vineri, 14 iulie 2017

Prof.Mirela Broasca: Tema si viziunea despre lume, reflectate în romanul interbelic " Enigma Otiliei", de George Calinescu

Scrie un eseu de 600-900 de cuvinte, în care să prezinţi tema si viziunea despre lume, reflectate într-un roman interbelic studiat. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
● evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea într-o tipologie, într-un curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;
● ilustrarea temei romanului, reflectată în textul narativ ales, prin referire la două episoade/ secvenţe narative;
● prezentarea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume a autorului/ a naratorului ( de exemplu: actiune, conflict, relatii temporale si spatiale, incipit, final, constructia subiectului, particularitati ale compozitiei, perspectiva narativă, tehnici narative, modalităţi de caracterizare, limbaj etc. );
●exprimarea unei opinii argumentate, despre modul în care tema şi viziunea despre lume sunt reflectate în romanul ales.

   George Călinescu- Enigma Otiliei

  • evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea într-o tipologie, într-un curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;
Publicat în 1938, al doilea roman al autorului George Călinescu , după „Cartea nunţii”,  “Enigma Otiliei”  aparţine perioadei interbelice, perioadă în care literatura română îşi organizează realizările valorice în jurul curentului modernist, urmând coordonatele fixate de ideologia  lui Eugen Lovinescu. George Călinescu se opune în epocă tendiţelor proustianismului şi gidismului pătrunse în literatura română prin Camil Petrescu , optând pentru clasicism şi obiectivitate: “Tipul firesc de roman este deocamdată cel obiectiv”.   În acest context, perceput în primul rând în calitatea sa de critic şi istoric literar,  Călinescu răspunde propriei afirmaţii despre necesitatea manifestării literare a exegetului -“ratând” în mod strălucit diverse genuri literare -roman, teatru, poezie.  Romanul “Enigma Otiliei” este unul dintre cele mai apreciate exemple.
Intitulat iniţial “Părinţii Otiliei”, conform opţiunii teoretice a autorului, romanul este unul obiectiv , o „comedie molierească” tratată cu mijloacele narative ale  realismului.  Se încadrează în această categorie prin: temă- moştenirea, paternitatea, familia burgheză; specificul perspectivei narative: naraţiunea la persona a III-a, viziunea “dindărăt”, narator omiscient şi omniprezent; structura-simetrică, închisă; specificul descrierii-minuţioase, cu detalii semnificative, conform convingerii că omul este produsul mediului în care trăieşte; personaje- tipice,  construite în jurul în jurul unei trăsături dominante.
Depăşeşte totuşi modelul realismului clasic prin poziţia unui narator –comentator, care, “în loc să înfăţişeze realitatea, o studiază pe probe de laborator”( Nicolae Manolescu), numai un ochi al romancierului privind viaţa- celălalt- “literatura însăşi”. Din această perspectivă, Enigma Otiliei este considerat „metaroman”, precursor al postmodernismului.
De asemenea, este un roman modern prin  elemente  precum -tema citadină, ambiguitatea personajului titular, folosirea unor tehnici precum  reflectarea poliedrică sau desfăşurarea scenică a anumitor episoade,  inserarea elementelor de romantism ( decrierea imensităţii fantastice a Bărăganului -“ definitoriu pentru Călinescu este simţul grandiosului, al monumentalului”- Eugen Simion) sau de naturalism- înfăţişarea proceselor psihice deviante, a grotescului sau a cinicului .
Astfel, deşi oglindeşte o viziune realistă asupra vieţii, romanul “Enigma Otiliei” trădează în acelaşi timp vocaţia de comentator ironic, cu spirit ascuţit , care îi oferă naratorului o perspectivă polemică asupra comediei umane reprezentate.
