Prof. Mirela Broasca : Semnele ortografice

Semnele ortografice (dupa DEX)

Semnele ortografice în sens strict^[1] sunt semne auxiliare folosite în scris, de regulă, la nivelul cuvântului^[2] — în interiorul unor cuvinte, pe lângă segmente de cuvinte sau între cuvinte care formează o unitate —, precum și în unele abrevieri.
Între unele dintre aceste semne există, în anumite situații, echivalență (deci posibilități de substituire), fiind posibilă și cumularea lor.
Semnele folosite (și) ca semne ortografice sunt apostroful, bara oblică, *blancul, cratima, linia de pauză, punctul, virgula, prezentate în cele ce urmează în ordine alfabetică.

1.2.1. Apostroful [']

Este singurul semn exclusiv ortografic; este rar folosit în ortografia românească actuală^[3].
În limba literară, apostroful^[4]:

• marchează, mai ales în stilul publicistic, în indicarea anilor calendaristici, absența accidentală a primei sau a primelor două cifre: '918, '89;

  În construcțiile cu prefixe de tipul ante-'89, post-'89, cratima precedă obligatoriu apostroful.

• se regăsește în unele împrumuturi din alte limbi (în care are alte funcții decât în română), cum sunt:
  • substantive comune neadaptate (five o'clock);
  • nume proprii străine de persoană (D'Annunzio, D'Artagnan, O'Neill);
  • nume de firme străine conținând „genitivul saxon” (Mc Donald's) — care s-a extins, în mod abuziv sau glumeț, și la unele nume românești de firme.

Apostroful nu se utilizează în scrierea formelor literare ale cuvintelor românești, ci notează realități fonetice din vorbirea familiară, neglijentă, populară sau regională, în tempo rapid, ori deficiențe de rostire ale unor vorbitori, apărând în utilizări contextuale ale cuvintelor (săru' mâna pentru sărut mâna).

De aceea, apostroful este folosit mai ales în stilul beletristic — în proză și în teatru pentru caracterizarea unor personaje prin reproducerea vorbirii lor, iar în poezie din motive de prozodie, permițând eliminarea unei silabe (O, vin', al nopții mele domn, /De ce nu vii tu, vină... Eminescu).

El notează căderea accidentală:

• a unui sunet:
  • consoană (al'fel, cân'va, da' , dom' , pentru altfel, cândva, dar, domn) sau
  • vocală (altădat' , făr' de, lu' (Mihai), numa' , pân' la, tocma' , vin' pentru altădată, fără de, lui (Mihai), numai, până la, tocmai, vino/vină) sau
• a mai multor sunete sau silabe (dom'le, 'neața pentru domnule, (bună) dimineața).

În ceea ce privește poziția, el poate apărea:

• la începutul unor cuvinte ( 'nainte pentru înainte);
• în interiorul unor cuvinte (dom'le pentru domnule) și mai ales
• la sfârșitul unor cuvinte (domnu' , scoal' pentru domnul, scoală), inclusiv la nivelul propoziției (las' pe mine pentru lasă pe mine) sau al frazei (las' că-i arăt eu, poa' să, tre' să pentru lasă că-i arăt eu, poate să, trebuie să).

În interiorul cuvintelor, apostroful nu este precedat, nici urmat de blanc; la început de cuvânt este, bineînțeles, precedat, dar nu urmat de blanc, iar la sfârșit de cuvânt este, firesc, urmat de blanc — inclusiv în cuvinte compuse sau locuțiuni care se scriu în cuvinte separate (făr' de, pân' să pentru fără de, până să).
Când căderea unui sunet se produce în cazul unui cuvânt scris în mod obișnuit cu cratimă, se folosește numai apostroful (care înlocuiește și cratima): înșir'te, mărgărite; mam'mare; sor'ta pentru înșiră-te, mama-mare, soră-ta.

În urma acestei căderi pot apărea în alăturare nemijlocită două sunete care nu formează o silabă, apostroful marcând și limita dintre silabe (Sal'tare, taică pentru Salutare ...).

