     Probele la care îl supune spânul sunt menite a-1 deprinde pe flăcău cu greutăţile vieţii, cu faptul că omul trebuie să învingă toate piedicile ivite în viaţa sa, pregătindu-l pentru viitor, când va trebui să-şi conducă propria gospodărie, propria familie. Ca şi în viaţa reală, flăcăul este ajutat de cei mai buni prieteni, calul fabulos şi de Sfânta Duminică. Harap-Alb este umanizat, el se teme, se plânge de soartă, cere numai ajutorul acelora în care avea încredere, semn că învăţase ceva din experienţa cu spânul. Depăşind cu bine toate probele, flăcăul demonstrează că e "soi bun" (G.Călinescu) prin valorile morale care compun codul comportamentului ţărănesc: inteligenţa, bunătatea, perseverenţa, răbdarea, capacitatea de adaptare la diverse situaţii ale vieţii. De asemenea, altruismul, sufletul lui bun, dragostea pentru albine şi furnici îl fac să le ocrotească şi să le ajute atunci când le întâlneşte în drumul său, chiar dacă pentru asta trebuie să treacă prin apă ori să zăbovească pentru a le construi un adăpost. Sigur că binele pe care Harap-Alb îl face se întoarce atunci când el însuşi se află în impas, crăiasa furnicilor şi cea a albinelor salvându-i, de asemenea, viaţa.
      O experienţă determinantă pentru maturizarea lui o constituie întâlnirea cu omul roş, care este un alt pericol de care ar fi trebuit să se ferească, aşa cum îl sfătuise tatăl. Episodul călătoriei spre curtea împăratului Roş este un necontenit prilej de iniţiere a flăcăului (călătoria este un mijloc de cunoaştere), deprinzând acum învăţătura că orice om, cât de neînsemnat ori de ciudat ar părea, poate fi de folos, tânărul deprinzând experienţă mai ales în cunoaşterea speciei umane. Harap-Alb are capacitatea de a-şi face prieteni adevăraţi, loiali, care să-1 ajute în orice împrejurare dificilă a vieţii sale, aceştia folosindu-şi tocmai trăsăturile dominante, devenite - la nevoie - adevărate talente: "tot omul are un dar şi un amar, şi unde prisoseşte darul, nu se mai bagă în samă amarul".
În această perioadă a iniţierii, Harap-Alb cunoaşte dragostea aprinsă pentru o fată de împărat, care vine, aşadar, din aceeaşi lume cu el, pregătindu-1 pentru căsătorie, unul dintre reperele finale ale devenirii sale.       Probele de la împărăţia fetei trimit spre ritualurile ţărăneşti ale peţitului, între care însoţirea mirelui de un alai de tineri, trecerea lor prin foc, alegerea motivată a miresei, ospăţul oferit de gazdă sunt tot atâtea încercări la care îl supune viitorul socru şi cărora mirele trebuie să le facă faţă. Ultima probă la care îl supune fata este, de data aceasta, o demonstrare a calităţilor viitoarei soţii, care va şti să aibă grijă de bărbatul ei, să-i stea aproape la bine şi la rău, acest fapt fiind ilustrat atunci când ea îi salvează viaţa, trezindu-1 din morţi. Această întâmplare simbolizează ideea că acum Harap-Alb redevine el însuşi, fiul craiului, scăpând de povara jurământului făcut spânului, acela că îi va fi slugă "până când va muri şi iar va învia".
    Asadar, Harap-Alb parcurge o perioadă de formare a personalităţii, demonstrand cititorului ca,deşi este  înzestrat cu importante calităţi, are slăbiciuni omeneşti, momente de tristeţe şi disperare, de satisfacţii ale învingătorului, toate conducând la desăvârşirea lui ca individ, dar  si  ca viitor exponent al imparatiei pe care o va conduce, in virtutea tuturor invatamintelor acumulate pe parcursul intregului sau drum initiatic.

