Prof. Mirela Broasca: Adverbul si interjectia

ADVERBUL

1. Adverbul este partea de vorbire care exprimă o caracteristică a unei acţiuni sau circumstanţa în care se desfăşoară o acţiune sau există o însuşire (bine, repede, aici, acum). Este o parte de vorbire autosemantică, neflexibilă.

2. În propoziţie adverbul poate determina un verb arătând când, unde şi cum se desfăşoară o acţiune: Vine azi. Suntem acasă. Lucrează bine. Adverbul mai poate determina un adjectiv (aproape mort) sau un alt adverb (prea devreme). Adverbul răspunde la întrebările când? unde? cum?, funcţionând cel mai frecvent în calitate de complement circumstanţial.

Clasificarea adverbelor după înţeles

 După modul de exprimare a caracteristicii sau circumstanţei, adverbele sunt de două feluri: a) adverbe nepronominale şi b) adverbe pronominale.

1. Adverbele nepronominale sau propriu-zise denumesc direct caracteristici sau circumstanţe ale acţiunilor. După înţelesul lor, acestea se pot împărţi în următoarele categorii: a) adverbe de mod, b) adverbe de loc, c) adverbe de timp.

Adverbele de mod exprimă modul sau felul în care se desfăşoară acţiunea verbului. Adverbele de mod răspund la întrebarea cum? Ele reprezintă cea mai numeroasă clasă şi au foarte multe nuanţe de sens.

Din punct de vedere semantic, ele se împart în următoarele categorii:

a) de mod propriu-zise	abia, aşa, bine, rău, mereu,  încet, repede, uşor, greu, amar,  bărbăteşte, frăţeşte,omeneşte,  prieteneşte;
b) de cantitate	aproape, aproximativ, atât, cam,  circa, întrucâtva, îndeajuns,  suficient, destul, puţin, mult;
c) de probabilitate şi posibilitate	poate, probabil, pesemne, oare,  cică, parcă, posibil
d) de afirmaţie	da, desigur, evident, fireşte,  negreşit,bineînţeles, sigur,realmente
e) de negaţie	nu, nici, nicidecum
f) de restricţie	decât, deja, doar
g) de precizare / subliniere	chiar, numai, tocmai, deodată,anume
h) de durată / iterative	mai, încă, mereu, necontenit,  neîncetat, permanent, tot, iarăşi,  adesea, arareori,deseori,  câteodată;

Adverbele de loc arată locul unde se desfăşoară acţiunea verbului. Adverbele de loc răspund la întrebarea unde? Cele mai frecvente adverbe de loc sunt următoarele:

adverbe de loc

acasă, afară, aproape, departe, jos, sus,  înainte, înapoi, alături, împrejur,  pretutindeni, aiurea;

Adverbele de timp exprimă timpul în care se desfăşoară acţiunea verbului. Adverbele de timp răspund la întrebarea când? Cele mai frecvente adverbe de timp sunt următoarele:

adverbe de timp

astăzi, mâine, poimâine, ieri, îndată,  degrabă, deunăzi, odinioară, odată,  demult, devreme, târziu;

2. Adverbele pronominale exprimă indirect, prin raportare la context, caracteristica sau circumstanţa în care se desfăşoară o acţiune. În propoziţie ele substituie adverbele nepronominale. După semnificaţia lor, se împart în următoarele subclase:

a) demonstrative: acolo, acum,	atunci, încoace, încolo, aici, asa;
b) interogative	cum? unde? încotro? cât? când?dincotro?
c) relative	cum, unde, încotro, când, cât
d) nehotărâte	oricum, orişicum, cumva, altcumva,  oarecum, oriunde, orişiunde, undeva,  altundeva, oriîncotro, oricând, orişicând,  cândva,altcândva, altădată, oricât, orişicât
e) negative	nicidecum, nicăieri, niciodată, nicicând

 

Clasificarea adverbelor după formă

 1. Din punctul de vedere al structurii lor, adverbele se împart în următoarele două subclase: a) adverbe simple şi b) adverbe compuse.

2. Din categoria adverbelor simple (marea majoritate) fac parte adverbele primare, adverbele moştenite şi adverbele împrumutate (azi, ieri, mereu, aşa, cum, când), precum şi cele provenite din alte părţi de vorbire (absolut, destul, exact, încet, părinteşte, pieziş, totalmente).

3. Adverbele compuse sunt de mai multe tipuri. Ele au următoarele structuri:

a) adverb + substantiv: azi-dimineaţă, ieri-noapte, mâine-seară;

b) adverb + adverb: oriunde, oarecum, orişicând, târâş-grăpiş;

c) prepoziţie + adverb: de abia, până când, până unde, dincotro.

INTERJECŢIA

 Interjecţia este o parte de vorbire neflexibilă care exprimă, prin sunete articulate, senzaţii, stări sufleteşti, manifestări de voinţă ale vorbitorului sau imită sunete şi zgomote din natură.