Când se produce căderea vocalei finale a unui cuvânt și urmează un cuvânt care începe cu o vocală se folosește cratima, nu apostroful: D-ale carnavalului, făr-a spune, înșir-o, las-o, pân-acasă < De-ale carnavalului, fără a spune, înșiră + o, lasă + o, până acasă.

Când locul despărțirii la capăt de rând ar coincide cu locul apostrofului din interiorul unui cuvânt, acea despărțire trebuie evitată.

1.2.2. Bara oblică^[5] [/]

Folosită ca semn ortografic:

• în formule distributive^[6] care cuprind numele unor unități de măsură; acestea pot fi:
  • abreviate (km/h citit kilometri pe sau la oră) ori
  • neabreviate (kilometri/oră);
• în abrevierile c/val și m/n pentru contravaloare și motonavă.

Nu este precedată, nici urmată de blanc.

1.2.3. *Blancul^[7] [ ]

Constă în absența oricărui semn. Cuvintele se delimitează grafic prin blancuri potrivit statutului lexico-gramatical și sensului lor, funcția principală a blancului fiind aceea de semn de delimitare și separare a cuvintelor sau a elementelor componente ale unor cuvinte compuse (Anul Nou, câte unu, douăzeci și unu, Evul Mediu, Unirea Principatelor), ale locuțiunilor (altă dată „în altă împrejurare”) și ale altor grupuri relativ stabile de cuvinte (câte o dată).
El marchează în scris o realitate fonetică, și anume pauza care separă în vorbire aceste elemente.

Absența blancului (deci scrierea „legată”) marchează unitatea cuvintelor. Ea caracterizează cuvintele simple, majoritatea derivatelor și cuvintele compuse sudate, nedisociabile, pentru care v. 4. Scrierea derivatelor, compuselor, locuțiunilor și grupurilor de cuvinte.

Blancul are rol distinctiv, diferențiind secvențe identice ca sunete constitutive, dar care, despărțite prin blanc, reprezintă un grup de cuvinte (nici un conjuncție + numeral), în timp ce, scrise „legat”, alcătuiesc un singur cuvânt (!niciun adjectiv pronominal).
El poate compensa absența punctului între inițialele majuscule ale unei abrevieri: I D E B pentru Întreprinderea de Distribuție a Electricității; actualmente se preferă însă în aceste cazuri suprimarea și a blancurilor, mai economică.
Blancul poate preceda sau urma ori nu celelalte semne ortografice. În uzanțele scrierii limbii române (de tipar, la calculator, la mașină), blancul nu precedă, în general, semnele de punctuație, dar le urmează.

1.2.4. Cratima^[8] [-]

Este semnul ortografic cu cele mai multe funcții. În unele cazuri are caracter permanent (dă-l, de-a dreptul, las-o, s-a dus, ți-l dă, nu dă îl, de a dreptul, lasă o, se a dus, ți îl dă), iar în altele — accidental (de-abia sau de abia, n-am sau nu am)^[9].
Se folosește între cuvinte sau în interiorul unui cuvânt ori al unei abrevieri, având rolul de a lega sau, dimpotrivă, de a despărți elementele în cauză.
Astfel, cratima leagă:

• cuvinte pronunțate fără pauză;
• unele interjecții identice, repetate accidental;
• anumite prefixe de baza derivatului;
• prefixele ne- și re- și prepoziția de de baza derivatelor, respectiv a compuselor de la cuvinte care încep cu vocala î-, atunci când se produce căderea acesteia;
• componentele compuselor cu un grad mediu de sudură, ale unor locuțiuni și ale structurilor cu anumite substantive + adjectiv posesiv;
• articolul hotărât enclitic sau desinența de unele cuvinte greu flexionabile;
• formantul final al numeralelor ordinale și fracționare de numeralul cardinal corespunzător scris cu cifre;
• componentele ale unor abrevieri.

Ea desparte:

• silabele unui cuvânt pronunțat sacadat;
• segmentele unui cuvânt în cazul despărțirii acestuia la capăt de rând.