DEMONSTRATI CA ''POVESTEA LUI HARAP-ALB'' DE ION CREANGA ESTE UN BASM CULT

     Basmul cult este o specie narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori simbolice, cu acţiune implicând fabulosul, supranaturalul, care înfăţişează parcurgerea drumului maturizării de către erou.     
    Conflictul dintre bine şi rău se încheie prin victoria forţelor binelui. Personajele îndeplinesc, prin raportare la erou, o serie de funcţii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca în basmul popular, dar sunt individualizate prin atributele exterioare şi prin limbaj. Reperele temporale şi spaţiale sunt vagi, nedeterminate. Sunt prezente clişeele compoziţionale, numerele şi obiectele magice. În basmul cult, stilul este elaborat, se îmbină naraţiunea cu dialogul şi descrierea.
     În literatura universală sunt cunoscute basmele lui Perrault şi Anderson, iar la noi ale lui Eminescu, Caragiale, Slavici, Creangă, Delavrancea, etc.
    O capodoperă a genului, la noi, rămâne „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă, basm publicat în 1877, în revista „Convorbiri literare”.
     Naraţiunea la persoana a III-a este realizată de un autor omniscient, dar nu şi obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii. Spre deosebire de basmul popular, unde predomină naraţiunea, basmul cult presupune îmbinarea naraţiuniii cu dialogul şi descrierea.
     Tema basmului este triumful binelui asupra răului. Motivele narative sunt: superioritatea mezinului, călătoria, supunearea prin vicleşug, muncile, demascarea răufăcătorului (Spânul), pedeapsa, căsătoria.
     În basm sunt prezente clişeele compoziţionale, formule tipice. Formula iniţială: „Amu cică era odată” şi formula finală „Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo be şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă” sunt convenţii care marchează intrarea şi ieşirea din fabulos. Formulele mediane: „şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă”, „şi mai merge el cât mai merge”, „Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este”, realizează trecerea de la o secvenţă la alta şi menţin cititorul atent, antrenându-i curiozitatea.
      O trăsătură a basmului lui Ion Creangă o reprezintă tratarea fabulosului în mod realist, poveştile lui Creangă fiind caracterizate printr-o alăturare a miraculosului cu realitatea. Astfel, Spânul se comportă ca un om viclean, esenţa lui demonică, fiind dezvăluită mai târziu. Tot aşa, cele cinci apariţii bizare se comportă, vorbesc şi se ceartă ca nişte săteni humuleşteni; în plus, fiecare schiţă de portret cuprinde o trimitere la fiinţa umană. De altfel, această particularitate a fost numită de critica literară „localizarea fantasticului”.
     Parcurgerea drumului maturizării de către erou presuspune un lanţ de acţiuni: o situaţie iniţială de echilibru (existenţa celor doi fraţi, Craiul şi Împăratul Verde, care trăiesc departe unul de celălalt), o parte pregătitoare, un eveniment duce la dezechilibru, apariţia donatorilor şi a ajutoarelor, trecerea cu bine a probelor ce duce la refacerea echilibrului, apoi răsplata eroului (finalul fericit).
     Personajele, deşi individualizate, sunt purtătoare ale unor valori simbolice: binele şi răul în diverse ipostaze. Conflictul dintre bine şi rău se încheie prin victoria forţelor binelui.
      Personajul principal al basmului cult este mezinul craiului, Harap-Alb, dar el nu mai reprezintă modelul de frumuseţe fizică, morală şi psihică din basmele populare anunţat de la începutul acestora prin expresii de tipul „creştea într-un an cât alţii în zece”, astfel încât călătoria întreprinsă de el nu are valoarea de a confirma calităţile excepţionale, ci este un traseu de iniţiere, parcurs de un tânăr naiv şi timid şi care la sfârşit devine capabil sa conducă o împărăţie. Astfel, se vorbeşte despre un caracter de bildungsroman al basmului. Cea mai mare parte a basmului este reprezentată de călătoria mezinului către împărăţia lui Verde Împărat şi probele la care este supus de către Spân.
     În procesul său de formare se disting trei etape: etapa iniţială, de pregătire pentru drum; apoi parcurgerea drumului iniţiatic şi răsplata. Acesta este presărat cu diferite spaţii cu valoare simbolică: podul (simbolizează trecerea la altă etapă a vieţii, atâţ atunci când are loc confruntarea cu tatăl deghizat în urs, cât şi la întâlnirea cu furnicile), fântâna (spaţiu al renaşterii şi al regenerării; scena în care are loc schimbarea numelui, a identităţii şi reprezintă începutul iniţierii spirituale, unde va fi condus de Spân), pădurea (loc al morţii şi al regenerării).
    Dacă eroul basmului popular era supus în general la trei probe, Harap-Alb trece prin mai multe încercări: aducerea salăţilor din grădina Ursului şi a pielii Cerbului, noaptea petrecută în casa de aramă, separarea macului de nisip, păzirea fetei Împăratului Roş, găsirea şi identificarea acesteia. După ce îşi dovedeşte bunătatea ajutând albinele să-şi facă stup şi ocolind nunta furnicilor, trecând pe un pod, Harap-Alb întâlneşte cele cinci personaje himerice întruchipând focul, apa, pământul şi aerul: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Ultimile trei probe sunt legate de cucerirea fetei împăratului. Decapitarea eroului este ultima treaptă şi finalul iniţierii. Nunta şi schimbarea statutului social (devine împărat) confirmă maturizarea eroului.
      Spânul nu este doar o întruchipare a răului, ci el ajută involuntar la iniţierea eroului, de aceea calul năzdrăvan nu-l ucide înainte ca iniţierea feciorului de împărat să se fi încheiat.
      Eroul este sprijinit de ajutoare şi donatori: fiinţe cu însuşiri supranaturale (Sfânta Duminică), animale fabuloase (calul năzdrăvan, craiasa furnicilor şi cea a albinelor), făpturi himerice (cei cinci tovarăşi) sau obiecte miraculoase (aripile crăieselor, smicelele de măr, apa vie, apa moartă). Personajul căutat este fata de împărat.
     Specific basmului cult este modul în care se individualizează personajele. Prin portretele fizice ale celor cinci tovarăşi ai eroului se ironizează defecte umane, dar aspectul lor ascunde şi calităţi sufleteşti precum bunătatea şi prietenia. Împăratul Roş şi Spânul sunt răi şi vicleni. Sfânta Duminică este înţeleaptă.
     Registrele stilistice popular, oral, reginional conferă originalitate stilului. Limbajul cuprinde termeni şi expresii populare, regionalisme fonetice sau lexicale, frecvenţa proverbelor, a zicătorilor introduse în text prin expresia „vorba aceea”.
     Umorul este realizat cu ajutorul exprimării muscalte („să traiască trei zile ca cea de-alalteieri”), ironiei, poreclelor (Păsărilă, Buzilă), diminutivelor cu valoare augmentativă („buzişoare”, „băuturică”, ect.), caracterizărilor pitoreşti (portretul lui Gerilă, Ochilă, etc.), expresii populare („Da-i cu cinstea, să peară ruşinea”).
     Oralitatea stilului (impresia de zicere a textului scris) se realizează prin expresii narative tipice („şi atunci”, „şi apoi”, „în sfârşit”), „şi” narativ; implicarea subiectivă a naratorului („Ce alta, pot să zic?”), dativul epic („Şi odată mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap”) şi versuri populare („De-ar şti omul ce-ar păţi, /Dinainte s-ar păzi!”).
    „Povestea  lui Harap-Alb” este un basm cult ce are ca sursă de inspiraţie basmul popular, de la care autorul păstrează motivele (căsătoria, încercarea puterii, peţitul, probele), personaje fabuloase, ajutoarele venite în sprijinul binelui, formule tipice şi inovează pentru basmul cult umanizarea fantasticului prin comportamentul, gestica, psihologia şi limbajul personajelor.

Prof. Mirela Broasca: Sintaxa propoziției și a frazei . Partea de vorbire și partea de propoziție .

Sintaxa propoziției și a frazei . Partea de vorbire  și partea de propoziție .

A. Sintaxa propoziției și a frazei

1. Sintaxa propoziției/raporturi sintactice între părți de propoziție

Parte de propoziție/raporturi sintactice între părțile de propoziție:

I. Coordonare prin juxtapunere (alăturare prin virgulă) Ex.: Maria, Andrei și Cristina s-au așezat la masă. Maria, Andrei și Cristina sunt termenii unui S. (subiect) multiplu, dintre care primii doi termeni sunt coordonți prin juxtapunere cu virgulă, iar următorii doi prin joncțiune, cu ajutorul conjuncției coordonatoare copulative ”și”. Ex.: Ea este bună, frumoasă și deșteaptă. Bună, frumoasă și deșteaptă sunt termenii unui N.P. (nume predicativ) multiplu, dintre care primii doi termeni sunt coordonați prin juxtapunere cu virgulă, iar următorii doi prin joncțiune cu ajutorul conjuncției coordonatoare copulative ”și”.  Ex.: Ea a fost la mare, la munte și la pescuit. La mare, la munte și la pescuit sunt complemente de același fel (complemente circumtstanțiale de loc), dintre care primii doi termeni sunt coordonați prin juxtapunere cu virgulă, iar următorii doi prin joncțiune, cu ajutorul conjuncției coordonatoare copulative ”și”. 4. Lăcrămioarele din vază, din grădină sau din buchet miros atât de plăcut!.... Din vază, din grădină sau din buchet sunt atribute de același fel (atribute substantivale prepoziționale), dintre care primele două sunt coordonate prin juxtapunere cu virgulă, iar următoarele două prin joncțiune, cu ajutorul conjuncției coordonatoare disjunctive ”sau”.

II. Coordonare prin joncțiune (cu ajutorul instrumentelor gramaticale sau a elementelor de relație în propoziție – conjuncții și locuțiuni conjuncționale coordonatoare) Ex.: Maria, Andrei și Cristina s-au așezat la masă. Maria, Andrei și Cristina sunt termenii unui S. (subiect) multiplu, dintre care primii doi termeni sunt coordonți prin juxtapunere cu virgulă, iar următorii doi prin joncțiune, cu ajutorul conjuncției coordonatoare copulative ”și”. Ex.: Ea este bună, frumoasă și deșteaptă. Bună, frumoasă și deșteaptă sunt termenii unui N.P. (nume predicativ) multiplu, dintre care primii doi termeni sunt coordonați prin juxtapunere cu virgulă, iar următorii doi prin joncțiune cu ajutorul conjuncției coordonatoare copulative ”și”.  Ex.: Ea a fost la mare, la munte și la pescuit ( a fost = verb predicativ; s-a dus, a mers) La mare, la munte și la pescuit sunt complemente de același fel (complemente circumstanțiale de loc), dintre care primii doi termeni sunt coordonați prin juxtapunere cu virgulă, iar următorii doi prin joncțiune, cu ajutorul conjuncției coordonatoare copulative ”și”. Ex.: Lăcrămioarele din vază, din grădină sau din buchet miros atât de plăcut!.... Din vază, din grădină sau din buchet sunt atribute de același fel (atribute substantivale prepoziționale), dintre care primele două sunt coordonate prin juxtapunere cu virgulă, iar următoarele două prin joncțiune, cu ajutorul conjuncției coordonatoare disjunctive ”sau”.