Clasificarea interjecţiilor

1. După structură şi din punctul de vedere al originii lor, interjecţiile se grupează în următoarele clase:

● interjecţii primare (simple): ah!, aoleu!, of!, vai!, bre!, poc!, bravo!, halal!, adio! etc.

● interjecţii compuse: cioc-boc!, hodoronc-tronc!, tic-tac!, trosc-pleosc!, 
treanca-fleanca!, tura-vura! etc.

● interjecţii formate din alte părţi de vorbire sau din grupuri de cuvinte prin conversiune: Doamne!, Poftim!, Ca să vezi!, Doamne fereşte!, Ajutor! etc.

2. După semnificaţia lor, interjecţiile sunt de trei feluri:

● interjecţii cu valoare emotivă (exprimă senzaţii sau sentimente): a!, 
ah!, aoleu!, aş!, brr!, bravo!, ehe!, halal!, hm!, oho!, of!, poftim!, ura!, vai!, zău! etc.

● interjecţii care exprimă un act de voinţă sau servesc ca mijloc de adresare: ajutor!, aho!, alo!, bre!, cea!, cuţu-cuţu!, haide!, hăis!, ho!, iată!, 
măi!, pst!, ptru!, pui-pui!, stop!, zât! etc.

● interjecţii imitative sau onomatopee (reprezintă reproducerea aproximativă a sunetelor din lumea înconjurătoare): bang!, bâz!, boc!, 
bâldâbâc!, buf!, cirip!, cotcodac!, cucu!, cucurigu!, gogâlţ!, ham!, haţ!, hor!,
 mârr!, piu!,
 pleosc!, trosc!, zdup!, zvâr! etc.

Cele mai multe interjecţii cu valoare emotivă sunt polisemantice. Ele îşi precizează sensul doar în cadrul contextelor în care apar.

Întrebuinţarea interjecţiilor

După rolul lor, se disting următoarele tipuri de interjecţii:

a) interjecţii care alcătuiesc propoziţii neanalizabile. Ele se folosesc fără a realiza relaţii cu celelalte părţi ale propoziţiei: Vai, mă doare! Ura, am învins! Sfinte Dumnezeule, ce-ai păţit?

b) interjecţie care îndeplinesc funcţia unei părţi de propoziţie. Aceste interjecţii se încadrează în structura sintactică a propoziţiei îndeplinind următoarele funcţii sintactice:

● subiect: Din desiş se auzea mor-mor-mor!

● predicat: Hai la culcare! El atunci trosc! una la ceafă!

● nume predicativ: Era vai de capul lor!

● complement direct: Am auzit trosc! şi puntea s-a rupt în două.

● complement circumstanţial de mod: Bătea cioc! cioc! la fereastră.

● complement instrumental: Avea o haină căptuşită cu aoleu!

Adverbul(fisa pentru gimnaziu)

ADVERBUL este partea de vorbire neflexibila, care determina un verb, un adjectiv, un alt adverb, o interjecție  un substantiv, arătând împrejurarea in care se petrece acțiunea (indicii de timp și de spațiu , caracteristica unei acțiuni (modul in care se realizează acțiunea), caracteristica unei însușiri sau a unui adverb:
Vom merge maine acolo.
Vei invata rapid teoria.
El este putin timid. (cat de timid? = putin)
Ea recita destul de bine. (cat de bine? = destul de)
Hai afara! (unde hai? = afara)
Plecarea acolo m-a luat pe neasteptate.

ADVERBELE pot fi:
I. Dupa inteles:
A. de loc: acasa, aici, departe, acolo, aproape, imprejur, undeva, deasupra, dedesubt, sus, jos, unde, pretutindeni etc.;
B. de timp: acum, atunci, astazi, ieri, tarziu, devreme, odata, indata, cand, aseara, deocamdata etc.;
C. de mod: asa, astfel, abia, alene, uneori, bine, degraba, da, nu, negresit, impreuna, aievea, cum, barbateste etc..

II. Dupa structura:
A. simple: aici, sus, atunci, nu, ba, nici, poate, probabil, cum, unde, cand, ca, cat, cum, asemenea, etc.;
B. compuse: indelung, deasupra, indeaproape, astazi, rareori, acasa, departe, devreme, oarecum, oricand, undeva, vreodata, niciodata, candva, cateodata, maine-seara, ieri-dimineata, dupa-amiaza, dupa-masa, decat, precum, nicidecum, etc..

III. Provenite din alte parti de vorbire:
A. din adjective:
Copilul frumos este al meu. (frumos = adjectiv)
Vorbeste frumos. (frumos = adverb)
B. din substantive:
Aceasta seara este friguroasa. (seara = substantiv)
Seara invatam pentru a doua zi. (seara = adverb)
C. Adverbe obtinute prin derivare, de la alte parti de vorbire:
- scolareste (de la substantivul scolar), taras (de la verbul tari), binisor (de la adjectivul bine), grabis (de la substantivul graba) etc..