În toate cazurile cu excepția ultimului, cratima se folosește indiferent de poziția cuvântului pe rând, în timp ce în ultimul caz este condiționată de poziția segmentului de cuvânt la sfârșit de rând și se suprimă dacă acel segment nu mai ocupă această poziție.
Cratima nu este precedată sau urmată de blanc.
Uneori, una și aceeași cratimă poate cumula mai multe funcții, de exemplu, pe lângă marcarea calității de compus, poate nota și atașarea unui element gramatical sau/și producerea unor fenomene fonetice (la sfântu-așteaptă, împușcă-n-lună, ucigă-l-crucea).
Condițiile în care anumite elemente gramaticale se leagă de cuvântul de bază țin de domeniul gramaticii, cele în care anumite compuse sau derivate prezintă un grad mai mare sau mai mic de sudură și deci se scriu cu cratimă — de formarea cuvintelor, iar cele în care se produc anumite modificări fonetice — de domeniul foneticii, de aceea nu pot fi prezentate aici.
Utilizările cratimei se pot detalia după cum urmează. Astfel, cratima:

1. redă pronunțarea „legată” (însoțită, uneori, și de anumite modificări fonetice) a unor cuvinte care pot avea sau nu și existență independentă, notând o realitate fonetică permanentă sau accidentală.
   Ea poate marca pronunțarea fără pauză a două, trei sau, mai rar (mai ales în limba veche sau populară), patru ori chiar cinci cuvinte alăturate — cazuri în care se folosesc una (s-a dus, a luat-o), două (dându-le-o, pop. jelui-m-aș, înv. întreba-se-vor), trei (ducă-se-pe-pustii, înv. face-li-se-va) sau patru cratime: (un) lasă-mă-să-te-las.
   Unul dintre aceste cuvinte poate fi lung, respectiv semantic „plin”, iar celălalt sau celelalte — scurt(e)^[10] (dându-ni-le, ducându-l, ducându-se) sau pot fi toate scurte (ți-l dă) ori toate lungi (aducere-aminte, luare-aminte).
   Cuvintele neaccentuate pot fi proclitice sau enclitice: l-a dat, respectiv dă-l.
   În unele cazuri, pronunțarea fără pauză poate să nu conducă la alte modificări fonetice (ci numai morfologice sau de topică) ale cuvintelor implicate (pare-se față de se pare) sau poate duce la pronunțarea într-o singură silabă a unor cuvinte care, în alte situații, formează silabe diferite: am văzut-o față de înv. o am văzut.
   În altele, cratima poate semnala și producerea unor modificări fonetice suplimentare ale cuvintelor în cauză, și anume a sinerezei sau/și a eliziunii.

   Sinereza poate fi obligatorie (de-a dreptul [dĕa], le-a dat, [lĕa], mi-a spus [mĭa], mi-o dă [mĭo], ne-am dat [nĕam]) sau facultativă, redând rostirea în tempo rapid (de-abia [dĕabĭa] față de de abia [de abĭa] în tempo lent).

   Și eliziunea poate fi obligatorie (dintr-un, într-un, printr-un < dintru/întru/printru + un; într-adevăr < întru + adevăr; m-a (văzut) < mă + a; v-a (văzut) < vă + a (văzut); s-a (zis) < se + a (zis)) sau facultativă (c-a văzut/că a văzut; cu un copil/c-un copil, după o oră/dup-o oră, fără a vorbi/făr-a vorbi; n-aveam/nu aveam; n-a văzut/nu a văzut; n-o să vadă/nu o să vadă; până acolo/pân-acolo; s-o vadă/să o vadă).

   Există dublete sau triplete omofone neomografe, scrise separat, sau, când este vorba de cuvinte compuse — cu cratimă sau „legat”: într-una prep. + num., dar întruna adv.; l-a pr. + vb. aux., dar la prep.; ne-am pr. + vb. aux., dar neam s. n.; s-a pr. + vb. aux., dar sa pr., adj. pr.; v-a pr. + vb. aux., dar va vb. aux.

   Când căderea unui sunet se produce în interiorul unui cuvânt scris cu cratimă, se recomandă folosirea numai a apostrofului (înșir'te, mărgărite, nu înșir'-te < înșiră-te).

