luni, 25 septembrie 2017

Prof.Mirela Broasca: Particularitati ale basmului cult-" Povestea lui Harap-Alb

Particularităţi ale basmului cult
Povestea lui Harap-Alb (Ion Creangă)
Încadrarea autorului în context:
Mare clasic, alături de Eminescu, Slavici, Caragiale, Ion Creangă este unul dintre cei mai mari prozatori ai literaturii române prin romanul autobiografic “Amintiri din copilarie”, prin povestiri precum “Soacra cu trei nurori”sau acul şi barosul, prin nuvela Moş Nechifor coţcariul şi prin basme culte: “Dănilă Prepeleac” sau “Povestea lui Harap-Alb”.
Elementele basmului popular ce se regăsesc înPovestea lui Harap-Alb:
“Povestea lui Harap-Alb” este o operă epică în proză de dimensiuni medii, cu un număr mediu de personaje, în care se dă o luptă intre forţele binelui si cele ale răului, învingând intotdeauna cele dintâi şi în care se împletesc elemente ale realului cu elemente miraculoase. Aşadar, “Povestea lui Harap-Alb” este încadrabilă în categoria basmelor. Pe de altă parte, întâlnim şi alte elemente comune cu cele ale basmului popular: prezenţa formulelor, tema călătoriei, motivul mezinului, cifrele simbolice, lupta dintre bine şi rău, elemente supranaturale (puterea furnicilor şi a albinelor), motivul apei vii şi al celor trei smicele, finalul fericit.
Elemente prin care basmul lui Creangă se diferenţiază de cel popular:
Caracterul de basm cult se argumentează nu numai prin faptul că opera are un autor cunoscut sau pentru că este transmisă pe cale scrisă, ci mai ales la nivel structural, stilistic şi nu în ultimul rând la nivelul personajelor. Basmul se încadrează în categoria fabulosului, nu în cea a fantasticului, pentru ca nu presupune nicio reacţie specifică de teamă sau de ezitare a personajului, implicit a cititorului în fata evenimentelor supranaturale cu care se confruntă.
La nivel structural, basmul lui Creangă respectătiparul narativ al celor populare stabilit de Vladimir Propp în studiul Morfologia basmului” din 1928: situaţia iniţială de echilibru este anunţată prin existenţa celor doi fraţi, craiul Şi Împăratul Verde, care trăiesc departe unul de celălalt; dezechilibrul coincide absenţei unui moştenitor al tronului lui Verde Împărat, care are numai fete; călătoria mezinului se face în scopul refacerii echilibrului, ceea ce reprezintă finalul fericit. Creangă întrerupe însă ritmul alert al desfăşurării acţiunii din basmele populare prin pasajele care depăşesc schematicul tipar narativ, care permit manifestarea intenţionalităţii artistice a prozatorului cult ce exploatează dramatizarea acţiunii prin dialog sau funcţiile expresive ale descrierii în portretele celor cinci prieteni ai lui Harap-Alb. De exemplu, portretul lui Gerilă este dominat de dimensiunea hiperbolică realizată prin augmentative (“buzoaie groase şi dăbălăzate”), prin personificarea naturii ce tremură sub răsuflarea lui, prin oximoronul cu valoare conclusivă “foc de ger era”, întărite de adresările directe către cititor (“ce să vă spun?”). Tot astfel, discuţia din căsuţa de aramă este o mostră de umor sănătos popular, de oralitate humuleşteană, umanizând fantasticul.
O distincţie între basmul popular şi cel cult se face şi la nivelul formulelor. „Povestea lui Harap-Alb” conţine formule iniţiale, mediane şi finale, care preiau o parte din rolurile celor din basmele culte, dar nu mai au aceaşi expresivitate şi culoare, consecinţă directă a faptului că basmul e transmis pe cale scrisă, nu orală. Naraţiunea lui Creangă începe cu “Amu, cică era odată..”: ea proiectează acţiunea într-un timp mitic, nedeterminat (prin adverbul “odată”), anunţă convenţia ficţiunii (prin adverbul “cică”, ce preia rolul comparaţiei “ca niciodată”), dar renunţă la parafraze sinonimice de tipul “pe când se coceau ouale la gheaţa”, “pe când făcea plopul pere şi răchita micşunele”, căci ele au strict rolul de captare a atenţiei unui public. Simetric, formula finală are rolul de a realize ieşirea din lumea ficţiunii, dar Creangă o face nu prin formule rimate preum “am încălecat pe-o căpşună şi vă spusei o mare şi gogonată minciună”, ci prin surprinderea unei realităţi sociale, ce anunţă astfel ieşirea din universul ficţiunii: nunta mezinului cu fata Împăratului Roş este prilej de ospăţ şi bucurie, “Iară la noi cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă”.
