Prof. Mirela Broasca:Tema si viziunea despre lume in opera lui Nichita Stanescu – Leoaica tanara, iubirea

Tema si viziunea despre lume in opera lui Nichita Stanescu – Leoaica tanara, iubirea
Nichita Stănescu este considerat a fi unul dintre inovatorii limbajului poetic în literatura romana alături de Mihai Eminescu şi Tudor Arghezi. Astfel, conform opiniei lui Eugen Lovinescu, Nichita Stănescu schimbă sensul şi planul speculaţiei poetice, lirismul sau fiind „neaşteptat şi atentează” la înţelegerea cititorului. Nicolae Manolescu surprinde, de asemenea, în poezia stănesciana „o răsturnare de percepţii”, „o metafizică a realului şi o fizică a emoţiilor”.
Nichita Stănescu este reprezentant al generaţiei anilor ’60, exprimându-şi epoca şi contribuind în mod decisiv la constituirea ei prin ideologia sa poetica.
Scrierile sale aparţin curentului neomodernism, curent literar dezvoltat in a doua jumătate a secolului al XX-lea care îşi propune să realizeze o literatura ce reia formule şi modele moderniste într-o variantă inedită. Această reînnodare a legăturilor cu perioada modernismului se realizează atât prin utilizarea formulelor de expresie moderniste, a limbajului ambiguu, a metaforelor subtile, a imaginilor insolite cât şi prin reflecţie filozofică, ironie şi intelectualism.
Dificultatea liricii lui Nichita Stănescu şi încântarea pe care o produce, provin din modul în care ea contrariază permanent aşteptările cititorului. Perceperea abstracţiilor ca având o existenţă concretă şi preschimbarea lucrurilor concrete în abstracţii, această inversare a raporturilor, reprezintă o caracteristică proeminentă a poeziei lui Nichita Stănescu. În concepţia lui, poezia e vie: „se naşte din imaginaţia poetului şi se hrăneşte cu imaginaţia cititorului”. Poezia devine o tulburătoare cunoaştere de sine şi o comunicare cu sinele. Fiind permanent orientat spre comunicare şi simţindu-se trădat de cuvinte, Nichita Stănescu încearcă să găsească nişte combinaţii sintactico-metaforice pe care le numeşte „necuvinte”.
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” este cuprinsă în volumul „O viziune a sentimentelor” apărut în 1964. Acest volum face parte din prima etapă a creaţiei stănesciene, o etapă a exuberanţei, a tinereţii şi are ca tema centrală dragostea ca stare de certitudine.
Aşadar, tema centrală a poeziei este iubirea, văzută ca un sentiment care poate defini existenţa. Întregul text este o metafora amplă pentru modurile de manifestare ale iubirii, sentiment de energie şi vibraţie continuă. Metafora centrală este explicată chiar din titlu prin intermediul apoziţiei „iubirea”, deoarece acest sentiment este văzut sub forma unui animal de pradă agresiv, o „leoaică tânără”.
Putem distinge patru secvenţe ale acestei poveşti de întâlnire cu iubirea, urmărindu-se, pe rând, schimbările si metamorfozele prin care trece cel care a cunoscut iubirea.
Prima strofa prezintă propria descoperire a iubirii de către eul liric (pronumele la persoana I singular „mi”, „mă”, „m” fiind mărci ale prezenţei eului liric). Prin utilizarea mijloacelor artistice iubirea este materializată, imaginile artistice create prezintă totul ca pe o aventură. Sentimentul apare brusc („mi-a sărit în faţă”), în mod neaşteptat, luându-l prin surprindere şi fără a-i oferi timp să reacţioneze în vreun fel. Abia după ce este afectat, eul liric realizează că îl „pândise-n încordare mai demult’. Decticul temporal „demult” arată timpul îndelungat al urmăririi, iubirea fiind în aşteptarea momentului prielnic pentru „a ataca”. Prin adverbul „azi” prezent în ultimul vers al strofei se poate observa că momentul prielnic este chiar acum, în prezent. Forţa devastatoare cu care acţionează, duritatea sunt redate prin versul „Colţii albi mi i-a înfipt în faţă”. Iubirea se manifestă într-un mod violent („m-a muşcat”) lăsând urme, unele chiar vizibile („de faţă”) transformarea fiind deci ireversibilă.