2. redă rostirea în tempo rapid a derivatelor cu prefixele ne- și re- de la teme care încep cu îm-, în- și, neliterar, a compuselor cu prepoziția de de la același tip de teme, notând afereza lui î- la începutul cuvintelor de bază (ne-mpăcat, ne-ncetat, a re-mpărți, a re-ncălzi față de rostirea în tempo lent neîmpăcat, neîncetat, a reîmpărți, a reîncălzi; de-mpărțit, de-nmulțit față de deîmpărțit, deînmulțit).

   Această posibilitate este exploatată în poezie, din rațiuni prozodice: Ne-nțeles rămâne gândul /Ce-ți străbate cânturile... Eminescu.

3. marchează limitele dintre silabele unor cuvinte rostite sacadat, cu valoare stilistică (Ne-mer-ni-cu-le!), numărul cratimelor fiind în funcție de lungimea cuvântului.
4. servește la atașarea anumitor prefixe sau sufixe (ex-ministru, poe-esc), pentru care v. 4.1.1. Prefixe și derivate cu prefixe, 4.1.2. Sufixe și derivate cu sufixe.
5. unește elementele unor cuvinte compuse: !mai-mult-ca-perfect, v. 4.2. Scrierea cuvintelor compuse.

   La scrierea substantivelor compuse disociabile, cratima dispare în cazul intercalării altor elemente: prim-ministru, dar primul nostru ministru.

6. unește componentele unor locuțiuni: calea-valea, v. 4.3. Scrierea locuțiunilor.
7. unește componentele secvențelor substantiv denumind grade de rudenie sau relații sociale + adjectiv posesiv (fără sau cu apocopă): mamă-ta/mă-ta, soră-ta/sor-ta, stăpână-sa, taică-su/ta-su.
8. leagă articolul hotărât enclitic sau desinența de cuvintele greu flexionabile, în cazul:
   • numelor literelor și sunetelor: x-ul, x-uri;
   • substantivelor provenite din numerale cardinale notate cu cifre: 10-le „nota 10”, 11-le „echipa de fotbal”;
   • împrumuturilor și numelor de locuri a căror finală prezintă deosebiri între scriere și pronunțare: acquis-ul; !bleu-ul; Bruxelles-ul; !dandy-ul, pl. art. !dandy-i (nu dandi, pl. art. dandii); show-ul, show-uri;
     

     !Se recomandă atașarea fără cratimă a articolului sau a desinenței la împrumuturile — chiar neadaptate sub alte aspecte — terminate în litere din alfabetul limbii române pronunțate ca în limba română: boardul, boarduri; clickul, clickuri; trendul, trenduri.

   • substantivelor provenite din abrevieri sau sigle: pH-ul, RATB-ul.
9. leagă formanții -lea, -a la numeralele ordinale și -ime la numerale fracționare de numeralele cardinale corespunzătoare scrise cu cifre (romane sau arabe): al XI-lea, a 11-a, 16-imi;
10. marchează omiterea unei secvențe din interiorul cuvântului în abrevierile discontinue: ad-ție, d-ta, P-ța pentru administrație, dumneata, Piața.
11. se păstrează în abrevierile compuselor scrise cu cratimă (lt.-maj., N-V, S-E pentru locotenent-major, nord-vest, sud-est).
12. poate lega unele interjecții identice, repetate accidental (bla-bla-bla, cioc-cioc-cioc, fiu-fiu, ha-ha-ha, hai-hai, ham-ham, hor-hor, la-la-la, pâș-pâș, pis-pis-pis, pui-pui, tranca-tranca, țâr-țăr).

    Interjecțiile repetate se pot despărți și prin virgulă (hai, hai; ham, ham).

13. poate lega unele cuvinte care se repetă identic (doar-doar, foarte-foarte, încet-încet, mai-mai, poate-poate, prea-prea) sau cu unele modificări (încet-încetișor, singur-singurel).

1.2.5. Linia de pauză^[11] [–]

Este utilizată ca semn ortografic numai în scrierea unor cuvinte compuse complexe (cu caracter mai mult sau mai puțin ocazional) care cuprind cel puțin un cuvânt compus scris cu cratimă: americano–sud-coreean, nord–nord-vest, sud-est–nord-vest.
În această situație nu este precedată sau urmată de blanc.

