luni, 9 noiembrie 2015

prof. Mirela Broasca: Caracterizarea lui Harap-Alb din "'Povestea lui Harap-Alb'', de Ion Creanga




Caracterizarea personajului lui Harap-Alb
    Publicată pentru prima dată în revista „Convorbiri literare”, în 1877, apoi în ziarul „Timpul”, Povestea lui Harap-Alb, scrisă de Ion Creangă, este o operă care se încadrează în tipologia basmului, dar care se remarcă printr-o caracteristică specială si anume aceea că fantasticul specific basmelor este tratat aici mult mai realist, cu multă culoare ce aminteşte de satul humuleştean.
     Harap-Alb este personajul principal al operei, deoarece participă la toate momentele acţiunii, atenţia autorului este îndreptată asupra sa, iar toate celelalte personaje se comportă în funcţie de comportamentul său. Asemenea lui Făt-Frumos din basmul popular, Harap-Alb este personaj pozitiv, simbolizând forţele binelui, protagonist, în raport cu Spânul care este antagonist şi funcţional. Totodată, este şi un personaj eponim, căci numele său dă titlul operei, evidenţiindu-se astfel din start ponderea mare pe care acest personaj o are în desfăşurarea acţiunii. "Povestea lui Harap-Alb" ilustrează o altă lume decât cea reală, personajele fiind împăraţi şi crai, Sfânta Duminică, animale şi gâze fermecate, eroi cu trăsături fabuloase, alături de personaje realiste aduse de Ion Creangă din Humuleştiul natal, ceea ce-i conferă acestei creaţii originalitate inconfundabilă. Basmul cultivă înalte principii morale ca adevărul, dreptatea, cinstea, prietenia, răbdarea, ospitalitatea, generozitatea, curajul, vitejia prin personajele pozitive şi comdamnă nedreptatea, răutatea, minciuna întruchipate de zmei, balauri sau spâni.
    Harap-Alb, fecior de crai, este un Făt-Frumos din basmele populare, destoinic şi curajos, dar rămâne în zona umanului, fiind prietenos, cuminte şi ascultător, ca un flăcău din Humuleşti. El este un personaj pozitiv şi întruchipează înaltele principii morale cultivate de orice basm, ca adevărul, dreptatea, cinstea, prietenia, ospitalitatea, curajul, vitejia, trăsături ce reies indirect din întâmplări, fapte, din propriile vorbe şi gânduri şi direct din ceea ce alte personaje spun despre el.
     Călătoria pe care o face pentru a ajunge împărat este o iniţiere a flăcăului în vederea formării lui pentru a deveni conducătorul unei familii, pe care urmează să şi-o întemeieze. El parcurge o perioadă de a deprinde şi alte lucruri decât cele obişnuite, de a învăţa şi alte aspecte ale unei lumi necunoscute până atunci, experienţă necesară viitorului adult.
     Semnificaţia numelui reiese din scena în care spânul îl păcăleşte pe fiul craiului să intre în fântână: "Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se bagă în fântână, fără să-i trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla". Naiv, lipsit de experienţă şi excesiv de credul, fiul craiului îşi schimbă statutul din nepot al împăratului Verde în acela de slugă a Spânului, numele lui poate fi un oximoron, Harap-Alb putând însemna "negru alb", deoarece "harap" înseamnă "negru, rob".
     Faptele eroului rămân şi ele în limita umanului, probele care depăşesc sfera realului fiind trecute cu ajutorul celorlalte personaje, înzestrate cu puteri supranaturale. Codrul în care se rătăceşte simbolizează lumea necunoscută flăcăului, care greşeşte pentru prima oară, neţinând cont de sfatul tatălui său, de a se feri de omul spân. Deşi cuminte şi ascultător de felul său, nesocotirea acestei restricţii declanşează asupra flăcăului un şir nesfârşit de întâmplări neplăcute şi periculoase, care-i pun deseori viaţa în primejdie. Lipsit de experienţă, "boboc în felul său la trebi de aieste,", mezinul craiului devine sluga spânului, îşi asumă şi numele de Harap-Alb, dovedind în acelaşi timp loialitate şi credinţă faţă de stăpânul său, întrucât jurase pe paloş, îşi respectă cuvântul dat, rod al unei solide educaţii căpătate în copilărie, de a fi integru şi demn, capabil să-şi asume vinovăţia, cu toate urmările ce decurg din faptul că nu urmase sfatul tatălui.
