Semnele ortografice (dupa DEX)
Semnele ortografice în sens strict[1] sunt semne auxiliare folosite în scris, de regulă, la nivelul cuvântului[2] — în interiorul unor cuvinte, pe lângă segmente de cuvinte sau între cuvinte care formează o unitate —, precum și în unele abrevieri.Între unele dintre aceste semne există, în anumite situații, echivalență (deci posibilități de substituire), fiind posibilă și cumularea lor.
Semnele folosite (și) ca semne ortografice sunt apostroful, bara oblică, *blancul, cratima, linia de pauză, punctul, virgula, prezentate în cele ce urmează în ordine alfabetică.
1.2.1. Apostroful [']
Este singurul semn exclusiv ortografic; este rar folosit în ortografia românească actuală[3].În limba literară, apostroful[4]:
- marchează, mai ales în stilul publicistic, în indicarea anilor calendaristici, absența accidentală a primei sau a primelor două cifre: '918, '89;
- În construcțiile cu prefixe de tipul ante-'89, post-'89, cratima precedă obligatoriu apostroful.
- se regăsește în unele împrumuturi din alte limbi (în care are alte funcții decât în română), cum sunt:
- substantive comune neadaptate (five o'clock);
- nume proprii străine de persoană (D'Annunzio, D'Artagnan, O'Neill);
- nume de firme străine conținând „genitivul saxon” (Mc Donald's) — care s-a extins, în mod abuziv sau glumeț, și la unele nume românești de firme.
- De aceea, apostroful este folosit mai ales în stilul beletristic — în proză și în teatru pentru caracterizarea unor personaje prin reproducerea vorbirii lor, iar în poezie din motive de prozodie, permițând eliminarea unei silabe (O, vin', al nopții mele domn, /De ce nu vii tu, vină... Eminescu).
- a unui sunet:
- consoană (al'fel, cân'va, da' , dom' , pentru altfel, cândva, dar, domn) sau
- vocală (altădat' , făr' de, lu' (Mihai), numa' , pân' la, tocma' , vin' pentru altădată, fără de, lui (Mihai), numai, până la, tocmai, vino/vină) sau
- a mai multor sunete sau silabe (dom'le, 'neața pentru domnule, (bună) dimineața).
- la începutul unor cuvinte ( 'nainte pentru înainte);
- în interiorul unor cuvinte (dom'le pentru domnule) și mai ales
- la sfârșitul unor cuvinte (domnu' , scoal' pentru domnul, scoală), inclusiv la nivelul propoziției (las' pe mine pentru lasă pe mine) sau al frazei (las' că-i arăt eu, poa' să, tre' să pentru lasă că-i arăt eu, poate să, trebuie să).
Când căderea unui sunet se produce în cazul unui cuvânt scris în mod obișnuit cu cratimă, se folosește numai apostroful (care înlocuiește și cratima): înșir'te, mărgărite; mam'mare; sor'ta pentru înșiră-te, mama-mare, soră-ta.
- În urma acestei căderi pot apărea în alăturare nemijlocită două sunete care nu formează o silabă, apostroful marcând și limita dintre silabe (Sal'tare, taică pentru Salutare ...).
- Când se produce căderea vocalei finale a unui cuvânt și urmează un cuvânt care începe cu o vocală se folosește cratima, nu apostroful: D-ale carnavalului, făr-a spune, înșir-o, las-o, pân-acasă < De-ale carnavalului, fără a spune, înșiră + o, lasă + o, până acasă.
- Când locul despărțirii la capăt de rând ar coincide cu locul apostrofului din interiorul unui cuvânt, acea despărțire trebuie evitată.
1.2.2. Bara oblică[5] [/]
Folosită ca semn ortografic:- în formule distributive[6] care cuprind numele unor unități de măsură; acestea pot fi:
- abreviate (km/h citit kilometri pe sau la oră) ori
- neabreviate (kilometri/oră);
- în abrevierile c/val și m/n pentru contravaloare și motonavă.
1.2.3. *Blancul[7] [ ]
Constă în absența oricărui semn. Cuvintele se delimitează grafic prin blancuri potrivit statutului lexico-gramatical și sensului lor, funcția principală a blancului fiind aceea de semn de delimitare și separare a cuvintelor sau a elementelor componente ale unor cuvinte compuse (Anul Nou, câte unu, douăzeci și unu, Evul Mediu, Unirea Principatelor), ale locuțiunilor (altă dată „în altă împrejurare”) și ale altor grupuri relativ stabile de cuvinte (câte o dată).El marchează în scris o realitate fonetică, și anume pauza care separă în vorbire aceste elemente.