Când locul despărțirii la capăt de rând a unui compus scris cu linie de pauză coincide cu locul acesteia, linia de pauză ține și locul cratimei.

1.2.6. Punctul^[12] [.]

Este folosit ca semn ortografic după majoritatea abrevierilor, și anume după cele care păstrează una sau mai multe litere din partea inițială a cuvântului abreviat, nu și ultima lui literă (etc., ian., id., nr., v. pentru et caetera, ianuarie, idem, numărul, vezi), inclusiv în abrevierile de la prenume (I. pentru Ion).
Prin tradiție, se admit însă și excepții (dr. pentru doctor).

Nu sunt urmate de punct:

• abrevierile care păstrează finala cuvântului abreviat: cca, dl, dle, dna, d-ta pentru circa, domnul, domnule, doamna, dumneata;
• abrevierile numelor punctelor cardinale: E, N, V, S;
• simbolurile majorității unităților de măsură: cm, !gal, m, kg pentru centimetru, galon, metru, kilogram;
• simbolurile unor termeni din domeniul științific și tehnic: matematică, fizică (A pentru arie, N pentru număr natural), chimie (simbolurile elementelor chimice: C, Cl, Mg pentru carbon, clor, magneziu), medicină (!Rh).

Nu se scriu cu punct între litere abrevierile care conțin fragmente de cuvinte: TAROM pentru Transporturile Aeriene Române.

Se pot scrie cu sau fără punct între literele componente abrevierile compuse din mai multe inițiale majuscule (A.C.T.H./ACTH, C.E.C./CEC, O.N.U./ONU, P.F.L./PFL); !actualmente se preferă scrierea fără puncte despărțitoare: SUA, UNESCO.

Unele abrevieri (împrumutate ca atare și care au dobândit statut de cuvinte) se scriu totdeauna fără punct: HIV, SIDA.

Scopul abrevierilor fiind acela de a face economie de spațiu, după abrevieri, punctul nu este precedat de blanc, iar în interiorul abrevierilor complexe nu este în general precedat, nici urmat de blanc (a.c., ș.a. pentru anul curent, și alții/și altele — dar nr. crt. pentru numărul curent).

În unele abrevieri complexe, punctul interior este urmat de cratimă când se abreviază un compus scris cu cratimă (lt.-maj. pentru locotenent-major).

Punctul se folosește și la notarea în cifre a datei (01.01.2000); semne echivalente: bara, cratima.

1.2.7. Virgula [,]

Deși este semn de punctuație, virgula^[13] (neprecedată, dar, bineînțeles, urmată de blanc) se folosește uneori cu o funcție asemănătoare cu a cratimei:

• în interiorul unor locuțiuni adverbiale cu structură simetrică: cu chiu, cu vai; de bine, de rău (v. și 4.3. Scrierea locuțiunilor);
• între interjecții identice care se repetă (boc, boc; cioc, cioc, cioc; hai, hai; ham, ham; mac, mac; miau, miau; nani, nani) sau între interjecții cu valoare apropiată (trosc, pleosc).
• între cuvinte care se repetă — identic (doar, doar) — sau cu unele modificări: încet, încetișor.

  Acestea se pot despărți și prin cratimă (cioc-cioc-cioc; doar-doar; încet-încetișor) sau, în cazul interjecțiilor, prin semnul exclamării (boc! boc!; trosc! pleosc!). Succesiunile de interjecții cu valori diferite se scriu în cuvinte separate (ia hai).

Prof. Mirela Broasca: Ce invatam la lb. romana pentru BAC 2015?(REAL+ UMAN)

Programa pentru BAC 2015 la limba si literatura romana

 Trebuie precizat ca NU este necesar sa se pregateasca si ''Danila Prepeleac'', si ''Povestea lui Harap-Alb'', de I. Creanga, fiind suficienta DOAR o singura opera, la fel ca si pentru ''Padurea spanzuratilor'' si ''Ion'', de L. Rebreanu (un singur roman este de ajuns!) . Se va alege si intre '' Maitreyi'' si ''Ultima noapte...'' , ambele fiind romane subiective, deci este suficienta o singura opera (la alegere!). La profil real, ''relatia dintre doua personaje''  NU se mai solicita. Mult succes!