Cea de-a doua strofă poate fi interpretată ca o descriere cosmogonică. Schimbările produse în interiorul eului liric determinate de apariţia unui nou sentiment, iubirea, produc schimbări la nivelul exteriorului. Aceste schimbări sunt la fel de bruşte („Şi deodată”), iar eul liric resimte acum tot exteriorul, sentimente de ameţeala şi confuzie punând stăpânire asupra lui. Forţa agresivă a iubirii modifică realitatea, re-ordonează lumea după propriile-i legi într-un joc al cercurilor (simbol al perfecţiunii): „Se făcu un cerc, de-a-dura,/ când mai larg, când mai aproape,/ ca o strângere de ape.” Acest nou univers este creat în jurul eului liric, el fiind nucleul.
Simţurile-i sunt exacerbate căci „privirea-n sus ţâşni” iar „auzul o-ntâlni/ tocmai lângă ciocârlii”. Amestecul de senzaţii, combinarea echivocă a simţurilor dau naştere unei alte viziuni asupra lumii.
Transformarea propriei interiorităţi este descrisă în cea de-a treia strofa prin modificările fizice suferite. Cel care a fost „afectat” de iubire nu se mai recunoaşte pe sine, totul este schimbat, diferit: „Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă şi la bărbie,/ dar mâna nu le mai ştie.”
În ultima stofă timpul este încetinit, iubirea având acum o mişcare lină, („alunecă-n neştire”). Nimic nu este concret, tangibil. Starea dată de iubire este asemănată cu un miraj prin sintagma „deşert în strălucire”. În continuare sentimentul care a pus stăpânirea asupra eului liric este surprinzător, având „mişcările viclene”, aşa cum a fost şi apariţia lui. Ultimele două versuri, „încă-o vreme,/ şi-încă-o vreme…”, arată continuitatea sentimentului, durata sa imposibil de definit. Prin punctele de suspensie utilizate la sfârşitul poeziei, finalul este deschis lăsând loc mai multor interpretări. Seducţia poate fi reluată oricând, fie din perspectiva aceleiaşi iubiri, fie din perspectiva altei iubiri.
Aşadar, în concepţia lui Nichita Stănescu, iubirea este un act fundamental. După cum se observă şi în textul propus, el este capabil să conducă la schimbarea radicală a alcătuirii interioare, la o metamorfoză definitivă a fiinţei. Dragostea generează o stare de fascinaţie, hipnotică, convertită în experienţă unică. Prin revelaţia iubirii timpul se comprimă, se „sparge” făcând loc eternităţii.

Prof. Mirela Broasca:Tema si viziunea in Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga

Tema si viziunea in Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii române din perioada interbelică, alături de „Testament“ de Tudor Arhezi şi „Joc secund“ de Ion Barbu. Poezia este aşezată în fruntea primului sau volum, „Poemele Luminii“ (1919), şi are rol de program literar, realizat însa cu mijloace poetice. Poezia este în egală măsura o artă poetică şi o poezie filosofică de cunoaştere. Este o artă poetică, deoarece autorul îşi exprimă crezul liric: propriile convingeri despre arta literară şi despre aspectele esenţiale ale acesteia, şi viziunea asupra lumii. Prin mijloace artistice, sunt redate propriile idei despre poezie: teme, modalităţi de creaţie şi de expresie, şi despre rolul poetului: raportul acestuia cu lumea şi creaţia, problematica cunoaşterii.
Este o artă poetică modernă, pentru că interesul autorului este deplasat de la tehnica poetică la relaţia poet-lume şi poet-creaţie.