- Absența blancului (deci scrierea „legată”) marchează unitatea cuvintelor. Ea caracterizează cuvintele simple, majoritatea derivatelor și cuvintele compuse sudate, nedisociabile, pentru care v. 4. Scrierea derivatelor, compuselor, locuțiunilor și grupurilor de cuvinte.
El poate compensa absența punctului între inițialele majuscule ale unei abrevieri: I D E B pentru Întreprinderea de Distribuție a Electricității; actualmente se preferă însă în aceste cazuri suprimarea și a blancurilor, mai economică.
Blancul poate preceda sau urma ori nu celelalte semne ortografice. În uzanțele scrierii limbii române (de tipar, la calculator, la mașină), blancul nu precedă, în general, semnele de punctuație, dar le urmează.
1.2.4. Cratima[8] [-]
Este semnul ortografic cu cele mai multe funcții. În unele cazuri are caracter permanent (dă-l, de-a dreptul, las-o, s-a dus, ți-l dă, nu dă îl, de a dreptul, lasă o, se a dus, ți îl dă), iar în altele — accidental (de-abia sau de abia, n-am sau nu am)[9].Se folosește între cuvinte sau în interiorul unui cuvânt ori al unei abrevieri, având rolul de a lega sau, dimpotrivă, de a despărți elementele în cauză.
Astfel, cratima leagă:
- cuvinte pronunțate fără pauză;
- unele interjecții identice, repetate accidental;
- anumite prefixe de baza derivatului;
- prefixele ne- și re- și prepoziția de de baza derivatelor, respectiv a compuselor de la cuvinte care încep cu vocala î-, atunci când se produce căderea acesteia;
- componentele compuselor cu un grad mediu de sudură, ale unor locuțiuni și ale structurilor cu anumite substantive + adjectiv posesiv;
- articolul hotărât enclitic sau desinența de unele cuvinte greu flexionabile;
- formantul final al numeralelor ordinale și fracționare de numeralul cardinal corespunzător scris cu cifre;
- componentele ale unor abrevieri.
- silabele unui cuvânt pronunțat sacadat;
- segmentele unui cuvânt în cazul despărțirii acestuia la capăt de rând.
Cratima nu este precedată sau urmată de blanc.
Uneori, una și aceeași cratimă poate cumula mai multe funcții, de exemplu, pe lângă marcarea calității de compus, poate nota și atașarea unui element gramatical sau/și producerea unor fenomene fonetice (la sfântu-așteaptă, împușcă-n-lună, ucigă-l-crucea).
Condițiile în care anumite elemente gramaticale se leagă de cuvântul de bază țin de domeniul gramaticii, cele în care anumite compuse sau derivate prezintă un grad mai mare sau mai mic de sudură și deci se scriu cu cratimă — de formarea cuvintelor, iar cele în care se produc anumite modificări fonetice — de domeniul foneticii, de aceea nu pot fi prezentate aici.
Utilizările cratimei se pot detalia după cum urmează. Astfel, cratima:
- redă pronunțarea „legată” (însoțită, uneori, și de anumite
modificări fonetice) a unor cuvinte care pot avea sau nu și existență
independentă, notând o realitate fonetică permanentă sau accidentală.
Ea poate marca pronunțarea fără pauză a două, trei sau, mai rar (mai ales în limba veche sau populară), patru ori chiar cinci cuvinte alăturate — cazuri în care se folosesc una (s-a dus, a luat-o), două (dându-le-o, pop. jelui-m-aș, înv. întreba-se-vor), trei (ducă-se-pe-pustii, înv. face-li-se-va) sau patru cratime: (un) lasă-mă-să-te-las.
Unul dintre aceste cuvinte poate fi lung, respectiv semantic „plin”, iar celălalt sau celelalte — scurt(e)[10] (dându-ni-le, ducându-l, ducându-se) sau pot fi toate scurte (ți-l dă) ori toate lungi (aducere-aminte, luare-aminte).
Cuvintele neaccentuate pot fi proclitice sau enclitice: l-a dat, respectiv dă-l.
În unele cazuri, pronunțarea fără pauză poate să nu conducă la alte modificări fonetice (ci numai morfologice sau de topică) ale cuvintelor implicate (pare-se față de se pare) sau poate duce la pronunțarea într-o singură silabă a unor cuvinte care, în alte situații, formează silabe diferite: am văzut-o față de înv. o am văzut.