PROFIL REAL şi PROFIL UMANIST
– TEME COMUNE –

*TRĂSĂTURI ALE CURENTELOR CULTURALE/ LITERARE reflectate în textele literare studiate sau în texte la prima vedere.
*PERIOADA VECHE: CURENTE CULTURALE/ LITERARE ÎN SECOLELE XVII-XVIII
* Umanismul: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce
* Iluminismul: Şcoala Ardeleană
*PERIOADA MODERNĂ:
a. SECOLUL AL XIX-LEA – ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA
*Perioada paşoptistă (Paşoptismul): Revista „Dacia literară”
– „Malul Siretului” de Vasile Alecsandri ( pastel)
sau
– „Alexandru Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi (nuvelă comentariu + caracterizarea protagonistului)
*Criticismul junimist. Junimea şi „Convorbiri literare” (eseu)
1. Titu Maiorescu (autor canonic) – studii critice la alegere
– „O cercetare critică asupra poeziei române de la l867”
sau
– „Eminescu şi poeziile lui”
sau
– „În contra direcţiei de astăzi în cultura română”
sau
– „Comediile d-lui I.L.Caragiale”
2. Ion Creangă (autor canonic) -
– „Povestea lui Harap-Alb” (basm cult) – comentariu + caracterizarea personajului de basm cult
b. CURENTE CULTURALE/ LITERARE ÎN SECOLUL AL XIX-lea ŞI ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA (romantismul, realismul, simbolismul)
* Romantismul (definiţie, trăsături, reprezentanţi)
3. Mihai Eminescu – (autor canonic) – poet romantic  (cel puţin două poezii)
- „Revedere”
sau
- „Dorinţa”
sau
- „Floare albastră”
sau
- „Luceafărul”
sau
- „Odă (în metru antic)”
sau
- „Scrisorile”
* Realismul (definiţie, trăsături, reprezentanţi)
4. Ioan Slavici (autor canonic) – scriitor realist
- „Moara cu noroc” (nuvelă) – comentariu literar + caracterizarea personajului de nuvelă
DRAMATURGIA
* Comedia realistă (definiţie, trăsături)
5. Ion Luca Caragiale (autor canonic) – scriitor realist
- „O scrisoare pierdută” (comedie) – comentariu literar + caracterizarea unui personaj de comedie/ personaj dramatic (Zoe Trahanache/ Zaharia Trahanache/ Nae Caţavencu/ Agamemnon Dandanache/ Ghiţă Pristanda etc.)
* Simbolismul (definiţie, trăsături, reprezentanţi)
6. George Bacovia (autor canonic) – poet simbolist
- „Plumb”
sau
- „Lacustră”
sau
- „Decor”
sau
- „De iarnă”
sau
- „Nocturnă”
c. PERIOADA INTERBELICĂ
*CURENTE CULTURALE/ LITERARE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ
* Modernismul românesc (definiţie, trăsături, reprezentanţi)
7. Eugen Lovinescu (autor canonic) – istoric şi critic literar, estetician şi prozator (iniţiatorul modernismului românesc)
- „Istoria literaturii române moderne”, capitolul „Creaţia obiectivă: L.Rebreanu: Ion” sau alt studiu
* Orientări tematice în romanul interbelic  (eseu-studiu de caz)
Modernismul. Tipuri de roman în perioada interbelică
8. Liviu Rebreanu (autor canonic) – scriitor realist
- „Ion” (roman realist-obiectiv) – comentariu literar + caracterizarea personajului de roman interbelic (Ion)
9. George Călinescu (autor canonic) – scriitor modern
- „Enigma Otiliei” (roman realist-obiectiv) – comentariu literar + caracterizarea personajului de roman interbelic (Felix Sima/ Otilia Mărculescu etc.)
10. Camil Petrescu (autor canonic) – scriitor modern