III. Adordonare, cu sau fără virgulă, sau/și cu ajutorul instrumentelor gramaticale sau a elementelor de relație în propoziție – prepoziții care cer cazul Ac.  Ex.: Munții Parâng fac parte din Carpații Meridionali, grupa muntoasă Parâng-Șureanu-Lotrului. Parâng = apoziție simplă în cazul N, nu se desparte prin virgulă de elementul ei regent ”munții” (apoziție determinativă). Parâng-Șureanu-Lotrului = apoziție multiplă, determinativă, nu se desparte prin virgulă de elementul regent ”grupa”, caz N (Carpații Meridionali = substantiv propriu compus, cu funcție sintactică de C.i.) (face parte din ceva, nu de undeva) Ex. Colegul meu, Marian, a lipsit astăzi. Marian = apoziție simplă, explicativă, se desparte prin virgule de restul propoziției și prin virgulă de elementul regent ”colegul”, caz N. Ex. Colegul meu, Matei Ștefan, a venit mai târziu cu o oră. Matei Ștefan = apoziție multiplă, explicativă, caz N. Ex.: Eu lucrez la Colegiul Național ”Mihai Eminescu”. Mihai Eminescu = apoziție multiplă, determinativă, nu se desparte prin virgulă de elementul regent (”Colegiul Național”), caz N. Colegiul Național = C.c.l. exprimat prin substantiv propriu compus, caz Ac. Ex.: L-am văzut pe Costel, pe colegul tău de cameră. Pe colegul = apoziție simplă (face parte din apoziția dezvoltată ”pe colegul tău de cameră”, explicativă, analizabilă) în cazul Ac. Ea se desparte prin virgule de restul propoziției și prin virgulă de elementul ei regent (”pe Costel”) Ex.: Le-am dat colegilor tăi de clasă, lui Costel, Mariei și Cristinei, câte un fruct. Lui Costel, Mariei și Cristinei = apoziție multiplă, care se desparte prin virgule de restul propoziției și prin virgulă de elementul regent (”colegilor”), în cazul D. Ex.: Florile sunt ale Mariei, ale prietenei tale celei mai bune. Ale prietenei = apoziție simplă (face parte din apoziția dezvoltată, explicativă, analizabilă ”ale prietenei tale celei mai bune”) și se departe prin virgulă de elementul regent ”ale  Mariei”, caz G. Ex.: Vino, măi Ionică, băiatule, la moșu să-ți povestească ceva. Băiatule = apoziție simplă, se desparte prin virgule de restul propoziției și prin virgulă de elementul regent ”Ionică”, în cazul V. Notă: apoziția nu poate fi compusă deoarece ea reprezintă de fapt o funcție sintactică, ca și subiectul și numele predicativ. Ca și S. și N.P., apoziția poate fi simplă sau multiplă. Notă: apoziția nu este exprimată numai prin substantive, ci și prin pronume, numerale, adjective, verbe la moduri nepersonale, adverbe. Din apoziție pot face parte adverbe de mod de precizare, chiar, tocmai, de întărire, tot sau de exclusivitate, numai (cu rol de corelative pentru apoziție în cadrul propoziției) și o parte de vorbire cu sens lexical suficient. Ex.: Cristian, numai el, mă poate ajuta (numai el – apoziție complexă, cu funcție sintactică de atribut pronominal apozițional,  exprimată prin pronume personal, caz N). Element regent substantivul propriu ”Cristian”. Ex.: I-am văzut pe Cristian și Marcu, tocmai pe cei doi, alergând în parc (tocmai pe cei doi – apoziție complexă, cu funcție sintactică de atribut prepozițional,  exprimată prin numeral cardinal cu valoare substantivală, caz Ac.). Elemente regente substantivele proprii ”pe Cristian și Marcu” (care au aceeași funcție sintactică, de complement direct). Ex.: Ea este inteligentă, adică foarte isteață, ținând cont de mediul în care trăiește (adică foarte isteață – apoziție complexă, cu funcție sintactică de nume predicativ,  exprimată prin adjectiv propriu-zis, caz N, grad de comparație superlativ absolut). Element regent adjectivul ”inteligentă”. Ex.: El mergea șonticăind, adică șchiopătând, pe stradă spre brutărie (adică șchiopătând – apoziție complexă, cu funcție sintactică de element predicativ suplimentar, exprimată prin verb nepersonal, la modul gerunziu). Element regent verbul nepersonal  ”șonticăind”. Ex.: Ea a răspuns corect, adică bine, la toate întrebările (adică bine – apoziție complexă, cu funcție sintactică de complement circumstanțial de mod,  exprimată prin adverb de mod, gradul pozitiv). Element regent adverbul de mod ”corect”. Notă: observăm din aceste situații prezentate că baza unei apoziții (elementul ei regent) nu este doar un substantiv, sau un înlocuitor al substantivului, pronume sau numeral cu valoare substantivală, ci și un adjectiv, un verb sau un adverb. Notă: de asemenea, baza unei apoziții poate fi o altă apoziție. Ex.: A intrat Maria, fata cea frumoasă, prietena ta cea mai bună. Maria = S. exprimat prin substantiv propriu, simplu, defectiv de numărul plural, gen feminin, nr. singular, caz N, articulat cu articolul hotărât enclitic ”a”. ”Maria” reprezintă baza pentru apoziția dezvoltată analizabilă ”fata cea frumoasă”, în care apoziția propriu-zisă este ”fata”. Fata = atribut substantival apozițional, exprimat prin substantiv comun, simplu,  gen feminin, nr. singular, caz N., articulat cu articolul hotărât enclitic ”a”. ”Fata” reprezintă baza unei alte apoziții, apoziția dezvoltată analizabilă ”prietena ta cea mai bună”, în cadrul căreia apoziția propriu-zisă este ”prietena”. Prietena = atribut substantival apozițional, exprimat prin substantiv comun, simplu, gen feminin, nr. singular, caz N., articulat cu articolul hotărât ”a”. Ex: L-am văzut pe Costel, pe băiatul/1 care a ieșit afară din magazin, /2colegul tău de cameră./1 Pe Costel = C.d. (complement direct) exprimat prin substantiv propriu, simplu, defectiv de nr. plural, gen masculin, caz N., nearticulat, precedat de prepoziția simplă ”pe” (în regim de Ac.). ”Pe Costel” reprezintă baza pentru apoziția simplă ”pe băiatul”. Pe băiatul = atribut substantival apozițional, exprimat prin substantiv comun simplu, gen masculin, nr. singular, caz Ac., articulat cu articolul hotărât enclitic ”l”, precedat de prepoziția simplă ”pe” (în regim de Ac.). ”Pe băiatul” reprezintă baza pentru apoziția dezvoltată analizabilă ”colegul tău de cameră”, în cadrul căreia apoziția propriu-zisă este ”colegul”. Colegul = atribut substantival apozițional, exprimat prin substantiv comun, simplu, gen masculin, nr. singular, caz N., articulat cu articolul hotărât ”l”. Prop. 1 = propoziție principală, regentă Prop. 2 = propoziție secundară, subordonată AT. (atributivă) (regentă1) Notă: observăm că în această situație avem o propoziție secundară subordonată atributivă, intercalată între termenii propoziției principale, regente.

IV Subordonare prin juxtapunere, cu sau fără virgulă, între o parte de propoziție și elementul ei regent. Ex. Ferestrele clasei sunt deschise. Clasei = atribut substantival genitival, exprimat prin substantiv comun, caz G, aflat în relație de subordonare prin juxtapunere, fără virgulă, cu elementul regent ”ferestrele”. Ex. Fata, cea frumoasă, a participat la concursul de Miss organizat la balul bobocilor (”cea” –  articol adjectival, se analizează împreună cu partea de vorbire pe care o însoțește).  Cea frumoasă = atribut adjectival, exprimat prin adjectiv propriu-zis, variabil, cu două terminații și patru forme flexionare, gen feminin, nr, singular, caz N, precedat de articolul adjectival ”cea”, aflat în raport de subordonare prin juxtapunere cu virgulă cu elementul regent ”fata” (și se desparte prin virgule de restul propoziției când se accentuează asupra ideii/caracteristicii/însușirii exprimate).