În altele, cratima poate semnala și producerea unor modificări fonetice suplimentare ale cuvintelor în cauză, și anume a sinerezei sau/și a eliziunii.- Sinereza poate fi obligatorie (de-a dreptul [dĕa], le-a dat, [lĕa], mi-a spus [mĭa], mi-o dă [mĭo], ne-am dat [nĕam]) sau facultativă, redând rostirea în tempo rapid (de-abia [dĕabĭa] față de de abia [de abĭa] în tempo lent).
- Și eliziunea poate fi obligatorie (dintr-un, într-un, printr-un < dintru/întru/printru + un; într-adevăr < întru + adevăr; m-a (văzut) < mă + a; v-a (văzut) < vă + a (văzut); s-a (zis) < se + a (zis)) sau facultativă (c-a văzut/că a văzut; cu un copil/c-un copil, după o oră/dup-o oră, fără a vorbi/făr-a vorbi; n-aveam/nu aveam; n-a văzut/nu a văzut; n-o să vadă/nu o să vadă; până acolo/pân-acolo; s-o vadă/să o vadă).
- Există dublete sau triplete omofone neomografe, scrise separat, sau, când este vorba de cuvinte compuse — cu cratimă sau „legat”: într-una prep. + num., dar întruna adv.; l-a pr. + vb. aux., dar la prep.; ne-am pr. + vb. aux., dar neam s. n.; s-a pr. + vb. aux., dar sa pr., adj. pr.; v-a pr. + vb. aux., dar va vb. aux.
- Când căderea unui sunet se produce în interiorul unui cuvânt scris cu cratimă, se recomandă folosirea numai a apostrofului (înșir'te, mărgărite, nu înșir'-te < înșiră-te).
- redă rostirea în tempo rapid a derivatelor cu prefixele ne- și re- de la teme care încep cu îm-, în- și, neliterar, a compuselor cu prepoziția de de la același tip de teme, notând afereza lui î- la începutul cuvintelor de bază (ne-mpăcat, ne-ncetat, a re-mpărți, a re-ncălzi față de rostirea în tempo lent neîmpăcat, neîncetat, a reîmpărți, a reîncălzi; de-mpărțit, de-nmulțit față de deîmpărțit, deînmulțit).
- Această posibilitate este exploatată în poezie, din rațiuni prozodice: Ne-nțeles rămâne gândul /Ce-ți străbate cânturile... Eminescu.
- marchează limitele dintre silabele unor cuvinte rostite sacadat, cu valoare stilistică (Ne-mer-ni-cu-le!), numărul cratimelor fiind în funcție de lungimea cuvântului.
- servește la atașarea anumitor prefixe sau sufixe (ex-ministru, poe-esc), pentru care v. 4.1.1. Prefixe și derivate cu prefixe, 4.1.2. Sufixe și derivate cu sufixe.
- unește elementele unor cuvinte compuse: !mai-mult-ca-perfect, v. 4.2. Scrierea cuvintelor compuse.
- La scrierea substantivelor compuse disociabile, cratima dispare în cazul intercalării altor elemente: prim-ministru, dar primul nostru ministru.
- unește componentele unor locuțiuni: calea-valea, v. 4.3. Scrierea locuțiunilor.
- unește componentele secvențelor substantiv denumind grade de rudenie sau relații sociale + adjectiv posesiv (fără sau cu apocopă): mamă-ta/mă-ta, soră-ta/sor-ta, stăpână-sa, taică-su/ta-su.
- leagă articolul hotărât enclitic sau desinența de cuvintele greu flexionabile, în cazul:
- numelor literelor și sunetelor: x-ul, x-uri;
- substantivelor provenite din numerale cardinale notate cu cifre: 10-le „nota 10”, 11-le „echipa de fotbal”;
- împrumuturilor și numelor de locuri a căror finală prezintă deosebiri între scriere și pronunțare: acquis-ul; !bleu-ul; Bruxelles-ul; !dandy-ul, pl. art. !dandy-i (nu dandi, pl. art. dandii); show-ul, show-uri;
!Se recomandă atașarea fără cratimă a articolului sau a desinenței la împrumuturile — chiar neadaptate sub alte aspecte — terminate în litere din alfabetul limbii române pronunțate ca în limba română: boardul, boarduri; clickul, clickuri; trendul, trenduri.