Relaţia dintre viziunea autorului asupra poeziei şi expresionism se concentrează în jurul unor aspecte relevate în textul poetic: exacerbarea eului creator ca factor decisiv in raportul interrelaţional stabilit cu cosmosul, sentimentul absolutului, interiorizarea şi spiritualizarea peisajului, tensiunea lirică.
Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale Universului: cunoaşterea lumii în planul creaţiei poetice este posibilă numai prin iubire, prin comunicarea afectivă totală.
Atitudinea poetului faţă de cunoaştere poate fi explicată cu ajutorul terminologiei filosofice ulterior constituite. El face distincţia între cunoaşterea paradiziacă (pe calea raţiunii), misterul fiind parţial redus cu ajutorul logicii, al intelectului, şi cunoaşterea luciferică (intuitivă, din care face parte şi cunoaşterea poetică), misterul fiind sporit cu ajutorul imaginaţiei poetice, al trăirii interioare, al intelectului extatic. Optând pentru al doilea tip de cunoaştere, poetul desemnează propria „cale”: adâncirea misterului şi protejarea tainei prin creaţie.
Rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii, ci de a le potenţa prin trăirea interioară şi prin contemplarea formelor concrete prin care ele se înfăţişează.
Rolul poeziei este acela ca, prin mit şi simbol, elemente specifice imaginaţiei, creatorul să patrundă în tainele Universului, sporindu-le. Creaţia este un mijlocitor între conştiinţa individuală şi lume.
Sentimentul poetic este acela de contopire cu misterele universale, cu esenţa lumii. Actul poetic converteşte misterul, nu îl reduce. Misterul este substanţa originară şi esenţiala a poeziei: cuvântul originar. Iar cuvântul poetic „nu inseamnă”, ci sugerează.
Poetul concepe lumea ca pe o corolă de minuni, care cuprinde tainele ce apar în calea omului. Titlul este o metaforă revelatorie care semnifică ideea cunoaşterii luciferice. Pronumele personal „eu”este aşezat orgolios în fruntea operei. Plasarea sa iniţială poate corespunde influenţelor expresioniste din volumele de tinereţe, dar mai ales exprimă atitudinea poetului-filosof de a proteja misterele lumii, izvorâtă din iubire. Verbul la forma negativă „nu strivesc” exprimă refuzul cunoaşterii de tip raţional şi opţiunea pentru cunoaşterea luciferică. Metafora revelatorie „corola de minuni a lumii”, imagine a perfecţiunii, a absolutului, prin ideea de cerc, de întreg, semnifică misterele universale, iar rolul poetului este adâncirea tainei care ţine de o voinţã de mister specific blagiană.
Titlul este reluat în incipitul poeziei, ca prim vers, iar sensul său, îmbogăţit prin seria de antiteze şi prin lanţul metaforic, se întregeşte cu versurile finale: “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii /[…] /căci eu iubesc /şi flori şi ochi şi buze şi morminte“. Metaforele enumerate surprind temele majore ale creaţiei poetice, imaginate ca petalele unei corole uriaşe care adaposteşte misterul lumii : “flori“-viaţa/efemeritatea/frumosul,“ochi“-cunoaşterea/contemplaţia poetică a lumii,“buze“-iubirea/rostirea poetică, “morminte“-tema morţii/eternitatea.
Metafora luminii, emblematică pentru opera poetică a lui Lucian Blaga, sugerează cunoaşterea. Dedublarea luminii este redată prin opoziţia dintre metafora ”lumina altora” (cunoaşterea de tip logic) şi lumina mea (cunoaşterea de tip intuitiv).
Elemente de recurenţă în poezie sunt: misterul şi motivul luminii,care implică principiul contrar, întunericul. Discursul liric se organizează in jurul acestor elemente.
Poezia este alcătuită din 20 de versuri libere, cu metrică variabilă şi cu măsura inegală, al căror ritm interior redă fluxul ideilor şi frenezia sentimentelor. Eufonia versurilor sugerează amplificarea misterului.
