Prof. Mirela Broasca:Tema si viziunea despre lume in poezia ''Plumb'', de G. Bacovia

Tema si viziunea despre lume in poezia Plumb

     Simbolismul, curent literar care marchează începutul poeziei moderne. Pentru literatura română, el corespunde momentului de sincronizare cu literatura europeană. In spaţiul cultural românesc, simbolismul coabitează cu romantismul prin mentalitate şi tematica decadentă, iar cu sămănătorismul şi tradiţionalismul întreţine relaţii pur formale: simboliştii publică în revistele tradiţionaliştilor, iar aceştia preiau uneori procedeele simboliste.
    Simbolismul românesc se caracterizează – mai ales în ceea ce-1 priveşte pe Bacovia – prin accentuarea dimensiunii psihologice (sensibilitatea textului bacovian este dusă până la starea de criză, de nevroză) şi a dimensiunii estetice, prin rafinamentul discursului liric. Ambele dimensiuni sunt corelate retoricii tipice curentului, materializată în folosirea simbolului, a sugestiei şi a muzicalităţii, idei vizibile în elegia Plumb.
    Poezia Plumb, care deschide volumul cu acelaşi titlu, este o elegie pe tema morţii. Textul poeziei Plumb se înscrie în lirica simbolistă prin folosirea simbolurilor, tehnica repetiţiilor, cromatică şi prin dramatismul trăirii eului liric.
Semnificaţia. Dramatismul este sugerat prin intermediul corespondenţelor-semnificaţia misterioasă a realităţii în care toate elementele comunică între ele. în text, corespondenţa se stabileşte între materie şi spirit- fiinţă. Textul nu cuprinde nici un termen explicit al angoasei, ci totul se deduce din descrierea cadrului. Plumbul din titlu sugerează apăsarea, cenuşiul existenţial, universul monoton, unde forma proprie se înscrie în câmpul semantic al funerarului. La fel ca plumbul, starea sufletească a subiectului contemplator este dureroasă.
    Sintactic, textul este structurat pe o serie de propoziţii principale independente, coordonate prin juxtapunere sau copulativ. în prima strofă conjuncţia pune pe acelaşi plan fiinţa – stăm singur – şi natura – era vânt, ca apoi ambele să fie ,ataşate decorului – “şi scârţâiau coroanele de plumb”. Strofa a doua este organizată pe acelaşi principiu al paralelismului om-natură, dar aici termenul final aparţine fiinţei – în dimensiunea afectivă – fiinţă devenită parte componentă a decorului – şi-i atârnau aripile de plumb. Sintaxa textului induce sentimentul tragic,  fiindcă desemnează o realitate fragmentată, unde fiinţa şi natura se întâlnesc pe scala aneantizării.
    Sentimentul este sugerat într-o manieră tipic simbolistă, adică prin folosirea sugestiei şi a muzicalităţii, generate de repetiţie. Atmosfera discursului liric este una de factură monotonă, atât prin prezenţa verbelor statice – dormeau, stăm, era frig, cât şi prin abundenţa lexicului funerar: sicriu, cavou fiori, coroane, veşmânt. în acest context se evidenţiază o altă trăsătură a simbolismului, manifestată în plan psihologic: starea de criză, de anxietate (care în alte texte va cunoaşte forme de nevroză). Criza este sugerată prin determinantul “de plumb” în măsura în care el este repetat obsesiv: sicrie de plumb, flori de plumb, coroane de plumb, amor de plumb, aripi de plumb. Sintagma amintită apare cu sens denotativ sicrie de plumb, coroane de plumb la început, ca apoi denotativul să fie din ce în ce mai slab. Cu cât sensul conotativ se află pe o treaptă mai înaltă, punctul maxim este atins în strofa a doua, cu atât starea de angoasă este mai accentuată şi sentimentul aneantizării mai puternic. Din perspectiva simbolismului, interesează plumbul ca utilizare funerară: cenuşiul, greutatea. Repetiţiile creează intensitatea unei obsesii, reluarea cuvântului cheie: plumb, sicrie de plumb, flori de plumb, coroanele de plumb, amorul meu de plumb, aripile de plumb. Plumbul cuprinde atât lumea obiectuală: sicrie, flori, coroane, cât şi lumea sufletească: amor de plumb. Primul lucru care frapează este faptul că lumea obiectuală este extrem de bine reprezentată, astfel încât ea invadează sufletul uman. Lumea obiectuală, în manifestările ei de gingăşie şi frumuseţe: (flori, coroane), este marcată de distrugere. La potenţarea stării tragice concură şi verbele din text, majoritatea statice, la imperfect: dormeau, stăm, era, scărţâiau. Durativul impus de timpul verbelor este completat de două verbe de pseuodomişcare, unul la perfect compus (acţiune încheiată am început) şi celălalt la conjunctiv {să strig). Ele sugerează sentimentul disperării care se naşte în momentul conştientizării unei stări de fapt: universul este un mormânt.  Citit dintr-o perspectivă problematizantă, textul are două părţi: prima strofă pune accentul pe elementul decorativ într-o manieră stilizată – tipic simbolismului bacovian (referirea la eul liric apare o singură dată) şi a doua strofa este o sugestie a stării sufleteşti. Verbul la singular este personalizat, dormea, iar mortul devine “amorul meu de plumb”. Afectivitatea este nulă. încercarea de salvare este iluzorie: “Şi-am început să-1 strig”. Strofa debutează sub semnul tragicului existenţial, generat de dispariţia afectivităţii, dispariţia apetenţei de a iubi. Ideea este sugerată de metaforă Dormea întors amorul meu de plumb. Imperfectul verbului indică o situaţie durativă în momentul vorbirii. Adverbul întors este cuvântul cu sens tragic fiindcă sugerează despărţirea, înstrăinarea: eul liric îşi priveşte sentimentul ca un spectator. Exterioritatea este susţinută de metafora explicativă, de plumb, dublată de o repetiţie (flori) de plumb. Florile de plumb amor de plumb sugerează identitatea între lumea exterioară florile şi lumea interioară amorul. Eul liric este spectatorul tragic al amândoura. Verbele marchează încercarea disperată de regăsire (încercarea de a iubi din nou). Următorul vers aruncă în neant încercarea de salvare. Stăm şi era două verbe la imperfect – aduc din nou în primul plan eul liric şi lumea exterioară, unite prin disperare: „singur” frig.
     Punctele de suspensie între cele două enunţuri opresc comunicarea şi sporesc starea tragică. Amorul din primul vers este aici umanizat în postura de mort: fiinţă intrată în neant. Metafora ultimului vers anulează orice iluzie a salvării. Aripa, ca simbol al zborului, al libertăţii, are o direcţie descendentă, atârnau, dublată de un atribut al încremenirii, de plumb. înstrăinarea, exterioritatea sinelui, privirea în sine ca într-un străin, spectaculosul şi teatralitatea tragică se circumscriu esteticii simboliste. Eul liric este, concomitent, actor şi spectator.
     Interpretată ca elegie pe tema morţii, poezia Plumb evidenţiază sentimentul tragic în manieră simbolistă prin proiectarea acestuia într-un univers artificial construit, dimensionat monoton şi branşat la simbolistica plumbului. Starea tragică este marcată prin arsenalul simbolist care ambiguizează mesajul şi relativizează condiţia tragică.