Cinstit din fire, Harap-Alb nu-1 trădează niciodată pe spân, deşi un stăpân tiran ca acesta ar fi meritat. De pildă, atunci când se întoarce spre împărăţie cu pielea şi capul cerbului fabulos, "piatra cea mare din capul cerbului strălucea" atât de tare, încât mulţi crai şi împăraţi îl rugară să-i "deie bănăret cât a cere el, altul să-i deie fata şi jumătate din împărăţie, altul să-i deie fata şi împărăţia întreagă", dar Harap-Alb şi-a urmat calea fără să clipească, ducând bogăţia întreagă stăpânului. O singură dată a şovăit voinicul, atunci când, îndrăgostindu-se de fata împăratului Roş, "mai nu-i venea s-o ducă" spânului.
     Probele la care îl supune spânul sunt menite a-1 deprinde pe flăcău cu greutăţile vieţii, cu faptul că omul trebuie să învingă toate piedicile ivite în viaţa sa, pregătindu-l pentru viitor, când va trebui să-şi conducă propria gospodărie, propria familie. Ca şi în viaţa reală, flăcăul este ajutat de cei mai buni prieteni, calul fabulos şi de Sfânta Duminică. Harap-Alb este umanizat, el se teme, se plânge de soartă, cere numai ajutorul acelora în care avea încredere, semn că învăţase ceva din experienţa cu spânul. Depăşind cu bine toate probele, flăcăul demonstrează că e "soi bun" (G.Călinescu) prin valorile morale care compun codul comportamentului ţărănesc: inteligenţa, bunătatea, perseverenţa, răbdarea, capacitatea de adaptare la diverse situaţii ale vieţii. De asemenea, altruismul, sufletul lui bun, dragostea pentru albine şi furnici îl fac să le ocrotească şi să le ajute atunci când le întâlneşte în drumul său, chiar dacă pentru asta trebuie să treacă prin apă ori să zăbovească pentru a le construi un adăpost. Sigur că binele pe care Harap-Alb îl face se întoarce atunci când el însuşi se află în impas, crăiasa furnicilor şi cea a albinelor salvându-i, de asemenea, viaţa.
      O experienţă determinantă pentru maturizarea lui o constituie întâlnirea cu omul roş, care este un alt pericol de care ar fi trebuit să se ferească, aşa cum îl sfătuise tatăl. Episodul călătoriei spre curtea împăratului Roş este un necontenit prilej de iniţiere a flăcăului (călătoria este un mijloc de cunoaştere), deprinzând acum învăţătura că orice om, cât de neînsemnat ori de ciudat ar părea, poate fi de folos, tânărul deprinzând experienţă mai ales în cunoaşterea speciei umane. Harap-Alb are capacitatea de a-şi face prieteni adevăraţi, loiali, care să-1 ajute în orice împrejurare dificilă a vieţii sale, aceştia folosindu-şi tocmai trăsăturile dominante, devenite - la nevoie - adevărate talente: "tot omul are un dar şi un amar, şi unde prisoseşte darul, nu se mai bagă în samă amarul".
În această perioadă a iniţierii, Harap-Alb cunoaşte dragostea aprinsă pentru o fată de împărat, care vine, aşadar, din aceeaşi lume cu el, pregătindu-1 pentru căsătorie, unul dintre reperele finale ale devenirii sale.       Probele de la împărăţia fetei trimit spre ritualurile ţărăneşti ale peţitului, între care însoţirea mirelui de un alai de tineri, trecerea lor prin foc, alegerea motivată a miresei, ospăţul oferit de gazdă sunt tot atâtea încercări la care îl supune viitorul socru şi cărora mirele trebuie să le facă faţă. Ultima probă la care îl supune fata este, de data aceasta, o demonstrare a calităţilor viitoarei soţii, care va şti să aibă grijă de bărbatul ei, să-i stea aproape la bine şi la rău, acest fapt fiind ilustrat atunci când ea îi salvează viaţa, trezindu-1 din morţi. Această întâmplare simbolizează ideea că acum Harap-Alb redevine el însuşi, fiul craiului, scăpând de povara jurământului făcut spânului, acela că îi va fi slugă "până când va muri şi iar va învia".