V. Subordonare prin joncțiune (cu ajutorul instrumentelor gramaticale sau a elementelor de relație – prepoziții și locuțiuni prepoziționale) Ex.: Florile din vază sunt roșii. Din vază = atribut substantival prepozițional (exprimat prin substantiv comun, gen geminin, nr. singular, caz Ac, nearticulat, precedat de prepoziția simplă ”din”), aflat în raport de subordonare prin joncțiune, cu ajutorul prepoziției simple ”din” (care se analizează împreună cu partea de vorbire pe care o însoțește), cu elementul regent, substantivul comun simplu ”florile”. Notă: dacă intercalăm între elementul regent și atributul substantival prepozițional un verb copulativ ”sunt” sau ”este” (la prezent sau la trecut), atunci obținem un predicat nominal (P.N.) și un nume predicativ (N.P.) în cazul Ac.: Florile sunt din vază. La fel obținem în cazul atributului substantival genitival un N.P. în G. și în cazul atributului substantival în D. un N.P. în cazul D. Ex.: Florile Mariei sunt frumoase. Florile sunt ale Mariei.  Nota datorită învățatului conștiincios a fost meritată. Nota este datorită învățatului conștiinciios. Ex.: A dus vacile la păscut micuța țărăncuță. La păscut = complement circumstanțial de loc (exprimat prin verb nepersonal, nepredicativ, conjugarea a III-a, diateza activă, tranzitiv, mod supin, formă afirmativă), aflat în raport de subordonare prin joncțiune, cu ajutorul prepoziției simple ”la” (care se analizează împreună cu partea de vorbire pe care o însoțește), cu elementul regent, verbul personal, predicativ ”a dus”.

2. Sintaxa frazei/raporturi sintactice între propoziții în frază

I.Coordonare prin juxtapunere (alăturare cu virgulă) Ex.: Andrei a venit la oră mai târziu,/1 Matei a întârziat și el/2 și Dinu a ajuns ultimul./3 Prop. 1 = propoziție principală independentă, aflată în raport de coordonare prin juxtapunere cu virgulă cu propoziția nr.2 Prop. 2 = propoziție principală independentă, aflată în raport de coordonare prin juxtapunere cu virgulă cu propoziția nr.2 și de coordonare prin joncțiune (cu ajutorul conjuncției coordonatoare copulative ”și”) cu propoziția nr.3 Prop. 3 = propoziție principală, independentă, aflată în raport de coordonare prin joncțiune cu propoziția nr.2 (cu ajutorul conjuncției coordonatoare copulative ”și”) Notă: atenție, primul ”și ” este adverb de întărire fără funcție sintactică (”chiar și el”), al doilea ”și” este element de relație sau cuvânt introductiv în frază (conjuncție coordonatoare copulativă). Ex.: Nu știu/1 dacă a venit,/2 a mâncat/3 și a adormit./4 Prop.1 = propoziție principală regentă Prop. 2 = propoziție secundară, subordonată, completivă directă (C.D.), aflată în raport de subordonare prin joncțiune cu propoziția nr. 1 (prin conjuncția subordonatoare simplă ”dacă”) și de coordonare prin juxtapunere cu virgulă cu propoziția nr. 3 Prop. 3 = propoziție secundară, subordonată completivă directă (C.D.), aflată în raport de subordonare cu propoziția nr.1 prin juxtapunere fără virgulă (lipsește elementul de relație ”dacă” care poate fi dedus din context), în raport de coordonare prin juxtapunere cu virgulă cu propoziția nr.2 și în raport de coordonare copulativă prin joncțiune (cu ajutorul conjuncției coordonatoare copulative ”și”) cu propoziția nr. 4 Prop. 4 = propoziție secundară, subordonată completivă directă (C.D.), aflată în raport de subordonare cu propoziția nr. 1 prin juxtapunere fără virgulă (lipsește elementul de relație ”dacă” care poate fi dedus din context), și în raport de coordonare cu propoziția nr. 3 prin joncțiune, cu ajutorul conjuncției coordonatoare copulative ”și”.

II.Coordonare prin joncțiune (cu ajutorul elementelor de relație coordonatoare – conjuncții și locuțiuni conjuncționale coordonatoare) Ex.: A venit la meciul de fotbal nu numai Marius,/1ci și Andrei./2 Prop. 1 = propoziție principală, independentă, aflată în raport de coordonare prin joncțiune (cu ajutorul locuțiunii conjuncționale copulative nu numai… ci și) cu propoziția nr.2 Prop. 2 = propoziție principală independentă, aflată în raport de coordonare prin joncțiune (cu ajutorul locuțiunii conjuncționale copulative  ”nu numai… ci și”) cu propoziția nr.1, eliptică de predicat (predicatul propoziției ”a venit” poate fi dedus din context) Ex.: A spus/1 că se simte bine/2 și iese afară./3 Prop. 1 = propoziție principală regentă Prop. 2 = propoziție secundară, subordonată completivă directă (C.D.), aflată în raport de subordonare prin joncțiune cu ajutorul conjuncției subordonatoare ”că” cu propoziția nr. 1 și de coordonare prin joncțiune, cu ajutorul conjuncției coordonatoare copulative ”și”, cu propoziția nr. 3 Prop. 3 = propoziție secundară, subordonată, completivă directă, aflată în raport de subordonare prin juxtapunere fără virgulă cu propoziția mr.1 (lipsește elementul de relație ”că”, care poate fi dedus din context), și de coordonare prin joncțiune, cu ajutorul conjuncției coordonatoare copulative ”și”, cu propoziția nr. 2.