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” apare ca o scurtă confesiune în care Blaga vorbeşte de atitudinea lui faţă de tainele universale, optând cu fermitate pentru potenţarea lor prin contemplarea nemijlocită a formelor concrete sub care se înfăţişează. Textul nu este conceptual, ci poetic. Blaga nu înşiră un numar de raţionamente, ci de metafore. Mărturisirea lui se organizează în jurul unor opoziţii mereu amplificate, iar termenii folosiţi au toţi un sens figurat.

Prof.Mirela Broasca: Tema si viziunea despre lume in poezia ’’Aci sosi pe vremuri’’ de I. Pillat

Tema si viziunea despre lume in poezia ’’Aci sosi pe vremuri’’

Traditionalismul este un curent cultural care, asa cum sugereaza si numele, pretuieste, apara si promoveaza traditia, perceputa ca o insumare a valorilor arhaice, traditionale ale spiritualitatii si expuse pericolului degradarii si eroziunii. O notabila incercare de conservare a valorilor traditiei romanesti se regaseste in activitatea poporanismului si samanatorismului, care s-au manifestat pregnant in primele doua decenii ale secolului al XX-lea si a caror reactie a avut si un aspect negativ, deoarece adeptii acestor curente au respins cu fermitate orice tendinta de modernizare a literaturii nationale.
Capodopera a liricii romanesti, dupa cum o considera George Calinescu, poezia Aci sosi pe vremuri face parte din volumul Pe Arges in jos (1923) al lui Ion Pillat. Tema sa – timpul vazut ca trecere intrepatrunsa cu biografia umana si cu varstele efemere ale fiintei – confera strofelor de respiratie neoclasica (18 distihuri si trei versuri leitmotivice cu masura ampla, de 13 silabe) o tonalitate solemna, melancolica. Inca din titlu se contureaza relatia intre loc („aci”) si timp („pe vremuri”). Spatiul este elementul stabil, sustras devenirii, din aceasta relatie. Adverbul „aici” desemneaza un topos ce isi subordoneaza dimensiunea temporala a unui prezent etern si, explicit, o alta, perspectivica, a identificarii fizice si sufletesti a fiintei cu spatiul pe care-1 resimte ca apropiat si a carui parte constitutiva este. Locul pe care „aci” il desemneaza este „casa amintirii” -structura in genitiv-dativ trimitand spre o casa devenita posesiune sufleteasca, proprietate aflata in stapanirea memoriei. Cel de-al doilea element, „vre­murile”, contine sugestia fulguratiei, a trecerii surprinse in clipa ei de gratie, eternizate insa in amintire. Daca locul, cu lanurile sale de secara, cu sirul eminescian de plopi, cu umbrele berzelor neschimbate in rotirea anotimpu­rilor, pare acelasi, vremurile sunt mereu altele: un „atunci” al bunicii Caliopi, tanara subtiratica ce-si innobileaza iubirea cu reflexul romantic al poeziei epocii, Heliade si Lamartine, si un „acuma” al noului cuplu constituit in timpul modern al „trenurilor” si al distantei lucide, tandru-ironice, tutelate de versurile simboliste ale lui Francis Jammes si Horia Furtuna.
„Casa” este punctul referential spre care converg timpurile, destinele umane, amintirile si care conserva in straturi de palimpsest urmele trecerii oamenilor vremelnici, fluctuatia starilor si a momentelor. Simbol al stator­niciei si adapost al cuplului in expresia lui juvenil-familiala, casa e o axa cu functie sacra. in interiorul ei ocrotitor se petrec sosirile si plecarile, ea este oglinda in care se reflecta evenimentele ritualice ale vietii – nunta si moartea. „Obloanele”, „pridvorul”, „poarta”, „hornul” ce „trage alene din ciubuc” fac din casa amintirii un univers cald si intim ce tine la distanta securizanta teroarea mortii, lasand sa se infuzeze doar dulcele ei presentiment melan­colic. Tanara pereche de ieri sau de acum traieste, sub obladuirea caminului, efemeritatea clipei sarbatoresti a iubirii si a nuntii, recurente in sirul gene­ratiilor, avand ca martor clopotul din „turnul vechi din sat”. Ambivalenta sunetului lui – „de nunta sau de moarte” – nu anunta decat ca, in dialectica misterioasa a vietii, cele doua evenimente sunt legate prin timpul-trecere. Aspirand prin iubire la eternitate, tanara pereche va ramane neschimbata doar „in stersele portrete” din galeria cu tablouri de familie de „pe perete”.