La nivelul personajelor, diferenţa esentială între basmul popular si cel cult constă în faptul că opoziţiile de tip real/supranatural, pozitiv/negativ, ce funcţionau în texte precumPrâslea cel Voinic şi merele de aur sau Greuceanu, nu se mai aplică în opera de faţă. 
Personajul principal al basmului cult este mezinul craiului/Harap-Alb/viitorul crai, iar el nu mai reprezintă modelul de frumuseţe fizică, morală şi psihică din basmele populare anunţat de al începutul textelor (prin superlative de tipul “creştea într-un an cât alţii în zece”), astfel încât călătoria întreprinsă de el nu are valoarea de a confirma calităţile excepţionale ale unui erou, ci este un traseu iniţiatic parcurs de un tânăr la început naiv şi lipsit de experienţă, la sfârşit capabil de a conduce o împărăţie. Se vorbeşte, în acest sens, despre caracterul de bildungsroman al basmului, căci cititorul nu mai are în faţă personajul plat din basmul popular, ci unulrotund, care evoluează gradat.
Trei etape se disting în procesul său de formare: mai întâi el este mezinul craiului, tânărul lipsit de curaj şi de iniţiativă, boboc în trebi d-aiste”, “luminat crăişor”, cum îl numeşte, prin antifrază, batrâna cerşetoare. Drumul său de iniţiere este punctat cu spaţii cu valoare simbolică: podul (semnifică trecerea spre o nouă treaptă a fiinţei, atât atunci când are loc confruntarea cu tatăl deghizat în urs, cât şi la întâlnirea cu furnicile), fântâna (loc în care are loc schimbul identitar dintre mezin şi Spân, scenă a unui botez simbolic al protagonistului care capătă acum un nume oximoronic cu valoare simbolică), pădurea (labirint a cărui parcurgere nu poate lipsi din experienţa de maturizare a nici unui tânăr).
Dacă eroul basmului popular era supus în general al numai trei probe, Harap-Alb trece prin mai multe încercări: aducerea salăţilor ursului şi a nestematelor cerbului, noaptea petrecută în căsuţa de aramă, separarea macului de nisip, păzirea fetei împăratuluui Roş, găsirea şi identificarea acesteia. După ce îşi dovedeşte milostenia şi generozitatea ajutând albinele să-şi facă stup şi ocolind nunta furnicilor, trecând astfel pe un nou pod, Harap-Alb întâlneşte cele cinci arătări ce întruchipează focul, apa, pământul şi aerul: Gerilă, Setilă,Flămânzilă, Ochilă şi Pasări-Lăţi-Lungilă. El învaţă astfel să aprecieze fiecare om pentru calităţile sale, dar şi să-şi accepte limitele, toleranţa fiind noua sa calitate. Ajunşi la curtea Împăratului Roş, în timpul certei din căsuţa de armă Harap-Alb dovedeşte capacitatea de a media un conflict, împăcându-i, după cum probele ce constau în epuizarea mâncării şi a băuturii sau în separarea macului de nisip îi confirmă spiritul de lider. Ultimele probe au o valoare inedită: ele sunt legate de cucerirea fetei împăratului, la început păzită, apoi identificată cu ajutorul reginei albinelor. Ea trebuie să plece cu voinicul pentru că apa vie şi cele trei smicele sunt aduse de cal, dar se umanizează prin dragostea pentru Harap-Alb, devenind dintr-un personaj negativ unul pozitiv, deci ilustrând categoria persoanejlor mobile. Astfel, aceste probe evidenţiazăvirilitatea eroului, care trebuie să o cucerească pe fată, căci nu o primeşte împreună cu împărăţia precum Făt-Frumos.
Faţă de Făt-Frumos, protagonistul basmului cultnu este un model excepţional. Trăsăturile sale ţin de sfera umanului: milostenie, generozitate, spirit de scrificiu, toleranţă, spirit de lider, capacitatea de a media conflicte, de a disocia aparenţa de esenţă. Procedeele de caracteizare sunt preponderant indirecte. La începutul operei mezinul nu acţionează ca Făt-Frumosul înţelept şi atotştiutor cu care ne-au obişnuit textele populare, ci este lipsit de curaj (nu insistă la crai să-i permită plecarea decât la sfatul batrânei), naiv (duce tava cu jăratic celui mai arătos dintre cai, ocolindu-l pe cel răpciugos), se teme când vede ursul la pod şi este încurajat de cal, cade în cursa Spânului deşi tatăl l-a sfătuit să se ferească de el, se plânge de câte ori acesta îl va trimite după salăţile ursului sau după nestematele cerbului. Toate experienţele pe care le parcurge au astfel rolul bine definit de a-l maturiza în vederea moştenirii tronului împărătesc.