III. Adordonare (care înseamnă joncțiune și virgulă, în același timp), între o propoziție subordonată apozițională și regenta ei. Ex.: A mâncat fructe,/1 adică ce-i plăcea lui mai mult./2 Elementul regent în propoziția regentă pentru apozițională este substantivul comun ”fructe” Ex.: S-a întâmplat asta,/1 adică ce mi-ai spus./2 Elementul regent în propoziția regentă pentru apozițională este pronumele demonstativ de apropiere, formă populară ”asta”. Obs. Adică este corelativ specific pentru apozițională. Adverbele de mod explicative: adică, anume, mai exact, mai precis au rol de corelativ pentru apozițională în cadrul frazei și în cadrul popoziției în anumite situații. Prezint următoarele situații: Ex.:  Asta s-a întâmplat, adică (anume, mai exact, mai precis) eliminarea elevilor recalcitranți din examen. Adică eliminarea = atribut substantival apozițional (apoziție complexă), exprimat prin substantiv comun (provenit din verb la infinitivul lung), gen feminin, nr. singular, caz N, precedat de adverbul de mod explicativ fără funcție sintactică ”adică” (corelativ pentru apoziție). Elementul regent este pronumele demonstrativ de apropiere, formă popula- ră ”asta”. Notă: corelativele adică, anume, mai exact, mai precis anunță o apoziție în cadrul propoziției, dacă apoziția este exprimată printr-un substantiv provenit dintr-un verb la infinitivul lung. În această situație, acest substantiv provenit din verb ține locul eventualului predicat al propoziției, fie că el apare exprimat, fie că poate fi dedus. Alt ex.: Asta a făcut, adică reparația (repararea) calculatorului.   Dar în exemplele următoare adică, anume, mai exact, mai precis anunță o apozițională (APOZ.) în cadrul frazei: Ex.: A venit ea, /1adică Maria (a venit)./2 Adică Maria = atribut substantival apozițional (apoziție complexă) exprimat prin substantiv propriu, simplu, gen feminin, nr. singular, caz N, însoțit de adverbul de mod explicativ fără funcție sintactică ”adică” (corelativ pentru apozițională). Element regent în propoziția regentă pentru apozițională este pronumele personal ”ea”.  ”Adică Maria” are funcție sintactică de atribut substantival apozițional (apoziție) în prima propoziție și funcție sintactică de S. (subiect) în a doua propoziție. Prop. 1 = propoziție principală, regentă Prop. 2 = propoziție secundară, subordonată apozițională (APOZ.) (regentă 1), eliptică de predicat (lipsește predicatul propoziției ”a venit”, care poate fi dedus din context) Dar în ex. : A picat examenul,/1mai precis a fost primul sub linie./2 Prop. 1 = propoziție principală, regentă, independentă, aflată în raport de coordonare cu propoziția nr.2 prin juxtapunere cu virgulă. Prop. 2 = propoziție principală regentă, independentă, aflată în raport de coordonare cu propoziția nr.1 prin juxtapunere cu virgulă. Ex.: A intrat colega ta, /1mai precis Maria (a intrat)./2 Mai precis Maria = atribut substantival apozițional (apoziție complexă), exprimat prin substantiv propriu, defectiv de nr. plural, gen feminin, nr. singular, caz N, articulat cu articolul hotărât enclitic ”a”, precedat de adverbul de mod explicativ fără funcție sintactică, aflat la gradul comparativ de superioritate ”mai precis”. Element regent pentru apozițională în propoziția regentă este substantivul comun ”colega”. ”Mai precis Maria” are funcție sintactică de atribut substantival apozițional (apoziție) în prima propoziție și funcție sintactică de S. (subiect) în a doua propoziție. Prop. 1 = propoziție principală, regentă Prop. 2 = propoziție secundară, subordonată apozițională (APOZ.) (regentă 1), eliptică de predicat  (lipsește predicatul propoziției ” a intrat”, care poate fi dedus din context) Notă: din toate situațiile prezentate, rezultă că relația de adordonare este o relație de coordonare (ambii termeni/ambele propoziții se află în același plan de referință), dar și de subordonare (apoziția are un element regent, numită bază, de asemenea apoziționala are un element regent numită bază din propoziția regentă). Inversarea bazei cu apoziția are efect, de cele mai multe ori, tranformarea bazei în apoziție și viceversa. Excepție fac situațiile în care apoziția este la cazurile Ac., D., G., V., deci alt caz decât N., în care baza apoziției este evidentă, și la fel și apoziția. Ex. : A venit Maria,/1 adică ea (a venit)./2 Baza apoziției devine ”Maria” și ”adică ea” devine atribut pronominal apozițional (apoziție). Ex.: A intrat Maria, /1 mai precis colega ta (a intrat)./2 Baza apoziției devine ”Maria” și ”colega” atribut substantival apozițional (apoziție simplă, face parte din apoziția dezvoltată ”colega ta”). Ex.:  Dar în situația: Pe Costel, prietenul tău cel mai bun, l-am văzut/1 când a intrat. /2 ”Pe Costel” este întotdeauna complement direct și reprezintă baza pentru apoziția dezvoltată ”prietenul tău cel mai bun” (în cadrul căreia apoziția propriu-zisă este ”prietenul”). Prop. 1 = propoziție principală, regentă Prop. 2 = propoziție secundară, subordonată, circumstanțială de timp (C.T.) (regentă 1) Ex.: Dacă inversăm topica și avem: Prietenul tău cel mai bun, pe Costel, l-am văzut/1 când a intrat. /2 ”Prietenul tău cel mai bun” este tot apoziție dezvoltată și ”pe Costel”este tot complement direct și baza acestei apoziții.

IV. Subordonare prin juxtapunere (alăturarea subordonatei de regenta ei fără element de relație, care se poate, însă, deduce din context), cu sau fără virgulă. Prezint următoarele situații: Ex.:  Spune-mi,/1 vrei să vii cu mine?/2 Prop. 1 = propoziție enunțiativă, imperativă, nonexclamativă, dezvoltată, afirmativă, principală, independentă. Prop. 2 = propoziție enunțiativă, interogativă, dezvoltată, afirmativă, principală, independentă, aflată în raport de coordonare prin juxtapunere cu virgulă cu propoziția nr. 1 Ex.:  Spune-mi/1dacă te simți bine/2 și vrei să vii cu mine. /3 Prop. 1 = propoziție principală, regentă Prop. 2 = propoziție secundară, subordonată, CD (completivă directă) (regentă 1), aflată în raport de subordonare cu propoziția nr. 1 prin conjuncția subordonatoare ”dacă” Prop. 3 = propoziție secundară, subordonată, CD (completivă directă), aflată în raport de subordonare cu propoziția nr.1 prin juxtapunere fără virgulă (lipsește elementul de relație ”dacă”, care poate fi dedus din context, din propoziția anterioară), (regentă 1), aflată în raport de coordonare copulativă, prin joncțiune, cu propoziția nr. 2. (prin ”și”) Ex.:  Spune-mi/1 dacă te simți bine,/2 vrei să vii cu mine/3 și te bucuri./4 Prop. 1 = propoziție principală regentă Prop. 2 = propoziție secundară, subordonată, C.D. (regentă 1), aflată în raport de subordonare cu propoziția nr.1 prin joncțiune (conjuncția subordonatoare ”dacă”) Prop. 3 = propoziție secundară, subordonată, C.D. (regentă 1), aflată în raport de subordonare cu propoziția nr.1 prin juxtapunere, fără virgulă (lipsește elementul de relație ”dacă”, care însă poate fi dedus din context), în raport de coordonare cu propoziția nr.2 prin juxtapunere cu virgulă, și în raport de coordonare copulativă, prin joncțiune, cu propoziția nr. 4 Prop. 4 = propoziție secundară, subordonată, aflată în raport de subordonare cu propoziția nr.1 prin juxtapunere fără virgulă (elementul de relație, conjuncția subordona-toare ”dacă”, poate fi dedus din context), și în raport de coordonare copulativă prin joncțiune cu propoziția nr. 3 Ex.:  Sper, /1 vei avea timp să te ocupi de mine./2 Prop. 1 = propoziție principală, regentă. Prop. 2 = propoziție secundară, subordonată CD (regentă 1), aflată în raport de subordonare prin juxtapunere cu virgulă cu propoziția nr. 1 (elementul de relație, conjuncția subordonatoare ”că”, poate fi dedus din context). Notă: ”dacă” este un element de relație specific pentru cauzală, iar ”că” este un element de relație specific pentru completiva directă.