- „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (roman subiectiv/ roman al experienţei) – comentariu literar + caracterizarea personajului de roman interbelic subiectiv (Ştefan Gheorghidiu)
sau
- „Patul lui Procust” (roman subiectiv/ roman al experienţei) – comentariu literar + caracterizarea personajului de roman interbelic subiectiv (George Demetru Ladima)
sau
Mircea Eliade – ATENŢIE! NU este scriitor canonic
- „Maitreyi” (roman subiectiv/ roman al experienţei) – – comentariu literar + caracterizarea personajului de roman interbelic subiectiv (Allan, Maitreyi)
*Poezia interbelică modernă
11. Tudor Arghezi (autor canonic) – poet modern
- „Testament”– artă poetică – poezie modernă
sau
- „Flori de mucigai” – artă poetică – poezie modernă
12. Lucian Blaga (autor canonic) – poet modern
- „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” – artă poetică – poezie modernă
sau
- „Lumina” – poezie modernă
sau
- „Gorunul” – poezie modernă
13. Ion Barbu (autor canonic) – poet modern
- „Riga Crypto şi lapona Enigel” – poezie epică, poezie modernă
sau
– „Din ceas dedus… („Joc secund”)- artă poetică – poezie modernă
* Tradiţionalismul (definiţie, trăsături, reprezentanţi)
14. Mihail Sadoveanu (autor canonic) – scriitor tradiţional
- „Baltagul” (roman realist-obiectiv tradiţional) – comentariu literar + caracterizarea personajului de roman interbelic (Vitoria Lipan)
Vasile Voiculescu – poet tradiţional
- „În grădina Ghetsemani” – poezie tradiţională
sau
Ion Pillat – poet tradiţional
- „Aci sosi pe vremuri”– poezie tradiţională
d. PERIOADA POSTBELICĂ
*Romanul în perioada postbelică (eseu)
15. Marin Preda (autor canonic) – scriitor realist
- „Moromeţii” (roman realist-obiectiv) – comentariu literar + caracterizarea personajului de roman postbelic (Ilie Moromete)
sau
- „Cel mai iubit dintre pământeni” (roman realist-subiectiv) - comentariu literar + caracterizarea personajului de roman postbelic (Victor Petrini)
*Poezia în perioada postbelică
* Neomodernismul (trăsături, reprezentanţi)
16. Nichita Stănescu (autor canonic) – poet  neomodernist
- „Leoaică tânără, iubirea” – artă poetică, poezie postbelică şi neomodernistă
sau
- „Poveste sentimentală” – artă poetică, poezie postbelică şi neomodernistă
sau
- „Cântec” – artă poetică, poezie postbelică şi neomodernistă
sau
- „Lecţia despre cub” – artă poetică, poezie postbelică şi neomodernistă
- „Către Galateea” – artă poetică, poezie postbelică şi neomodernistă
17. Marin Sorescu (autor canonic) – poet neomodernist
- „Echerul” – poezie postbelică şi neomodernistă
sau
- „Poveste” - poezie postbelică şi neomodernistă
* Postmodernismul (definiţie, trăsături, reprezentanţi)
Mircea Cărtărescu – poet postmodern
- „Georgica a IV-a” – poezie postbelică şi postmodernistă
sau
- „Ciocnirea” – poezie postbelică şi postmodernistă
sau
- „Levantul” – epopee postbelică
* Teatrul în perioada postbelică
17. Marin Sorescu (autor canonic) – dramaturg neomodernist
- „Iona” (dramă postbelică/ text dramatic postbelic) – comentariu literar + caracterizarea protagonistului Iona
N.B.
Numerele din dreptul numelor indică totalul autorilor canonici (obligatorii) pentru ambele profiluri.