    Asadar, Harap-Alb parcurge o perioadă de formare a personalităţii, demonstrand cititorului ca,deşi este  înzestrat cu importante calităţi, are slăbiciuni omeneşti, momente de tristeţe şi disperare, de satisfacţii ale învingătorului, toate conducând la desăvârşirea lui ca individ, dar  si  ca viitor exponent al imparatiei pe care o va conduce, in virtutea tuturor invatamintelor acumulate pe parcursul intregului sau drum initiatic.

DEMONSTRATI CA ''POVESTEA LUI HARAP-ALB'' DE ION CREANGA ESTE UN BASM CULT

     Basmul cult este o specie narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori simbolice, cu acţiune implicând fabulosul, supranaturalul, care înfăţişează parcurgerea drumului maturizării de către erou.     
    Conflictul dintre bine şi rău se încheie prin victoria forţelor binelui. Personajele îndeplinesc, prin raportare la erou, o serie de funcţii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca în basmul popular, dar sunt individualizate prin atributele exterioare şi prin limbaj. Reperele temporale şi spaţiale sunt vagi, nedeterminate. Sunt prezente clişeele compoziţionale, numerele şi obiectele magice. În basmul cult, stilul este elaborat, se îmbină naraţiunea cu dialogul şi descrierea.
     În literatura universală sunt cunoscute basmele lui Perrault şi Anderson, iar la noi ale lui Eminescu, Caragiale, Slavici, Creangă, Delavrancea, etc.
    O capodoperă a genului, la noi, rămâne „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă, basm publicat în 1877, în revista „Convorbiri literare”.
     Naraţiunea la persoana a III-a este realizată de un autor omniscient, dar nu şi obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii. Spre deosebire de basmul popular, unde predomină naraţiunea, basmul cult presupune îmbinarea naraţiuniii cu dialogul şi descrierea.
     Tema basmului este triumful binelui asupra răului. Motivele narative sunt: superioritatea mezinului, călătoria, supunearea prin vicleşug, muncile, demascarea răufăcătorului (Spânul), pedeapsa, căsătoria.
     În basm sunt prezente clişeele compoziţionale, formule tipice. Formula iniţială: „Amu cică era odată” şi formula finală „Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo be şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă” sunt convenţii care marchează intrarea şi ieşirea din fabulos. Formulele mediane: „şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă”, „şi mai merge el cât mai merge”, „Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este”, realizează trecerea de la o secvenţă la alta şi menţin cititorul atent, antrenându-i curiozitatea.
      O trăsătură a basmului lui Ion Creangă o reprezintă tratarea fabulosului în mod realist, poveştile lui Creangă fiind caracterizate printr-o alăturare a miraculosului cu realitatea. Astfel, Spânul se comportă ca un om viclean, esenţa lui demonică, fiind dezvăluită mai târziu. Tot aşa, cele cinci apariţii bizare se comportă, vorbesc şi se ceartă ca nişte săteni humuleşteni; în plus, fiecare schiţă de portret cuprinde o trimitere la fiinţa umană. De altfel, această particularitate a fost numită de critica literară „localizarea fantasticului”.
     Parcurgerea drumului maturizării de către erou presuspune un lanţ de acţiuni: o situaţie iniţială de echilibru (existenţa celor doi fraţi, Craiul şi Împăratul Verde, care trăiesc departe unul de celălalt), o parte pregătitoare, un eveniment duce la dezechilibru, apariţia donatorilor şi a ajutoarelor, trecerea cu bine a probelor ce duce la refacerea echilibrului, apoi răsplata eroului (finalul fericit).
     Personajele, deşi individualizate, sunt purtătoare ale unor valori simbolice: binele şi răul în diverse ipostaze. Conflictul dintre bine şi rău se încheie prin victoria forţelor binelui.
      Personajul principal al basmului cult este mezinul craiului, Harap-Alb, dar el nu mai reprezintă modelul de frumuseţe fizică, morală şi psihică din basmele populare anunţat de la începutul acestora prin expresii de tipul „creştea într-un an cât alţii în zece”, astfel încât călătoria întreprinsă de el nu are valoarea de a confirma calităţile excepţionale, ci este un traseu de iniţiere, parcurs de un tânăr naiv şi timid şi care la sfârşit devine capabil sa conducă o împărăţie. Astfel, se vorbeşte despre un caracter de bildungsroman al basmului. Cea mai mare parte a basmului este reprezentată de călătoria mezinului către împărăţia lui Verde Împărat şi probele la care este supus de către Spân.