V. Subordonare prin joncțiune (cu ajutorul elementelor introductive sau de relație subordonatoare): - conjuncții și locuțiuni conjuncționale subordonatoare; 1. Conjuncții subordonatoare: A fost atât de bun cu mine,/1 încât am fost înduioșat./2 Prop. 1 = propoziție principală, regentă Prop. 2 = propoziție secundară, subordonată CNS. (consecutivă) (regentă 1), aflată în raport de subordonare prin joncțiune cu propoziția nr.1 cu ajutorul conjuncției subordonatoare compuse, specifice pentru consecutivă ”încât”. Corelativul ”atât de” care se află în propoziția regentă întărește această idee. 2. Locuțiuni conjuncționale subordonatoare: De vreme ce a plouat, /1nu voi mai ieși din casă. /2 Prop. 1 = propoziție principală regentă Prop. 2 = propoziție secundară, subordonată CZ. (cauzală) (regentă 1), aflată în raport de subordonare cu propoziția nr. 1 prin joncțiune, cu ajutorul locuțiunii conjuncționale subordonatoare ”de vreme ce”, specifică pentru cauzală (observăm că se desparte prin virgulă de propoziția regentă, deoarece este antepusă acesteia și se insistă asupra ei). - pronume și adjective pronominale relative; 3. Pronume relative: Băiatul/1 pe care l-ai văzut/2 este în clasa a opta./1 Prop. 1 = propoziție principală regentă Prop. 2 = propoziție secundară, subordonată AT. (atributivă), aflată în raport de subordonare cu propoziția nr. 1 prin joncțiune, cu ajutorul pronumelui relativ ”pe care” (însoțit de prepoziție, în regim de Ac.). Observăm că propoziția secundară subordonată atributivă este intercalată între termenii propoziției regente și nu se desparte de aceasta prin virgule. 4. Adjective pronominale relative: Pe care fată este mai sensibilă/1 nu este bine/2 s-o jignești./3 Prop. 1 = propoziție secundară, subordonată C.D. (completivă directă), (regentă 3), se află în raport de subordonare cu propoziția nr. 2 prin adjectivul pronominal relativ ”pe care”. Prop. 2 = propoziție principală regentă (predicatul propoziției este nominal și este exprimat printr-o expresie verbală impersonală) Prop. 3 = propoziție secundară, subordonată SB: (subiectivă) (regentă 1), aflată în raport de subordonare cu propoziția nr. 2 prin joncțiune, cu ajutorul conjuncției subordonatoare ”s-” (să). Verificare: realizăm contragerea: Jignirea (S.)fetei mai sensibile este inoportună. Să jignești pe fata (C.d.) mai sensibilă este inoportun. - pronume și adjective pronominale interogative; 5. Pronume interogative: Nu știi/1 pe cine a ascultat doamna profesoară?.../2 Prop. 1 = propoziție principală regentă Prop. 2 = propoziție secundară, subordonată C.D. (completivă directă), aflată în raport de subordonare cu propoziția nr. 1 prin joncțiune, cu ajutorul pronumelui interogativ ”pe cine”, precedat de prepoziție, în regim de Ac. 6. Adjective pronominale interogative : Te-ai gândit/1 ce notă vei lua la examen?.../2 Prop. 1 = propoziție principală, regentă Prop. 2 = propoziție secundară, subordonată C.I. (completivă indirectă), aflată în raport de subordonare prin joncțiune cu propoziția nr.1, cu ajutorul adjectivului pronominal interogativ ”ce”. - pronume și adjective pronominale nehotărâte 7. Pronume nehotărâte: Orice ai fi făcut, /1nu trebuia/2 să te jignească./3 Prop. 1 = propoziție secundară, subordonată, CV. (concesivă) (regentă 2), se află în raport de subordonare prin joncțiune cu propoziția nr.2 cu ajutorul pronumelui nehotărât compus ”orice”. Observăm că se desparte prin virgulă de regentă, deoarece este antepusă regentei. Prop. 2 = propoziție principală, regentă (în cadrul ei poate fi introdus corelativul specific pentru concesivă ”tot”). Predicatul propoziției este verbal și este exprimat printr-un verb impersonal, forma negativă, ”nu trebuia” Prop. 3 = propoziție secundară, subordonată SB. (subiectivă) (regentă 2).  8. Adjective pronominale nehotărâte: Ex.: Orice lucru ai fi făcut, /1nu trebuie/2 să-ți pierzi speranța. /3 Prop. 1 = propoziție secundară, subordonată, CV. (concesivă) (regentă 2), se află în raport de subordonare prin joncțiune cu propoziția nr.2 cu ajutorul adjectivului pronominal nehotărât ”orice”. Observăm că se desparte prin virgulă de regentă, deoarece este antepusă regentei. Prop. 2 = propoziție principală, regentă (în cadrul ei poate fi introdus corelativul specific pentru concesivă ”tot”). Predicatul propoziției este verbal și este exprimat printr-un verb impersonal, forma negativă, ”nu trebuie” Prop. 3 = propoziție secundară, subordonată SB. (subiectivă) (regentă 2). - adverbe relative 9. Adverbe relative: Ex.: M-am întrebat/1 unde s-a așezat pasărea/2 care cânta așa frumos./3 Prop. 1 = propoziție principală, regentă (predicatul propoziției este exprimat printr-un verb predicativ la diateza activă pronominală) Prop. 2 = propoziție propoziție secundară, subordonată C.D. (completivă directă), aflată în raport de jocțiune cu propoziția nr. 1 cu ajutorul adverbului relativ ”unde” (specific pentru locativă) Prop. 3 = propoziție secundară, subordonată AT. (atributivă) (regentă 2), aflată în raport de subordonare prin joncțiune cu prop. nr 2 prin intermediul pronumelui relativ ”care” (specific pentru atributivă). Notă: Dar în exemplul: Unde nu veni și mi ți-l băgă în pământ, ”unde” este adverb de loc, fără funcție sintactică. Iar ”mi” și ”ți” sunt pronume personale, la dativul etic, fără funcție sintactică. Notă: Tot o situație specială, de care e bine să amintim aici, este atributul pronominal în dativul posesiv, care nu trebuie confundat cu complementul indirect. Complementul indirect determină un verb, iar atributul pronominal la dativul posesiv un substantiv, chiar dacă nu apare lângă acesta. Cu brațele-i subțiri și reci mă cuprinse după grumaz. Cu mâinile-i amândouă ținea un pui de vrabie în palme. Pe față-mi plâng gândiri. Mi-am făcut tema. (tema-mi, tema ”mea”) Și-a repetat lecția (lecția-și, lecția ”sa”) - adverbe nehotărâte 10. Adverbe nehotărâte: Ex: Oriunde te-ai afla, /1gândește-te la mine./2 Ex.: Oricând îți va fi greu,/1 cere-mi ajutorul./2 Ex.: Oricum ar fi situația,/1nu dispera./2 Oriunde, oricând, oricum sunt adverbe nehotărâte, compuse, cu rol de elemente de relație în frază. Ele introduc propoziții secundare, subordonate concesive (prop. nr. 1) (corelativul ”tot” care poate fi introdus în propoziția regentă – prop. nr.2,  întărește această idee: tot să te gândești la mine, tot să-mi ceri ajutorul, tot să nu diperi).

3. Felul propozițiilor după scopul comunicării: - enunțiative propriu-zise, optative, imperative, dubitative (exclamative sau nonexclama-tive); - enunțiative interogative propriu-zise, optative, dubitative  (exclamative sau nonexcla-mative) Ex. de propoziție enunțiativă dubitativă nonexclamativă: Să fi avut bradul vreo trei metri înălțime. Ex. de propoziție enunțiativă dubitativă interogativă exclamativă: Să se fi făcut oare seară?!...

4. Felul propozițiilor după structură: - simple (S+P) (P); - dezvoltate (S+P+A+C) (S+P+A) (S+P+C) (S+P+A+A)(S+P+C+C) (S+P+A+A+C) (S+P+A+C+C) (S+P+A+A+A+C) (S+P+A+ C+C+C) etc. Notă: există și propoziții eliptice de predicat. Sunt mai rare aceste situații, dar ele totuși există: Ex.: Dorința mea este/1 să iau o notă mare la examen,/2 și la fel și colegul meu./3 Prop. 1 = propoziție principală regentă Prop. 2 = propoziție secundară, subordonată (regentă 1), aflată în raport de subordonare cu propoziția nr.1 prin joncțiune, cu ajutorul conjuncției subordonatoare ”să” (care este și element de relație, și marcă a modului conjunctiv al verbului ”să iau”) Prop. 3 = propoziție secundară, subordonată  predicativă (PR) (regentă 1), eliptică de predicat (lipsește predicatul propoziției ”să ia”, care poate fi dedus din context), aflată în raport de subordonare cu propoziția nr.1 prin juxtapunere, și în raport de coordonare copulativă cu propoziția nr. 2 prin joncțiune, cu ajutorul elementului de relație coordonator ”și la fel și” (locuțiune conjuncțională coordonatoare copulativă, provenită din locuțiunea prepozițională care cere cazul Ac. ”și la fel cu”) și juxtapunere cu virgulă. Notă: schema frazei poate ajuta la stabilirea raporturilor sintactice dintre propoziții în frază.