SCRIEREA UNOR ADVERBE COMPUSE:
- odata (cand are sensul lui "odinioara", "candva", "in acelasi timp");
o data (cand are sens de repetare: inca o data)
- numai (cand are sensul lui "doar")
nu mai (cand este o negatie)
- altadata (cu sensul de "odinioara")
alta data (cu sensul de "in alta imprejurare")
- altfel (cu sensul de "altminteri")
alt fel (nu acelasi fel)
- decat ("decat tine", intr-o comparatie)
de cat (in structuri de genul "de cat timp")
- deoparte (cu sens de "izolat")
de o parte (opus lui "de alta parte")
- demult (cu sensul lui "candva")
de mult (in structuri de genul: de mult timp)
- deloc (cu sensul lui "nicidecum")
de loc (originar: Este de loc din Arges.)

SI ADVERBUL ARE GRADE DE COMPARATIE:
1. Pozitiv: raspunde bine;
2. Comparativ
a) de superioritate: raspunde mai bine;
b) de egalitate: raspunde la fel de bine, raspunde tot atat de bine;
c) de inferioritate: raspunde mai putin bine;
2. Superlativ
a) relativ
- de superioritate: raspunde cel mai bine;
- de inferioritate: raspunde mai putin bine;
b) absolut: raspunde foarte bine, raspunde bine-bine, raspunde extraordinar de bine, raspunde biiiineee, raspunde tare bine, raspunde bine de tot etc..

FUNCTIILE SINTACTICE ALE ADVERBELOR:
El este altfel.
- altfel = nume predicativ, exprimat prin adverb de mod, fara grad de comparatie
Casa de acolo este veche.
- de acolo = atribut adverbial, exprimat prin adverb de loc, fara grad de comparatie
Am pus cartea jos.
- jos = complement circumstantial de loc, exprimat prin adverb de loc, gradul de comparatie pozitiv
Pleaca poimaine.
- poimaine = c.c.t., exprimat prin adverb de timp, fara grad de comparatie
Merg alene.
- alene = c.c.m., exprimat prin adverb de mod, gradul de comparatie pozitiv
E bine cand intelegi!
- bine = nume predicativ, exprimat prin adverb de mod, gradul de comparatie pozitiv
ADVERBELE DE MOD DIN EXPRESIILE FORMATE CU VERBUL "A FI" (e bine, e rau, e drept, e sigur, e probabil, asa e ect.) AU FUNCTIA SINTACTICA DE NUME PREDICATIV
Fireste ca a stiut.
- fireste = predicat verbal, exprimat prin adverb predicativ

ADVERBELE PREDICATIVE (fireste, negresit, pesemne, poate, desigur, cu siguranta) SUNT URMATE, DE OBICEI DE O PROPOZITIE SECUNDARA INTRODUSE PRIN conjunctia "ca".

------------------------------------------------------------------------------------------

LOCUTIUNILE ADVERBIALE sunt grupuri de cuvinte cu sens unitar, care au valoarea unui adverb si se comporta in propozitii ca adverbul:
cu ghiotura, cu nemiluita, cu toptanul, cu taraita, din contra, la/pe de o parte, de cu seara, de cu vreme, din vreme, de dimineata, de/in/pe fata, din contra, in jur, in/pe de laturi, in preajma, in sfarsit, in/la/pe/pana la urma, in vileag, in voie, in zadar, la fel, pe rand, fara indoiala, din nou, in general, in van, pe larg, pe scurt; cu una, cu doua; de-al doilea, pentru intaia data, pana la unu/una; din auzite, pe alese, pe ghicite, pe infundate, pe ocolite, pe soptite, pe sarite, pe (ne-)vazute; de-abia, de altminteri, de asemenea, in crucis, intr-aiurea, pe dinafara, pe furis; an de an, din ce in ce; din cand in cand; din clipa in clipa; mai-mai, rand pe rand, randuri-randuri, suta la suta, unul cate unul, valuri-valuri, zi de zi, de jur imprejur; de mila, de sila; de voie, de nevoie; pe vrute, pe nevrute; tac-pac, cu de-a sila, de-a azvarlita, de-a berbeleacul, de-a binelea, de-a curmezisul, de-a dreptul, de-a dura, de-a fir a par, de-a gata; de-a latul; de-a lungul; de-a-ndaratelea; de-a pururea, de-a valma; pe de-a-ntregul; acum un an, cel mult; cel putin; cel tarziu; cu chiu cu vai; cum nu se mai poate; cu noaptea-n cap; cu toate astea; de-aici inainte; din cale-afara; din capul locului; mai ales; mai apoi; pantru intaia oara; pana una-alta; pur si simplu; una, doua; unul dupa altul; val-vartej, de obicei, pe de rost, vrand-nevrand, ici-colo, etc..