sâmbătă, 15 iulie 2017

Prof. Mirela Broasca: "O scrisoare pierduta"-Tema si viziunea despre lume

Opera literară “O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri, aparţinând realismului clasic. Scrisă de I.L.Caragiale-“Moliere al nostru”(Al. Piru), reprezentant al dramaturgiei în seria genurilor desăvârşite în epoca de aur a marilor clasici- “O scrisoare pierdută”(1884) este cea de-a treia comedie din cele patru scrise de autor. Acuitatea viziunii caragialiene-răspunzând teoriei “formelor fără fond” enunţată de Titu Maiorescu- asupra fenomenelor societăţii româneşti ale sfârşitului de secol XIX,  îndreptăţeşte numirea lui ca “cel mai naţional scriitor” al literaturii române (Mihai Ralea). Realismul este prezent prin teme- alegerile parlamentare pentru Camera Deputaţilor, pe fondul formării societăţii capitaliste, decadenţa moravurilor şi familia, iar de clasicism aparţin-simetria incipit-final, respectarea regulilor celor trei unităţi-de timp, de loc şi de acţiune,  tipologizarea personajelor. Tipurile comice create sunt: încornoratul ticăit (Trahanache), don juanul,ambiţiosul (Tipătescu), cocheta adulterină, femeia voluntară(Zoe), demagogul lătrător(Cațavencu), prostul fudul( Farfuridi), senilul ( Dandanache), cetățeanul simplu, ameţit de discursurile electorale (Cetățeanul turmentat), funcţionarul public, raisonneurul (Pristanda, Farfuridi, Brânzovenescu) . Caragiale adaptează tiparele de formă pe care le simte restrictive, şi creează o comedie în care râsul corectează moravurile, dar le  asimilează într-o concepţie, în final, tristă şi sceptică asupra spectacolului vieţii. Actualitatea viziunii lui Caragiale ţine de perspectiva dublă a abordării idividului: social şi sufletesc. Tiparele  sociale se întrepătrund cu tiparele caracterologice; situaţiile care scot la iveală defecte umane sunt eterne şi se repetă în afara limitelor unei epoci.
(ilustrarea temei operei dramatice, reflectată în textul ales, prin referire la două episoade/ secvenţe);
  • O primă secvenţă ilustrativă pentru tema operei este cea din debutul piesei, în care  Ghiţă Pristanda, poliţistul oraşului, se află în odaia lui Ştefan Tipătescu pentru a-i oferi obişnuitul raport cu privire la evenimentele zilei anterioare. Relaţia conducere-administraţie locală este surprinsă în acţiunile ei tipice şi presupune servitute din partea poliţiei şi interesul reciproc al părţilor. Prefectul închide ochii la “ciupelile” poliţistului prost plătit în schimbul serviciilor personale acordate. Numărătoarea steagurilor este o ilustrare a proverbului amintit de Tipătescu- “dacă nu curge, pică”. Spionarea rivalului politic al lui Tipătescu de poliţist în afara orelor de serviciu face parte din “datorie”. De asemenea, scena anunţă declanşarea intrigii prin semnalarea prezenţei unui document aflat în posesia lui Caţavencu ce ar putea înclina balanţa în favoarea lui la alegeri. Mesajul transmis este că rezultatul alegerilor depinde luptele de culise între oponenţi şi mai puţin de opinia electoratului. O a doua secvenţă ilustrativă pentru tema piesei este numărarea voturilor în actul II de către Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu, înainte ca alegerile să  fi avut efectiv loc. Votul este decis de ariile de influenţă. Farfuridi se teme de trădarea lui Tipătescu, şi încearcă să afle ce se întâmplă de la Trahanache. Reacţia acestuia dezvăluie o altă temă a comediei de moravuri: adulterul. Ignorat din naivitate sau din “diplomaţia” vârstei, tringhiul conjugal este înfăţişat de Trahanache ca o inocentă convieţuire frăţească. Sciziunile în interiorul propriului partid, candidatul prost şi fudul, dar cu instinctul viu al apărării propriului interes, scrisorile acuzatoare semnate anonim, toate sunt elemente ale şaradei electorale care configurează tema piesei. Tot acum Trahanache scoate la iveală şi plafonarea personajului principal într-o situaţie inferioară capacităţilor sale, subjugat voinţei unei femei ambiţioase.
  • (prezentarea a patru elemente ale textului dramatic, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume a autorului/ a naratorului ( de exemplu: actiune, conflict, relatii temporale si spatiale, incipit, final, constructia subiectului, particularitati ale compozitiei, perspectiva narativă, tehnici narative, modalităţi de caracterizare, limbaj etc. );