În acest bildungsroman alte personaje sunt considerate iniţiatorii mezinului: tatăl, calul, bătrâna cerşetoare/Sfânta Duminică, dar mai ales Spânul, cel mai important dintre iniţiatori prin duritatea probelor la care-l supune. Că Spânul e principal iniţiator o dovedeşte faptul că în final îl eliberează pe Harap-Alb de jurământul de la fântână prin tăierea capului. Astfel, Creangă operează o modificare esenţailă şi la nivelul personajelor negative.
Calul nu este un simplu animal înzestrat cu darul vorbirii. El a mai parcurs acest drum şi cu tatăl eroului, are puteri supranaturale (zborul pâna la cer) şi facilitează iniţierea lui Harap-Alb: nu intervine să dejoace planul Spânului, pentru că ştie că această etapă este obligatorie în maturizarea viitorului crai, este cel care îl îmbărbătează pe mezin şi îl duce la Sfânta Duminică, astfel încât putem vorbi despre o complicitate a acestor iniţiatori.
Auxiile personajului - cei cinci prieteni - nu sunt încadrabile în categoria fabulosului specific basmului popular, deoarece ei sunt în primul rând oameni care au o trăsătură exagerată prin caricaturizare: sunt forţe primordiale ce reprezintă fantasticul umanizat (antropomorfizat). 
Un ultim nivel la care se pot stabili deosebiri este cel stilistic, intenţionalitatea artistică a lui Creangă manifestându-se prin procedee de realizare a oralitaţii si umorului.
Oralitatea este calitatea unui text de a fi scris ca şi cum ar fi spus, dând senzaţia de spontaneitate, autenticitate. Calitatea de povestitor a lui Creangă se ilustrează şi prin familiaritatea cu care se adreseaza cititorilor, realizată prin: vocative, imperative, pronume şi verbe persoanele I şi a II-a, adresari directe către cititor sau autoadresări: “ma rog, foc de ger era, ce să vă spun mai mult?”, folosirea dativului etic: “şi odată mi ţi-l înşfăcă cu dinţii de cap”, proverbe şi zicători, unele preluate din folclor, altele inventate pe tiparul popular (erudiţie paremiologica): “Lac de-ar fi, ca broaşte sunt destule”, “cine poate, oase roade”, interjecţii şi onomatopee: “şi-odata pornesc ei, teleap, teleap, teleap”, folosirea lui “şi” narativ la începutul frazelor pt accentuarea dinamismului, expresii populare: “a veni de hac”, arhaisme, regionalisme şi elemente populare.
Umorul este o categorie estetică ce nu trebuie confundată cu comicul, intrucât atitudinea naratorului nu e satirică, ci condescendentă, de înţelegere şi de simpatie faţa de personaj. Se realizează în poreclele şi portretele celor cinci, prezentarea unor scene comice (cearta dintre Gerilă şi ceilalţi din casuţa de aramă), diminutivele cu valoare augmentativă: “buzişoare”, expresii: “da-i cu cinstea, să piară ruşinea”, eufemisme (exprimarea voalata a unei realitati crude): “mititelul”, “cel de pe comoara”, exprimarea mucalită: “să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri”, zeflemisirea: „te-aş vârî în sân, da’ nu-ncapi de urechi”, ironia (portretul Imparatului Roş, realizat prin antifrază: “vestit pentru bunatatea lui cea nemaipomenita si milostivenia lui cea neauzită”). 
Creangă a fost considerat de critică un scriitor poporal, subliniindu-se meritul său de a fi asimilat organic tiparele limbii române astfel încât a devenit creatorul unor cuvinte, expresii, tipare sintactice, proverbe ce par desprinse din limbajul popular. Prin această calitate, el a fost comparat cu Rabelais.
Concluzii:
Improvizând pe marginea schemei tradiţionale a basmului, Ion Creangă realizează prin Povestea lui Harap-Alb o operă care se individualizează prin dramatizarea naraţiunii prin dialog, prin ritmul alert al spunerii, prin abundenţa detaliilor specifice, prin insistenţa asupra aspectului particular, prin nuanţarea mişcărilor şi a vieţii interioare ce fac personajele sale inconfundabile. Orice rezumare a basmului lui Creangă implică pierderea acestora, căci opera aparţine unui autor cult conştient de resursele sale lingvistic.
Trimiteți un comentariu