  • ilustrarea temei romanului, reflectată în textul narativ ales, prin referire la două episoade/ secvenţe narative;
Un prim episod care reflectă specificul viziunii călinesciene este acela al galeriei personajelor din incipitul romanului. Prin intermediul lui Felix, care pătrunde în universul familiilor Giurgiuveanu şi Tulea, cititorul face cunoştinţă în manieră balzaciană cu întreg peisajul tipologiilor prozei realiste. În odaia foarte înaltă şi încărcată de fum ”ca o covertă de vapor pe Marea Nordului”, adunaţi în jurul mesei pe care se joacă table şi cărţi, se află  cei care vor avea un rol mai mult sau mai puţin important în desfăşurarea epică a romanului. Încă de la început se profilează prin replici, aluzii , gesturi, ticuri- tipare caracterologice : avarul iubitor de copii ( moş Costache Giurgiuveanu), “baba absolută, fără cusur în rău” (Aglae Tulea), fata bătrână ( Aurica Tulea), dementul senil ( Simion Tulea), arivistul, un „demagog al ideii de paternitate”, impostor şi sentimental ( Stănică Raţiu), cocheta ( Otilia), ambiţiosul ( Felix), aristocratul rafinat- “un pesonaj nou” ( Leonida Pascalopol). Naratorul notează minuţios fiecare aspect revelator: familiaritatea neobişnuită a  gesturilor Otiliei, generozitatea şi slăbiciunea lui Pascalopol pentru ea- el îi oferă cu discreţie un inel cu safir, răutatea acră a Aglaei, care îi face aluzie lui Pascalopol la faptul că sosirea lui Felix poate fi o distracţie nouă pentru Otilia, refuzul speriat al lui Giurgiuveanu de a o împrumuta pe sora lui la cărţi, ocheadele Auricăi către Felix. Întregul tablou pare desprins dintr-o comedie de moravuri.
Un alt episod care subliniază tema moştenirii şi influenţa viziunii balzaciene -în special cea din “Pere Goriot” şi “Eugenie Grandet”- se află în capitolul XVIII. Moş Costache suferă un atac de congestie cerebrală şi este imobilizat la pat. Desfăşurarea este, de asemenea, scenică. Ochiul naratorului urmăreşte cu atenţie gesturile avarului, preocupat de cheile sale, plătind cu greu doctorul, neputiincios în faţa atacurilor familiei Tulea şi ale lui Stănică la adresa bunătăţilor culinare ascunse cu grijă, cu spiritul negustoresc neadormit, oferind în final lui Weissmann o seringă contra cost cu care să-i facă injecţie. Clanul Tulea, rapace, sărbătoreşte cu un festin moartea neîntâmplată, joacă partide de cărţi, se instalează milităreşte în casă  şi veghează asupra moştenirii. Otilia şi Felix, singurii îndureraţi de starea bătrânului, cheamă pe Pascalopol, care, loial, aduce un doctor universitar şi îngrijeşte pe bolnav. Edificat asupra intenţiilor clanului Tulea, Giurgiuveanu hotărăşte să-i lase o sumă importantă Otiliei, dar amână din nou să o facă în fapt.  Astfel, episodul concentrează epic schema întregului roman.
● prezentarea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume a autorului/ a naratorului ( de exemplu: actiune, conflict, relatii temporale si spatiale, incipit, final, constructia subiectului, particularitati ale compozitiei, perspectiva narativă, tehnici narative, modalităţi de caracterizare, limbaj etc. );
Viziunea despre lume a autorului se oglindeşte în primul rând în desfăşurarea generală a acţiunii, conform celor două planuri narative : al conflictului succesoral declanşat de moştenirea considerabilei averi a lui Costache Giurgiuveanu, şi al formării tânărului Felix Sima, sosit la Bucureşti pentru a studia medicina, care trăieşte aici prima sa iubire . Viziunea realistă însoţeşte mai ales povestea moştenirii. Costache Giurgiuveanu, rentier avar, deţinător al mai multor imobile şi  variate proprietăţi, creşte  pe Otilia Mărculescu, fiica sa vitregă; de asemenea, este tutore şi administrator al veniturilor lui Felix Sima . Averea lui este vânată de clanul Aglaei Tulea, sora acestuia, care luptă cu înverşunare cu oricine poate părea că îi periclitează planurile. În final, banii bătrânului, pe care refuză să îi depoziteze la bancă şi amână să îi dăruiască Otiliei, sunt furaţi de Stănică Raţiu- avocat, un „geniu al răului”- ginerele Aglaei. Surprinzând furtul, Giurgiuveanu moare în urma unui atac de apoplexie. Stănică divorţează de Olimpia Tulea, devine om de afaceri temut  şi intră în politică. Totul confirmă teza balzaciană: „Zeul la care se închină toţi este banul”.  Pe de altă parte, personajele care se sustrag acestei fascinaţii- Felix şi Pascalopol, care au o concepţie morală asupra vieţii şi se străduiesc să o aplice, trăiesc sub diferite forme experienţa existenţială a iubirii, obiectul adoraţiei lor fiind, în final, inefabilul feminin. „Enigma” este decriptată gnomic de însuşi autor: ” Enigmatică va fi în veci fata care respinge, dând totuşi  dovezi de afecţiune.”