  • Acţiunea, caracterizată de tensiune dramatică exemplar condusă pe parcursul celor patru acte, particularizează concepţia autorului despre cutumele politice ale marii burghezii provinciale. Scrisoarea este un suprapersonaj, în ciuda aparenţei de lipsă de însemnătate-folosirea articolului nehotărât “o”-, ce capătă în viaţa lui Zoe, a lui Tipătescu şi a deciderii exprimării opiniei unui colegiu importanţa majoră (ca în literatura americană- “Scrisoarea furată”- E. A. Poe). Dacă iniţial atmosfera este de calm şi rutină, acţiunea se complică treptat o dată cu semnalarea periplului scrisoricii de amor a lui Tipătescu de la cetăţeanul turmentat la Caţavencu şi invers, culminând cu intrarea în scenă a altei scrisori,  al cărei traseu va continua şi “ aldată”, ciclic.  Strădaniile personajelor-ameninţările lui Tipătescu, strategiile diplomatice ale Zoei, descoperirea poliţelor de către Trahanache, intervenţiile poliţaiului Pristanda, sforţările lui Farfuridi şi Brânzovenescu de a înţelege ce se întâmplă, vor fi anulate de modul cum hazardul serveşte interesele unora sau altora. Cu privire la rezolvarea prin intrarea în scenă a lui Dandanache autorul declara: “Am găsit un personaj mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”. Deşi subliniază ideea realităţii politice a tuturor timpurilor, personajele nu ies din caricatural, aspect evident în finalul împăcării festiviste în care satisfacţia personală a fiecăruia îmbracă masca  binelui ţării. Conflictul dramatic principal constă în confruntarea a două facţiuni: reprezentanţii partidului puterii ( Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu), şi gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al ziarului “Răcnetul Carpaţilor”. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu care se teme de trădarea prefectului. Amplificarea conflictului se realizează prin intrările repetate în scenă ale cetăţeanului turmentat, care, neaducând scrisoarea, creează o stare de tensiune niciodată rezolvată, în final gestul său devenind aproape superfluu. De fapt, intersectarea primei scrisori cu o a doua, de la centru, plasează întreaga acţiune între două paradigme epistolare, suprarealităţi ale aleatoriului. Particularităţile compoziţiei comediei lui Caragiale oglindesc tema acesteia în măsura în care subliniază prin progresia evenimentelor lipsa criteriilor reale de promovare, aleatoriul şi fariseismul metodelor celor implicaţi. O serie de procedee compoziţionale- răsturnări bruşte de situaţie, elemente-surpriză, anticipări, amânări-complică situaţia conflictuală. Prin tehnica acumulărilor succesive, acţiunea capătă proporţiile unui uriaş bulgăre de zăpadă ce ameninţă a strivi siguranţa şi confortul poziţiei protagoniştilor, pentru ca lucrurile să ia o întorsătură neaşteptată, şi, conform definiţiei speciei, finalul să fie unul fericit pentru toţi. Limbajul teatrului lui Caragiale este de un rafinament unic şi de neegalat, cu ecouri încă actuale în limbajul nostru literar şi nu numai. Modalitate de caracterizare şi de individualizare a personajelor, sursă a unui comic savuros, limbajul personajelor e presărat cu expresii “pe cât de sonore, pe atât de minunat de improprii”( Eugen Ionescu- “Note şi contranote”). Câteva fenomene constante ce se pot recunoaşte sunt: ticurile verbale (“într-o soţietate fără moral şi fără prinţip mai trebuie şi puţintică diplomaţie”),  etimologia populară ( “scrofuloşi”,“capitalişti”), atracţia paronimică ( “renumeraţie”), pronunţia greşită (“famelie”, “andrisant”), contradicţia în termeni ( “12 trecute fix”, “după lupte seculare care-au durat aproape 30 de ani”), asociaţii incompatibile ( “curat murdar”, “industria română este admirabilă, e sublimă, putem spune, dar lipseşte cu desăvârşire”), nonsensul ( “ să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimica…”), truismele (“ unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără moral, va să zică că nu le are”). Aceste trăsături plasează limbajul dramatic într-o zonă a inefabilului: “Umorul lui Caragiale e inefabil, ca şi lirismul eminescian, constând în caragialism, adică într-o manieră proprie de a vorbi”( G. Călinescu).
     În opinia mea, specificul viziunii caragialiene este dat de capacitatea sa franc formulată în cunoscutul enunţ “Simţ enorm şi văz monstruos”. Sub masca râsului, Caragiale realizează o radiografie fără omisiuni a  societăţii, dar şi a naturii umane, concretizată istoric, dar traversând epocile. Geniul comic al autorului se împleteşte cu formaţia sa realistă, “O scrisoare pierdută”, alături de întreaga  operă, creând un univers atât de original şi de românesc, încât a pătruns în stratul cel mai profund al conştiinţei noastre culturale. Replici sau situaţii caragialene sunt recunoscute sau folosite ca puncte de referinţă, dovedind o extraordinară rezistenţă a spiritului autorului şi  validând permanenţa viziunii sale.


Trimiteți un comentariu