- substantivelor provenite din abrevieri sau sigle: pH-ul, RATB-ul.
- leagă formanții -lea, -a la numeralele ordinale și -ime la numerale fracționare de numeralele cardinale corespunzătoare scrise cu cifre (romane sau arabe): al XI-lea, a 11-a, 16-imi;
- marchează omiterea unei secvențe din interiorul cuvântului în abrevierile discontinue: ad-ție, d-ta, P-ța pentru administrație, dumneata, Piața.
- se păstrează în abrevierile compuselor scrise cu cratimă (lt.-maj., N-V, S-E pentru locotenent-major, nord-vest, sud-est).
- poate lega unele interjecții identice, repetate accidental (bla-bla-bla, cioc-cioc-cioc, fiu-fiu, ha-ha-ha, hai-hai, ham-ham, hor-hor, la-la-la, pâș-pâș, pis-pis-pis, pui-pui, tranca-tranca, țâr-țăr).
- Interjecțiile repetate se pot despărți și prin virgulă (hai, hai; ham, ham).
- poate lega unele cuvinte care se repetă identic (doar-doar, foarte-foarte, încet-încet, mai-mai, poate-poate, prea-prea) sau cu unele modificări (încet-încetișor, singur-singurel).
1.2.5. Linia de pauză[11] [–]
Este utilizată ca semn ortografic numai în scrierea unor cuvinte compuse complexe (cu caracter mai mult sau mai puțin ocazional) care cuprind cel puțin un cuvânt compus scris cu cratimă: americano–sud-coreean, nord–nord-vest, sud-est–nord-vest.În această situație nu este precedată sau urmată de blanc.
- Când locul despărțirii la capăt de rând a unui compus scris cu linie de pauză coincide cu locul acesteia, linia de pauză ține și locul cratimei.
1.2.6. Punctul[12] [.]
Este folosit ca semn ortografic după majoritatea abrevierilor, și anume după cele care păstrează una sau mai multe litere din partea inițială a cuvântului abreviat, nu și ultima lui literă (etc., ian., id., nr., v. pentru et caetera, ianuarie, idem, numărul, vezi), inclusiv în abrevierile de la prenume (I. pentru Ion).Prin tradiție, se admit însă și excepții (dr. pentru doctor).
- Nu sunt urmate de punct:
- abrevierile care păstrează finala cuvântului abreviat: cca, dl, dle, dna, d-ta pentru circa, domnul, domnule, doamna, dumneata;
- abrevierile numelor punctelor cardinale: E, N, V, S;
- simbolurile majorității unităților de măsură: cm, !gal, m, kg pentru centimetru, galon, metru, kilogram;
- simbolurile unor termeni din domeniul științific și tehnic: matematică, fizică (A pentru arie, N pentru număr natural), chimie (simbolurile elementelor chimice: C, Cl, Mg pentru carbon, clor, magneziu), medicină (!Rh).
- Nu se scriu cu punct între litere abrevierile care conțin fragmente de cuvinte: TAROM pentru Transporturile Aeriene Române.
- Unele abrevieri (împrumutate ca atare și care au dobândit statut de cuvinte) se scriu totdeauna fără punct: HIV, SIDA.
- În unele abrevieri complexe, punctul interior este urmat de cratimă când se abreviază un compus scris cu cratimă (lt.-maj. pentru locotenent-major).
- Punctul se folosește și la notarea în cifre a datei (01.01.2000); semne echivalente: bara, cratima.
1.2.7. Virgula [,]
Deși este semn de punctuație, virgula[13] (neprecedată, dar, bineînțeles, urmată de blanc) se folosește uneori cu o funcție asemănătoare cu a cratimei:- în interiorul unor locuțiuni adverbiale cu structură simetrică: cu chiu, cu vai; de bine, de rău (v. și 4.3. Scrierea locuțiunilor);
- între interjecții identice care se repetă (boc, boc; cioc, cioc, cioc; hai, hai; ham, ham; mac, mac; miau, miau; nani, nani) sau între interjecții cu valoare apropiată (trosc, pleosc).
- între cuvinte care se repetă — identic (doar, doar) — sau cu unele modificări: încet, încetișor.
- Acestea se pot despărți și prin cratimă (cioc-cioc-cioc; doar-doar; încet-încetișor) sau, în cazul interjecțiilor, prin semnul exclamării (boc! boc!; trosc! pleosc!). Succesiunile de interjecții cu valori diferite se scriu în cuvinte separate (ia hai).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu