prof. Mirela Broasca: Figurile de stil: Definitii; Exemplificari

FIGURILE DE STIL

          Figura de stil este un procedeu utilizat pentru a creşte expresivitatea unui text, care nu defineşte, ci sugerează, pentru că lumea prezentată este imaginară.

      I. PERSONIFICAREA este figura de stil prin care se atribuie însuşi omeneşti unor fiinţe necuvântătoare, unor lucruri, unor fenomene ale naturii.

       ,, Primăvară, mama noastră,

          Suflă bruma de pe coastă. “      ( Folclor )

       ,, Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă… “

                                                            ( Vasile Alecsandri – Iarna )

       ,, Singuratice izvoare fac cu valurile larmă… “

                                                            ( Mihai Eminescu – Călin ( file din poveste ) )

      II. COMPARAŢIA este figura de stil cu ajutorul căreia se exprimă un raport de asemănare între două obiecte, persoane sau acţiuni, cu scopul de a evidenţia sau de a evoca unul dintre termeni.

        ,, Soarele rotund şi palid se prevede printre nori

           Ca un vis de tinereţe printre anii trecători. “

                                                         ( Vasile Alecsandri – Iarna )

        ,, Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic. “

                                                         ( Mihai Eminescu – Călin ( file din poveste ) )

        ,, Frumos e câmpul ce se-ntide ca şi o mare de verdeaţă… “

                                                        ( Alexandru Macedonski – Pădurea )

        ,, … că-s plin de noroc ca broasca de păr … “

                                                       ( Ion Creangă – Amintiri din copilărie )

     III.  ENUMERAŢIA este figura de stil care constă într-o înşiruire de termeni de acelaşi fel  sau cu sensuri apropiate, făcută cu scopul de a evidenţia ideea exprimată.

        ,, Să strecor pe un fir de aţă

           Micşorata, subţirica şi nepipăita viaţă. “  ( Tudor Arghezi – Cuvânt )

       ,, … erau stigleţi cu pete de sânge, piţigoi rotunzi cu pene cenuşii şi negre, cintezi cu piepturile cărămizii. “                  ( Mihail Sadoveanu – În pădurea Pietrişorului )

      ,, Grăsuţ, curat, atrăgător,

         În fracul lui strălucitor

         Aşa era Apolodor “            ( Gellu Naum – Cărţile cu Apolodor )

     IV. REPETIŢIA este figura de stil care constă în reluarea de două sau de mai multe ori a aceluiaşi sunet, cuvânt, grup de cuvinte sau a aceleiaşi relaţii sintactice.

       Repetiţia, în funcţie de nivelul limbii la care se întâlneşte, este:

-                                      fonetică

-                                      lexicală

-                                      gramaticală

a) REPETIŢIA FONETICĂ

      1. ALITERAŢIA constă în repetarea unei consoane.

      ,, Şi-n creasta coifului înalt

         Prin vulturi vântul viu vuia,

         Vreun prinţ mai tânăr când trecea… “    ( George Coşbuc – Nunta Zamfirei )

     ,, Lacul codrilor albastru

       Nuferi galbeni îl încarcă… “                     ( Mihai Eminescu – Lacul )

     ,, Am discutat multe şi mărunte. “

      2. ASONANŢA constă în repetarea vocalei accentuate în două sau mai multe cuvinte.

     ,, Apele plâng clar izvorând în fântâne… “ ( Mihai Eminescu – Sara pe deal )

     ,, Las să vie cât de mulţi,

        Să ai cu cin să te lupţi. “                          ( Pintea Viteazul )

     ,, Se plimbă ca vodă prin lobodă. “

       

  b) REPETIŢIA LEXICALĂ

            ,, Şi pluteşti, pluteşti, pluteşti,

              Printre alge, printre peşti

              Şi înoţi, înoţi, înoţi,

              Până simţi că nu mai poţi “                    ( Gellu Naum – Cărţile cu Apolodor )

           ,, O furnică mică, mică,

             Dar înfiptă, vasăzică… “                          ( Tudor Arghezi – O furnică )

         ,,   Stăpâne, stăpâne,

             Îţi cheamă ş-un câne… “                          ( Mioriţa )

             Vrea totul, ştie totul, poate totul.

      V. EPITETUL esta figura de stil care constă în determinarea unui substantiv sau a unui verb printr-un adjectiv sau adverb, evidenţiind însuşiri deosebite ale obiectului sau ale acţiunii.

        Epitetul ornant:

       ,, S-a dus zăpada albă de pe întinsul ţării… “  ( Vasile Alecsandri – Sfârşitul iernei… )

      ,, Dumbrava cea verde pe mal

         Se-oglindă în umedul val… “                         ( Mihai Eminescu – Frumoasă-i… )

        Epitete ale substantivului:

       ,, … se ridica departe într-un pisc prăpăstios, în vârful căruia săgeata spre cer un brad vechi, care vestea cel întâi, printr-un şuiet adânc, sosirea vânturilor. “

                                            ( Mihail Sadoveanu – În pădurea Pietrişorului )

        Epitete ale verbului:

       ,, … îmi pare

          că ochii tăi, adâncii, sunt izvorul

          din care tainic curge noaptea peste văi… “ ( Lucian Blaga – Izvorul nopţii )

        Epitet simplu:

       ,, … or să-mi crească aripi ascuţite până la nori… “

                                                                ( Lucian Blaga – Izvorul nopţii )

        Epitet dublu:

        ,, Vesela, verde câmpie acu-i tristă, vestezită… “

                                                                 ( Vasile Alecsandri – Sfârşit de toamnă )

        Epitet triplu:

       ,, …răzbătea o chemare nedesluşită, moale, stânsă. “

                                                              ( Mihail Sadoveanu – În pădurea Pietrişorului )

        Epitet în cumul:

       ,, Rece, fragilă, nouă, virginală

          Lumina duce omenirea-n poală. “   ( Tudor Arghezi – Vânt de toamnă )

      Epitetul se poate combina şi cu alte figuri de stil, fiind:

-                                      Epitet personificator:

,, Lângă lacul care-n tremur somnoros şi lin se bate,

   Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate.”

                                                 ( Mihai Eminescu – Călin ( file din poveste ) )

-                                      Epitet metaforic:

,, În vremile bătrâne, cândva, nu se ştie când, acest fel de pereţi se aflau cu partea de din sus privind tocmai spre cer… “             ( Ioan Slavici – Popa Tanda )

-                                      Epitet hiperbolic:

,, Gigantică poart-o cupolă pe frunte… “  ( George Coşbuc – Paşa Hassan )

      VI. HIPERBOLA este figura de stil care constă într-o exagerare, prin mărirea sau micşorarea obiectului.

    Hiperbola apare totdeauna combinată cu o altă figură de stil:

-                                      Metaforă:

,, Gigantică poart-o cupolă pe frunte,

   Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,

   Iar barda din stânga-i ajunge la cer,

   Şi vodă-i un munte. “                             ( George Coşbuc – Paşa Hassan )

-                                      Comparaţie:

,, Crapii-n ele-s cât berbecii,

   În pomi, piersici cât dovlecii,

   Pepenii de zahăr roşu,

   În grâu, spicul cât cocoşul… “               ( Tudor Arghezi – Mamă Ţară )

-                                      Epitet:

,, O ! tablou măreţ, fantastic !… Mii de stele argintii

    În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii. “

   

                                            ( Vasile Alecsandri – Mezul iernei )

      VII. ANTITEZA este figura de stil care constă în punerea în opoziţie a două cuvinte, idei, imagini, personaje, situaţii menite să se reliefeze reciproc.

     ,, Nu ştie de-i vis, ori aieve-i… “   ( George Coşbuc – Paşa Hassan )

    ,, Ea un înger ce se roagă,

       El un demon ce visează;

       Ea o inimă de aur –

       El un suflet apostat. “                ( Mihai Eminescu )

      VIII. METAFORA este figura de stil prin care se trece de la semnificaţia obişnuită a unui cuvânt sau a unei expresii la o altă semnificaţie, trecerea făcându-se pe baza unei com-paraţii subînţelese.

    ,, Ele sar în bulgări fluizi … “       ( Mihai Eminescu )

   ,, Soarele, lacrima Domnului, cade în mările somnului “    ( Lucian Blaga )

   ,, Făcutul meu, Cuvântul

      Paşte-n munte

      Imagini verzi sub norii toamnei grei. “

                                           ( Constanţa Buzea – Făcutul meu, Cuvântul )

      IX. ALEGORIA este figura de stil care constă în prezentarea unei idei abstracte prin elemente concrete, substituind o imagine cu alta pe baza unor asemănări.

     În Mioriţa, ideea abstractă a morţii este înlocuită de imaginea concretă a unei nunţi:

     ,,  Să le spui curat

         Că m-am însurat

        Cu-o mândră crăiasă,

         A lumii mireasă… “     ( Mioriţa )

     X. INVERSIUNEA este figura de stil care constă în modificarea, în primul rând, a topicii propoziţiei şi, în al doilea rând, mai rar, a frazei cu scopul de a scoate în evidenţă un cuvânt sau o propoziţie.

       ,, Melancolic cornul sună “             ( Mihai Eminescu – Peste vârfuri )

      ,, Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă…”

                                                                        ( Vasile Alecsandri – Iarna )

    XI.  INVOCAŢIA este o formulă de adresare către o persoană absentă sau imaginară, de la care nu se aşteaptă un răspuns. Este situată, de obicei, la începutul operei şi este realizată prin substantive în cazul vocativ. Este un procedeu specific stilului retoric.

    ,, Frumoaso,

       ţi-s ochii- aşa de negri încât seara

       când stau culcat cu capu-n poala ta… “    ( Lucian Blaga – Izvorul nopţii )

  XII. SIMBOLUL  este figura de stil (procedeul artistic) care constă în utilizarea numelui unui obiect concret pentru a desemna un alt obiect sau, cel mai adesea, o idee abstractă. Simbolul este o imagine care revine cu insistenţă într-un text literar şi care ocupă o poziţie cheie, esenţială pentru eroul liric sau epic, pentru conflict etc. .

    ,, îmi pare

       că ochii tăi, adâncii, sunt izvorul

       din care tainic curge noaptea peste văi… “  ( Lucian Blaga – Izvorul nopţii )

          XIII. OXIMORONUL este figura de stil care constă în asocierea neaşteptată, cu efecte expresive surprinzătoare, a doi termeni contradictorii sau chiar cu semnificaţii opuse.

              ,, Izvorul nopţii –  ( … )

                 lumina mea. “                         ( Lucian Blaga – Izvorul nopţii )

ELEMENTE DE VERSIFICAŢIA / ELEMENTE DE PROZODIE

 

       VERSUL este un rând dintr-o poezie.

       STROFA este o grupare de versuri, în număr variabil, despărţită de alte asemenea unităţi printr-un spaţiu alb.

       După numărul de versuri, strofa este:

-                                      Monovers – când este alcătuită dintr-un vers.

-                                      Distih – când este alcătuită din două versuri.

-                                      Terţină – când este alcătuită din trei versuri.

-                                      Catren – când este alcătuită din patru versuri.

       Strofa mai poate avea cinci versuri (cvinarie), şase versuri (sextină), şapte versuri (septimă), opt versuri (octet), nouă versuri (nonă), zece versuri (decimă).

         MĂSURA reprezintă numărul de silabe dintr-un vers.

          RIMA constă în potrivirea sunetelor de la sfârşit de vers, începând cu ultima vocală accentuată.

          Tipuri de rime:

1. Monorimă – când toate versurile rimează ( a a a a ):

,, La circ, în târgul Moşilor,

   Pe gheaţa unui răcitor,

   Trăia voios şi zâmbitor

   Un pinguin din Labrador. “                ( Gellu Naum – Cărţile cu Apolodor )

2. Rimă împerecheată – când primul vers rimează cu al doilea şi al treilea cu al patrulea ( a a b b )

,, Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,

    Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;

    Fulgii zbor, plutesc ăn aer ca un roi de fluturi albi,

    Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi. “

                                                ( Vasile Alecsandri – Iarna )

3. Rimă încrucişată – când primul vers rimează cu al treilea şi al doilea cu al patrulea

( a b a b ):

,, A fost odată ca-n poveşti,

          A fost ca niciodată,

Din rude mari împărăteşti,

O prea frumoasă fată. “               ( Mihai Eminescu – Luceafărul )

4. Rimă îmbrăţişată – când primul vers rimează cu al patrulea şi al doilea cu al treilea

(a b b a ):

,, Tot miroase via a tămâios şi a coarnă,

   Mustos a piersici coapte şi crud a foi de nuc…

   Vezi, din zăvoi sitarii spre alte veri se duc;

   Ce vrea cu mine toamna pe dealuri de mă-ntoarnă?      ( Ion Pillat – În vie )

    Când versurile nu rimează, se numesc versuri albe.

   Versurile lipsite de rimă, fără structură ritmică regulată, se numesc versuri libere.

    RITMUL constă în succesiunea regulată şi armonioasă a silabelor accentuate şi neaccentuate dintr-un vers.

    PICIORUL METRIC ( METRUL ) este unitatea ritmică alcătuită dintr-un număr constant de silabe accentuate şi neaccentuate care se repetă într-un vers.

   Printre picioarele metrice sunt:

-                                      Troheul – picior bisilabic, în care prima silabă este accentuată şi a doua este neaccentuată.

-                                      Iambul – picior bisilabic, în care prima silabă este neaccentuată şi a doua este accentuată.

-                                      Amfibrahul – picior trisilabic, în care prima silabă şi atreia sunt neaccentuate iar a doua silabă este accentuată.

În funcţie de tipul de picior metric, ritmul poate fi:

-                                      Ritm trohaic – alcătuit dintr-o succesiune de trohei.

-                                      Ritm iambic – alcătuit dintr-o succesiune de iambi.

-                                      Ritm amfibrahic – alcătuit dintr-o succesiune de amfibrahi.

          CEZURA – pauza ce se face în interiorul versului.