Prof. Mirela Broasca:Tema si viziunea despre lume in poezia ''Plumb'', de G. Bacovia

Tema si viziunea despre lume in poezia Plumb

     Simbolismul, curent literar care marchează începutul poeziei moderne. Pentru literatura română, el corespunde momentului de sincronizare cu literatura europeană. In spaţiul cultural românesc, simbolismul coabitează cu romantismul prin mentalitate şi tematica decadentă, iar cu sămănătorismul şi tradiţionalismul întreţine relaţii pur formale: simboliştii publică în revistele tradiţionaliştilor, iar aceştia preiau uneori procedeele simboliste.
    Simbolismul românesc se caracterizează – mai ales în ceea ce-1 priveşte pe Bacovia – prin accentuarea dimensiunii psihologice (sensibilitatea textului bacovian este dusă până la starea de criză, de nevroză) şi a dimensiunii estetice, prin rafinamentul discursului liric. Ambele dimensiuni sunt corelate retoricii tipice curentului, materializată în folosirea simbolului, a sugestiei şi a muzicalităţii, idei vizibile în elegia Plumb.
    Poezia Plumb, care deschide volumul cu acelaşi titlu, este o elegie pe tema morţii. Textul poeziei Plumb se înscrie în lirica simbolistă prin folosirea simbolurilor, tehnica repetiţiilor, cromatică şi prin dramatismul trăirii eului liric.
Semnificaţia. Dramatismul este sugerat prin intermediul corespondenţelor-semnificaţia misterioasă a realităţii în care toate elementele comunică între ele. în text, corespondenţa se stabileşte între materie şi spirit- fiinţă. Textul nu cuprinde nici un termen explicit al angoasei, ci totul se deduce din descrierea cadrului. Plumbul din titlu sugerează apăsarea, cenuşiul existenţial, universul monoton, unde forma proprie se înscrie în câmpul semantic al funerarului. La fel ca plumbul, starea sufletească a subiectului contemplator este dureroasă.
    Sintactic, textul este structurat pe o serie de propoziţii principale independente, coordonate prin juxtapunere sau copulativ. în prima strofă conjuncţia pune pe acelaşi plan fiinţa – stăm singur – şi natura – era vânt, ca apoi ambele să fie ,ataşate decorului – “şi scârţâiau coroanele de plumb”. Strofa a doua este organizată pe acelaşi principiu al paralelismului om-natură, dar aici termenul final aparţine fiinţei – în dimensiunea afectivă – fiinţă devenită parte componentă a decorului – şi-i atârnau aripile de plumb. Sintaxa textului induce sentimentul tragic,  fiindcă desemnează o realitate fragmentată, unde fiinţa şi natura se întâlnesc pe scala aneantizării.
