joi, 21 aprilie 2016

Prof.Mirela Broasca: Tema si viziunea despre lume in poezia ’’Aci sosi pe vremuri’’ de I. Pillat



Tema si viziunea despre lume in poezia ’’Aci sosi pe vremuri’’

Traditionalismul este un curent cultural care, asa cum sugereaza si numele, pretuieste, apara si promoveaza traditia, perceputa ca o insumare a valorilor arhaice, traditionale ale spiritualitatii si expuse pericolului degradarii si eroziunii. O notabila incercare de conservare a valorilor traditiei romanesti se regaseste in activitatea poporanismului si samanatorismului, care s-au manifestat pregnant in primele doua decenii ale secolului al XX-lea si a caror reactie a avut si un aspect negativ, deoarece adeptii acestor curente au respins cu fermitate orice tendinta de modernizare a literaturii nationale.
Capodopera a liricii romanesti, dupa cum o considera George Calinescu, poezia Aci sosi pe vremuri face parte din volumul Pe Arges in jos (1923) al lui Ion Pillat. Tema sa – timpul vazut ca trecere intrepatrunsa cu biografia umana si cu varstele efemere ale fiintei – confera strofelor de respiratie neoclasica (18 distihuri si trei versuri leitmotivice cu masura ampla, de 13 silabe) o tonalitate solemna, melancolica. Inca din titlu se contureaza relatia intre loc („aci”) si timp („pe vremuri”). Spatiul este elementul stabil, sustras devenirii, din aceasta relatie. Adverbul „aici” desemneaza un topos ce isi subordoneaza dimensiunea temporala a unui prezent etern si, explicit, o alta, perspectivica, a identificarii fizice si sufletesti a fiintei cu spatiul pe care-1 resimte ca apropiat si a carui parte constitutiva este. Locul pe care „aci” il desemneaza este „casa amintirii” -structura in genitiv-dativ trimitand spre o casa devenita posesiune sufleteasca, proprietate aflata in stapanirea memoriei. Cel de-al doilea element, „vre­murile”, contine sugestia fulguratiei, a trecerii surprinse in clipa ei de gratie, eternizate insa in amintire. Daca locul, cu lanurile sale de secara, cu sirul eminescian de plopi, cu umbrele berzelor neschimbate in rotirea anotimpu­rilor, pare acelasi, vremurile sunt mereu altele: un „atunci” al bunicii Caliopi, tanara subtiratica ce-si innobileaza iubirea cu reflexul romantic al poeziei epocii, Heliade si Lamartine, si un „acuma” al noului cuplu constituit in timpul modern al „trenurilor” si al distantei lucide, tandru-ironice, tutelate de versurile simboliste ale lui Francis Jammes si Horia Furtuna.
„Casa” este punctul referential spre care converg timpurile, destinele umane, amintirile si care conserva in straturi de palimpsest urmele trecerii oamenilor vremelnici, fluctuatia starilor si a momentelor. Simbol al stator­niciei si adapost al cuplului in expresia lui juvenil-familiala, casa e o axa cu functie sacra. in interiorul ei ocrotitor se petrec sosirile si plecarile, ea este oglinda in care se reflecta evenimentele ritualice ale vietii – nunta si moartea. „Obloanele”, „pridvorul”, „poarta”, „hornul” ce „trage alene din ciubuc” fac din casa amintirii un univers cald si intim ce tine la distanta securizanta teroarea mortii, lasand sa se infuzeze doar dulcele ei presentiment melan­colic. Tanara pereche de ieri sau de acum traieste, sub obladuirea caminului, efemeritatea clipei sarbatoresti a iubirii si a nuntii, recurente in sirul gene­ratiilor, avand ca martor clopotul din „turnul vechi din sat”. Ambivalenta sunetului lui – „de nunta sau de moarte” – nu anunta decat ca, in dialectica misterioasa a vietii, cele doua evenimente sunt legate prin timpul-trecere. Aspirand prin iubire la eternitate, tanara pereche va ramane neschimbata doar „in stersele portrete” din galeria cu tablouri de familie de „pe perete”.
Trimiteți un comentariu