     În procesul său de formare se disting trei etape: etapa iniţială, de pregătire pentru drum; apoi parcurgerea drumului iniţiatic şi răsplata. Acesta este presărat cu diferite spaţii cu valoare simbolică: podul (simbolizează trecerea la altă etapă a vieţii, atâţ atunci când are loc confruntarea cu tatăl deghizat în urs, cât şi la întâlnirea cu furnicile), fântâna (spaţiu al renaşterii şi al regenerării; scena în care are loc schimbarea numelui, a identităţii şi reprezintă începutul iniţierii spirituale, unde va fi condus de Spân), pădurea (loc al morţii şi al regenerării).
    Dacă eroul basmului popular era supus în general la trei probe, Harap-Alb trece prin mai multe încercări: aducerea salăţilor din grădina Ursului şi a pielii Cerbului, noaptea petrecută în casa de aramă, separarea macului de nisip, păzirea fetei Împăratului Roş, găsirea şi identificarea acesteia. După ce îşi dovedeşte bunătatea ajutând albinele să-şi facă stup şi ocolind nunta furnicilor, trecând pe un pod, Harap-Alb întâlneşte cele cinci personaje himerice întruchipând focul, apa, pământul şi aerul: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Ultimile trei probe sunt legate de cucerirea fetei împăratului. Decapitarea eroului este ultima treaptă şi finalul iniţierii. Nunta şi schimbarea statutului social (devine împărat) confirmă maturizarea eroului.
      Spânul nu este doar o întruchipare a răului, ci el ajută involuntar la iniţierea eroului, de aceea calul năzdrăvan nu-l ucide înainte ca iniţierea feciorului de împărat să se fi încheiat.
      Eroul este sprijinit de ajutoare şi donatori: fiinţe cu însuşiri supranaturale (Sfânta Duminică), animale fabuloase (calul năzdrăvan, craiasa furnicilor şi cea a albinelor), făpturi himerice (cei cinci tovarăşi) sau obiecte miraculoase (aripile crăieselor, smicelele de măr, apa vie, apa moartă). Personajul căutat este fata de împărat.
     Specific basmului cult este modul în care se individualizează personajele. Prin portretele fizice ale celor cinci tovarăşi ai eroului se ironizează defecte umane, dar aspectul lor ascunde şi calităţi sufleteşti precum bunătatea şi prietenia. Împăratul Roş şi Spânul sunt răi şi vicleni. Sfânta Duminică este înţeleaptă.
     Registrele stilistice popular, oral, reginional conferă originalitate stilului. Limbajul cuprinde termeni şi expresii populare, regionalisme fonetice sau lexicale, frecvenţa proverbelor, a zicătorilor introduse în text prin expresia „vorba aceea”.
     Umorul este realizat cu ajutorul exprimării muscalte („să traiască trei zile ca cea de-alalteieri”), ironiei, poreclelor (Păsărilă, Buzilă), diminutivelor cu valoare augmentativă („buzişoare”, „băuturică”, ect.), caracterizărilor pitoreşti (portretul lui Gerilă, Ochilă, etc.), expresii populare („Da-i cu cinstea, să peară ruşinea”).
     Oralitatea stilului (impresia de zicere a textului scris) se realizează prin expresii narative tipice („şi atunci”, „şi apoi”, „în sfârşit”), „şi” narativ; implicarea subiectivă a naratorului („Ce alta, pot să zic?”), dativul epic („Şi odată mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap”) şi versuri populare („De-ar şti omul ce-ar păţi, /Dinainte s-ar păzi!”).
    „Povestea  lui Harap-Alb” este un basm cult ce are ca sursă de inspiraţie basmul popular, de la care autorul păstrează motivele (căsătoria, încercarea puterii, peţitul, probele), personaje fabuloase, ajutoarele venite în sprijinul binelui, formule tipice şi inovează pentru basmul cult umanizarea fantasticului prin comportamentul, gestica, psihologia şi limbajul personajelor.
Trimiteți un comentariu