4. Felul propozițiilor după aspectul predicatului: - afirmative: Eu merg acasă. - negative: Eu nu merg acasă.

5.Felul propozițiilor după rolul lor în frază: - propoziții principale (care pot fi și incidente)/propoziții secundare (care pot fi și incidente) Ex. : Vino, mă, spuse el, în timp ce-și scotea tacticos o țigară, am să-ți spun ceva.

6. Felul propozițiilor după raporturile sintactice stabilite între ele în cadrul frazei: - propoziție regentă (principală sau secundară)/propoziție subordonată (principală sau secundară), propoziție independentă (principală sau subordonată). Ex. Cere-mi, /1nu te opri!/2 Prop. 1 = propoziție principală, independentă, aflată în raport de coordonare prin juxtapunere, cu virgulă, cu propoziția nr.2 Prop. 2 = propoziție principală, independentă, aflată în raport de coordonare prin juxtapunere, cu virgulă, cu propoziția nr. 1 Ex. : Dacă nu ești atent!.../1 Prop. 1 = propoziție secundară, subordonată, independentă.

7. Felul propozițiilor după sensul comunicării: SB, PR, EPS, AT, APOZ., CD, CI, CL,  CM, CT, CZ, AG, CS, CV, CNS etc.

 

B. Gramatică

I.Morfologie

1. Parte de vorbire (clase de cuvinte)/categorii gramaticale pentru fiecare parte de vorbire în parte. Aceste categorii gramaticale se stabilesc în funcție de sintaxa propoziției sau a frazei, deci depind și ele de sintaxă.

2. Părți de vorbire flexibile:

- substantiv

Cazurile substantivului: N, Ac, D., G, V

- articol

- adjectiv

- pronume

- numeral

- verb

- locuțiune substantivală

- locuțiune adjectivală

- locuțiune pronominală

- locuțiune verbală

3.Părți de vorbire neflexibile

- adverb

- interjecție

- prepoziție

- conjuncție

- locuțiune adverbială

- locuțiune interjecțională

- locuțiune prepozițională

- locuțiune conjuncțională

4. Conjuncții și locuțiuni conjuncționale coordonatoare în cadrul propoziției și frazei:

a. Conjuncții coordonatoare:

- copulative : și, nici

- adversative (simple sau compuse): dar, iar, însă, ci, ba, dar nici, însă nici

- disjunctive (simple sau compuse): sau, ori, fie; sau… sau, ori… ori, fie… fie, sau nici, fie nici Punctuația: Ex.: Sau tu o să vii, sau el Ex.: Ori am să memorez poezia, ori am s-o citesc. Ex.: Fie ai greșit adresa, fie persoana pe care o cauți nu mai stă aici de mult. Observăm că în aceste situații părțile de vorbire coordonate sau propozițiile aflate în raport de coordonare se despart prin virgulă.

- conclusive: deci, așadar, va să zică, carevasăzică

b. Locuțiuni conjuncționale coordonatoare:

- copulative: precum și, cât și, nu numai… ci și, nu numai… dar și, (și) la fel și

- adversative: numai că, în schimb

- disjunctive: -

- conclusive: prin urmare, în concluzie, în consecință, drept urmare, de aceea

Cazurile substantivului:

c. Prepoziții și locuțiuni prepoziționale în regim cazual de Ac, D. și G. 1. Prepoziții simple sau compuse care cer cazul Ac./loc prepoziționale care cer cazul Ac. Ex.: de (când se poate înlocui cu ”dacă” sau ”încât” este conjuncție subordonatoare în cadrul frazei), pe lângă, de pe, pe lângă, de pe lângă, peste, sub, în, prin, printre, între, cu, din, dintre, printre, fără, despre, înspre, dinspre  etc./ în caz de, în loc de, cu scopul de, înainte de, dincolo de, la mijloc de, odată cu, împreună cu, la fel cu etc.

2. Prepoziții specifice care cer cazul D. Ex.: mulțumită, datorită, grație, potrivit, conform, contrar, asemenea, aidoma, *asemănător, * asemănătoare (provenite din adjective; asemănător poate fi și adverb)

3. Prepoziții nespecifice (când însoțesc o formă neaccentuată a pronumelui personal) care cer cazul D (preluate de la cazul G) Ex.: înainte-(mi), înapoia-(ți), dedesubtu-(i), deasupra-(mi), asupra-(ți)/ în față-(mi), în spatele-(ți), în urmă-(i), în mijlocu-(i), în preajmă-(ți), în cuprinsu-(i) etc.

4. Prepoziții sau locuțiuni prepoziționale care cer cazul G. Ex.: înaintea, înapoia, deasupra, dedesubtul, asupra, contra, împotriva, împrejurul, dimprejurul, dinaintea,  etc./ în fața, în spatele, în mijlocul, în cuprinsul, în toiul, în preajma, la dreapta, la stânga, de-a lungul, în susul, în josul, de-a curmezișul, în urma, în ciuda, în cazul etc.

                                                                                                                                 

Părțile de vorbire sunt cuvinte sau locuțiuni (substantivale, adjectivale, pronominale, verbale, adverbiale, interjecționale, prepoziționale, conjuncționale) care fac parte din 10 clase gramaticale grupate după:

• sensul lexical - ceea ce exprimă
• forma lor - caracteristici morfologice
• posibilitatea de a îndeplini anumite funcții sintactice.

Cel mai important rol în clasificarea părților de vorbire îl are sensul lexical, adică ceea ce exprimă fiecare parte de vorbire. Astfel:

1. substantivul - indică obiecte (lucruri, ființe, fenomene ale naturii, nume de stări sufletești, nume de însușiri, noțiuni abstracte etc.);
2. pronumele - ține locul unui substantiv;
3. numeralul - exprimă un număr sau o determinare numerică;
4. adjectivul - exprimă o proprietate a unui obiect;
5. verbul - exprimă o acțiune,  starea, mai rar existența;
6. adverbul - exprimă o caracteristică a unei acțiuni sau a unei stări;
7. interjecția - exprimă exteriorizarea unui sentiment, a unei stări fizice sau psihice sau a unui sunet;
8. articolul - parte de vorbire care determină o altă parte de vorbire (un substantiv, un adjectiv sau un pronume) și marchează diverse funcții gramaticale și stilistice ale acesteia. Articolul poate fi hotărât sau nehotărât (cartea, lui Andrei, penarul, merele, băieții, penarele ; un băiat, o fată, un ceas; niște caiete, niște mere, niște oameni), demonstrativ sau adjectival (băiatul cel de acolo etc./ fata cea frumoasă), posesiv sau genitival (al meu, a mea, ai mei, ale mele etc., alor mei, alor mele etc./ferestrele deschise ale clasei);
9. conjuncția - parte de vorbire neflexibilă. Conjuncția nu are funcție sintactică și are rol morfologic auxiliar. Conjuncția ”să” se analizează gramatical cu partea de vorbire pe care o însoțește, se subliniază în predicat, este marcă a modului conjunctiv. Conjuncțiile sunt numai coordonatoare în propoziție și leagă părți de propoziție de același fel, și coordonatoare și subordonatoare în frază, leagă fie propoziții de același fel, fie propoziții aflate în raport de subordonare (o propoziție subordonată de regenta ei);
10. prepoziția - nu are sens de sine stătător și sunt simple instrumente gramaticale ce servesc la stabilirea unor raporturi gramaticale. Ele leagă fie atribute de substantivele sau locuțiunile substantivale pe care le determină (sau de un înlocuitor al substantivului, pronume sau numeral cu valoare substantivală), fie complemente de verbele, locuțiunile verbale, adverbele, locuțiunile adverbiale, adjectivele sau interjecțiile pe care le determină.