Conflictul oglindeşte, la rândul său, tema romanului. Conflictul între clanul Tulea şi Otilia Mărculescu are la bază problema moştenirii. Aglae Tulea, veritabilă „mater familias”, îşi urmăreşte neobosit interesele  şi pe cele ale copiilor săi, în luptă  continuă cu toţi cei pe care  îi vede ca ameninţări ale acestor interese. Malignitatea personajului devine un nucleu generator al conflictelor familiei burgheze: între ea şi Costache, pentru moştenirea pe care cel din urmă ar vrea să i-o lase Otiliei; între familia ei şi Otilia, pentru aceeaşi moştenire ; între Aurica şi Otilia, pentru posibilii pretendenţi ai fetei sale la măritiş; între Titi şi Felix, pentru contrastul de inteligenţă şi realizare socială. Conflictul controlat, neostentativ, între Felix şi Pascalopol, între tânărul cu o poziţie socială care abia se profilează la orizont, aflat la vârsta primelor experienţe erotice şi maturul bogat, rafinat , singur şi resemnat, subliniază tema formării ce dă caracterul de bildungsroman operei. Alegându-l pe Pascalopol, ca posibilitate mai realistă,  Otilia îl învaţă, inconştient, pe Felix că pasiunea fără compatibilitatea intereselor  este trecătoare. Tânărul va confirma adevărul aceastei lecţii căsătorindu-se mai târziu „într-un chip care se cheamă strălucit”.
Simetria incipit-final accentuează viziunea  realistă, în sistem închis, a universului romanesc. Naratorul prezintă aceeaşi stradă, aceleaşi case, aceeaşi curte, în seara lui iulie 1906, când Felix Sima pătrunde în universul familiei Giurgiuveanu,  şi zece ani mai târziu, ca încheiere definitivă a etapei experienţiale. Tehnica restrângerii cadrului, de la stradă la case, de la case la interioare şi la figurile personajelor este o modalitate de pătrundere în psihologia personajelor. Pentru Balzac, o casă e un document sociologic şi moral. Arhitectura, cu amestecul influenţelor incompatibile, executate în materiale precare, aflate în diferite stări de degradare, sugerează incultura, snobismul, zgârcenia şi delăsarea, declinul unei lumi care a avut cândva energia necesară pentru a dobândi avere, dar nu şi fondul cultural. Aspectele sunt anticipatoare, marcă a omniscienţei realiste. Peste ani, Felix va regăsi strada Antim, cu casa lui moş Costache ” leproasă, înnegrită”. Curtea năpădită de scaieţi şi poarta cu lanţ sugerează trecerea necruţătoare a timpului, confirmată de reformularea primei replici a lui Costache Giurgiuveanu: „Aici nu stă nimeni!”
Tehnicile narative susţin configurarea temei romanului în măsura în care aparţin realismului: înlănţuirea cronologică, descrierea specifică ce susţine veridicitatea ( mimesis), folosind detalii semnificative ca modalităţi de caracterizare indirectă, observaţia psihologică. Alături de acestea, inserţia unor micronaraţiuni, desfăşurarea scenică, dramatizarea prin dialog, completează caracterul polifonic al unei opere ce experimentează tipare diverse pentru a-şi stabili un traseu propriu, complex.
După părerea mea, romanul Enigma Otilieireflectă în mod realist imaginea societăţii burgheze în Bucureştiul transformărilor începutului de secol XX. Declinul unei lumi, pe rămăşiţele căreia se clădeşte o alta, cu energiile sale, este zugrăvit cu mijloace clasice,  împletite cu elemente de romantism şi modernism. Viziunea autorului este în acelaşi timp caragialescă, deasupra situaţiilor pluteşte un permanent aer comic şi satiric. Numit un „cinic jovial”, Călinescu relizează în „Enigma Otiliei” un joc intelectual şi estetic care subjugă cititorul.  Substanţialitatea elementelor realiste nu este pervertită. Situaţiile sunt tipice şi creează iluzia vieţii. Dar atitudinea naratorului nu este de detaşare obiectivă, ci de detaşare ironică şi amuzată. Ne este prezentată, astfel, o realitate interpretată, care cucereşte atât prin conţinut, cât şi prin comentariul acestuia .
În concluzie, romanul „Enigma Otiliei” se înscrie în sfera realismului critic  balzacian, dar, precum personajele sale, depăşeşte limitele unui tipar, şi devine o individualitate.
Trimiteți un comentariu