    Sentimentul este sugerat într-o manieră tipic simbolistă, adică prin folosirea sugestiei şi a muzicalităţii, generate de repetiţie. Atmosfera discursului liric este una de factură monotonă, atât prin prezenţa verbelor statice – dormeau, stăm, era frig, cât şi prin abundenţa lexicului funerar: sicriu, cavou fiori, coroane, veşmânt. în acest context se evidenţiază o altă trăsătură a simbolismului, manifestată în plan psihologic: starea de criză, de anxietate (care în alte texte va cunoaşte forme de nevroză). Criza este sugerată prin determinantul “de plumb” în măsura în care el este repetat obsesiv: sicrie de plumb, flori de plumb, coroane de plumb, amor de plumb, aripi de plumb. Sintagma amintită apare cu sens denotativ sicrie de plumb, coroane de plumb la început, ca apoi denotativul să fie din ce în ce mai slab. Cu cât sensul conotativ se află pe o treaptă mai înaltă, punctul maxim este atins în strofa a doua, cu atât starea de angoasă este mai accentuată şi sentimentul aneantizării mai puternic. Din perspectiva simbolismului, interesează plumbul ca utilizare funerară: cenuşiul, greutatea. Repetiţiile creează intensitatea unei obsesii, reluarea cuvântului cheie: plumb, sicrie de plumb, flori de plumb, coroanele de plumb, amorul meu de plumb, aripile de plumb. Plumbul cuprinde atât lumea obiectuală: sicrie, flori, coroane, cât şi lumea sufletească: amor de plumb. Primul lucru care frapează este faptul că lumea obiectuală este extrem de bine reprezentată, astfel încât ea invadează sufletul uman. Lumea obiectuală, în manifestările ei de gingăşie şi frumuseţe: (flori, coroane), este marcată de distrugere. La potenţarea stării tragice concură şi verbele din text, majoritatea statice, la imperfect: dormeau, stăm, era, scărţâiau. Durativul impus de timpul verbelor este completat de două verbe de pseuodomişcare, unul la perfect compus (acţiune încheiată am început) şi celălalt la conjunctiv {să strig). Ele sugerează sentimentul disperării care se naşte în momentul conştientizării unei stări de fapt: universul este un mormânt.  Citit dintr-o perspectivă problematizantă, textul are două părţi: prima strofă pune accentul pe elementul decorativ într-o manieră stilizată – tipic simbolismului bacovian (referirea la eul liric apare o singură dată) şi a doua strofa este o sugestie a stării sufleteşti. Verbul la singular este personalizat, dormea, iar mortul devine “amorul meu de plumb”. Afectivitatea este nulă. încercarea de salvare este iluzorie: “Şi-am început să-1 strig”. Strofa debutează sub semnul tragicului existenţial, generat de dispariţia afectivităţii, dispariţia apetenţei de a iubi. Ideea este sugerată de metaforă Dormea întors amorul meu de plumb. Imperfectul verbului indică o situaţie durativă în momentul vorbirii. Adverbul întors este cuvântul cu sens tragic fiindcă sugerează despărţirea, înstrăinarea: eul liric îşi priveşte sentimentul ca un spectator. Exterioritatea este susţinută de metafora explicativă, de plumb, dublată de o repetiţie (flori) de plumb. Florile de plumb amor de plumb sugerează identitatea între lumea exterioară florile şi lumea interioară amorul. Eul liric este spectatorul tragic al amândoura. Verbele marchează încercarea disperată de regăsire (încercarea de a iubi din nou). Următorul vers aruncă în neant încercarea de salvare. Stăm şi era două verbe la imperfect – aduc din nou în primul plan eul liric şi lumea exterioară, unite prin disperare: „singur” frig.
     Punctele de suspensie între cele două enunţuri opresc comunicarea şi sporesc starea tragică. Amorul din primul vers este aici umanizat în postura de mort: fiinţă intrată în neant. Metafora ultimului vers anulează orice iluzie a salvării. Aripa, ca simbol al zborului, al libertăţii, are o direcţie descendentă, atârnau, dublată de un atribut al încremenirii, de plumb. înstrăinarea, exterioritatea sinelui, privirea în sine ca într-un străin, spectaculosul şi teatralitatea tragică se circumscriu esteticii simboliste. Eul liric este, concomitent, actor şi spectator.
     Interpretată ca elegie pe tema morţii, poezia Plumb evidenţiază sentimentul tragic în manieră simbolistă prin proiectarea acestuia într-un univers artificial construit, dimensionat monoton şi branşat la simbolistica plumbului. Starea tragică este marcată prin arsenalul simbolist care ambiguizează mesajul şi relativizează condiţia tragică.