Părțile de propoziție sunt cuvinte sau grupuri de cuvinte care îndeplinesc în cadrul propoziției anumite funcții sintactice.

Clasificare

• principale: subiectul, predicatul
• secundare: atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar

Părțile de propoziție sunt:

• subiectul (care poate fi simplu sau multiplu). Subiect în Ac.: Pe cine nu este atent/1 îl ascult din lecție./2  Pe cine = S în prop. nr. 1 exprimat prin pronume relativ, în Ac. cu prepoziție (și cu funcție sintactică de C.d. în propoziția nr.2)
• Subiect în D.:  Cui nu este atent/1 am să-i cer să-mi spună lecția. /2 Cui= S în prop. nr.1 exprimat prin pronume relativ în cazul D. (și cu funcție sintactică de C.i. în propoziția nr.2).
• Subiect în G.: Ale elevului/1 care lipsește/2 sunt cele mai frumoase./3 Ale elevului = S în prop. nr.1 exprimat prin substantiv comun în cazul G (însoțit de articolul genitival ”ale”).
• Alt exemplu în care avem un element de relație într-o propoziție, cu funcție sintactică în două propoziții: Îi dau voie/1 să plece/2cui este colegul tău de bancă. /3 Cui = S. exprimat prin pronume relativ în D, în propoziția nr.3 (”Cui” are triplu rol, de element de relație în frază, introduce propoziția secundară subordonată C.I. (completivă indirectă) nr.3, de S. în propoziția nr.2 (în cazul D.) și de S. în propoziția nr.3), în cazul D.
• Alt exemplu: I-am dat voie/1 cuiva să plece./2  Cuiva = element de relație în propoziția nr. 2 sau element introductiv în frază, cu funcție sintactică de C.i. în propoziția nr.1 și de S. în propoziția secundară, subordonată C.I. (completivă indirectă) nr.2, în cazul D.
• Sau un alt exemplu în care avem un element de relație într-o propoziție, cu funcție sintactică în două propoziții:  I-am dat o ciocolată/1 căruia stă în banca întâi. /2 Căruia este element introductiv în propoziția nr. 2, care este secundară, subordonată C.I. (completivă indirectă), C.i. (complement indirect) în propoziția nr 1 (în cazul D.) și S. (subiect) în propoziția nr.2, în cazul  D.
• Alt exemplu: L-am văzut/1 pe cine a ieșit din clasă./2 Pe cine element de relație în propoziția nr.2, sau element introductiv în frază, introduce propoziția secundară, subordonată C.D. (completivă directă) nr.2, cu funcție sintactică de S. în Ac. cu prepoziție în propoziția nr.2, și de C.d. (complement direct) în Ac. cu prepoziție în propoziția nr. 1.
• predicatul (verbal sau nominal)
• atributul (substantival, apozițional, pronominal, adjectival, verbal, adverbial, interjecțional)
• complementul (direct, indirect, circ. de loc, de timp, de mod, de cauză, de agent, condițional, de scop, concesiv, consecutiv)
• numele predicativ (care poate fi simplu sau multiplu). Numele predicativ este o funcție sintactică în cadrul altei funcții sintactice!...Nume predicativ în Ac.: Florile dăruite ție de ziua ta sunt din vază. Din vază = N.P. exprimat prin substantiv în cazul Ac., cu prepoziție (care cere cazul Ac.).
• Nume predicativ în D. Mirosul plăcut împrăștiat în cameră este datorită florilor din vază. Datorită florilor = N.P. exprimat prin substantiv cu prepoziție (care cere cazul D.)
• Nume predicativ în G. Mirosul plăcut din cameră este al florilor din vază.  Al florilor = N.P. exprimat prin substantiv în cazul G., precedat (însoțit) de articolul genitival ”al”.
• Sunt situații în care apar două sau mai multe verbe copulative, neînsoțite însă, fiecare în parte, de numele predicative aferente.
• Un exemplu foarte bun dat în clasă la lecție de elevul Szep Denis (VII D), confirmă acest lucru: Am fost, sunt și voi fi cel mai bun elev din clasă.
• În situația prezentată mai sus avem trei verbe copulative: am fost, sunt, voi fi deci avem trei predicate, nu unul singur! (acest lucru e imposibil cu trei verbe copulative aflate la modurile personale și predicative). Rezultă că avem o frază alcătuită din trei propoziții după modelul: Am fost (cel mai bun elev din clasă), /1sunt (cel mai bun elev din clasă)/2 și voi fi cel mai bun elev din clasă. /3 Prin urmare avem două propoziții, primele două, eliptice de numele predicativ (cel mai bun) elev (din clasă).

OBS.: numele predicativ face parte, alături de un verb copulativ, din predicatul nominal.

Elementul predicativ suplimentar

Definiție: așa cum o spune însăși denumirea acestei părți de propoziție, elementul predicativ suplimentar este un ”supliment”, un ”adaos” la predicat, și totodată la subiect. El are o dublă raportare: față de subiect, căruia îi exprimă o caracteristică, o trăsătură, o însușire în plus, și față de predicat, căruia îi exprimă o caracteristică a  acțiunii.

Ex.: Ea mergea veselă pe stradă.  ”Veselă” este e.p.s., cu dublă raportare la subiectul propoziției (ne arată o însușire a subiectului, a ei, faptul că este veselă) și la predicatul propoziției (ne arată o caracteristică a acțiunii, faptul că ea mergea veselă).

Ex.: O cheamă Maria. ”O” este e.p.s., cu dublă raportare la subiectul propoziției (Maria este o fată, are genul feminin), și la predicatul propoziției (pe ea o cheamă Maria).

Ex.: Mă privea îndrăgostită fata cu codițe blonde-castanii. ”Îndrăgostită” este un e.p.s., cu dublă raportare la subiectul propoziției (fata era îndrăgostită), și la predicatul propoziției (exprimă o caracteristică a acțiunii mă privea îndrăgostită).

Ex.: Ea vorbea calmă despre tot ce s-a întâmplat. ”Calmă” este e.p.s., cu dublă raportare la subiectul propoziției (ea era calmă), cât și la predicatul propoziției (exprimă o caracteristică a acțiunii, vorbea calmă).

Ex.: El mergea șonticăind prin oraș. ”Șonticăind” este e.p.s., cu dublă raportare la subiectul propoziției (exprimă o caracteristică a subiectului, el șonticăia), cât și la predicatul propoziției (exprimă o caracteristică a acțiunii, mergea șonticăind).

Dar dacă spunem: Ploua anonim peste oraș. ”Anonim” nu mai este adjectiv ca în cazurile precedente, se raportează numai la predicat, și arată o caracteristică a acțiunii (ploua anonim). În această situație ”anonim” este adverb de mod, fără grad de comparație,  cu funcție sintactică de complement circumstanțial de mod.

Notă: situațiile prezentate cu albastru deschis sunt situații în genere obișnuite, pe care le întâlnim cel mai des în comunicarea scrisă și orală. Situațiile prezentate cu albastru închis sau scrise cu litere aldine sunt situații mai neobișnuite, speciale, care merită o mai mare atenție din partea noastră și sunt întâlnite mai rar în comunicarea orală sau scrisă, sau sunt ocolite în genere la examene și la concursuri școlare sau reprezintă explicații/teoretizări.

(sursă: Dex, Wikipedia)

The greatest wisdom is seeing through appearances (Buddha)