****************************************************************************
PROFILUL UMANIST

TEME ÎN PLUS

*FUNDAMENTE ALE CULTURII ROMÂNE
- Originile şi evoluţia limbii române (eseu)
*PERIOADA MODERNĂ:
a. Secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea:
- România, între Occident şi Orient (eseu)
b. CURENTE CULTURALE/ LITERARE ÎN SECOLUL AL XIX-lea ŞI ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA
*Prelungiri ale romantismului şi clasicismului
- „Rugăciune” de Octavian Goga
sau
- „De demult” de Octavian Goga
sau
- „Mânioasă” de George Coşbuc
sau
- „Moartea lui Fulger” de George Coşbuc
c. PERIOADA INTERBELICĂ:
CURENTE CULTURALE/ LITERARE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ
*DRAMA
- „Jocul ielelor” de Camil Petrescu (scriitor canonic)
*Avangardismul – (definiţie, trăsături, reprezentanţi)
- „Ora fântânilor” de Ion Vinea
* Identitate culturală în context european (eseu)
D. PERIOADA POSTBELICĂ
*Un roman scris după 1980:
- „Femeia în roşu”  de Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş (apărut în decembrie 1990)
sau
- „Zmeura de câmpie” de Mircea Nedelciu (apărut în 1984)

Prof. Mirela Broasca: Prepozitia si conjunctia-fisa recapitulativa

Prepoziţia

 1. Prepoziţia este o parte de vorbire auxiliară care exprimă

 raportul sintactic de subordonare dintre cuvinte în cadrul propoziţiei.

Prepoziţia este un instrument gramatical ce implică prezenţa a doi termeni,

 unul fiind un termen regent, iar celălalt subordonatul său:  

o pădure de stejari, casa de lângă drum, a se sfătui cu prietenii, 

a intra în vagon.

2. Prepoziţia nu îndeplineşte funcţia sintactică de parte de propoziţie; 

ea formează însă, împreună cu părţile de vorbire pe care le introduce, 

unităţi sintactice ce funcţionează ca o singură parte de propoziţie:

 casă de piatră (prepoziţia de intră în structura unui atribut); 

a se apropia de râu (prepoziţia de intră în structura unui 

complement circumstanţial de loc).

În calitatea lor de mijloc de realizare a raportului de subordonare

 în cadrul propoziţiei, prepoziţiile introduc, de cele mai dese ori, 

atribute sau complemente pe care le leagă de cuvintele 

determinate de acestea: drum de ţară, ziua de mâine, 

a tăia pâine cu cuţitul, a merge spre casă.

3. Din punct de vedere morfologic, prepoziţia este o parte de vorbire neflexibilă.

Clasificarea prepoziţiilor

 După structură, prepoziţiile sunt de două feluri: a) prepoziţii simple şi b) prepoziţii compuse.

● În categoria prepoziţiilor simple intră:

a) prepoziţiile primare. Acestea sunt alcătuite dintr-un singur element:

 a, asupra, către, contra, cu, de, după, fără, în, între,

 întru, la, lângă, pe, pentru, peste, până, spre, sub;

b) prepoziţiile formate prin conversiunea altor părţi de vorbire

 (adverbe, substantive şi participii): dedesubtul, dinaintea, 

dinapoia, dindărătul, înaintea, înapoia, îndărătul, înăuntrul,

 împrejurul, împotriva (de la adverbe);  

graţie, mulţumită (de la substantive); datorită (de la participiu).

● Prepoziţiile compuse sunt cele formate:

a) prin contopirea a două prepoziţii primare: deasupra, despre, 

din, dinspre, dintre, înspre, prin, printre;

b) prin alăturarea a două prepoziţii primare: de către, fără de,  

de pe, de după, de la, de lângă, de peste, pe lângă, pe sub,  

până la, până spre etc.

Notă. Prin valoarea lor, se apropie de prepoziţii adverbele: ca (comparativ),

 cât, decât, asemenea, aidoma, conform, contrar, drept,  

potrivit, exclusiv şi gerunziile: excluzând, privind, vizând.

Rolul şi raporturile exprimate de prepoziţii

 1. Singure, prepoziţiile nu au funcţie sintactică, dar ele formează grupuri prepoziţionale care pot îndeplini diverse funcţii sintactice în propoziţie. Prepoziţia poate intra în structura următoarelor părţi de propoziţie:

● atributul: Era o carte cu poze. (Cezar Petrescu)

● complementul: Pe copii nu-i aduce barza. (G. Călinescu)

● numele predicativ: Copacii sunt de cărbune. (Cezar Petrescu)

● elementul predicativ suplimentar: 

Socotea acest ceas drept o urgie trimisă de sus. (Cezar Petrescu)

2. De cele mai multe ori, prepoziţia poate subordona unui termen regent:

● substantive: Şi-a construit o casă de piatră.

 (prepoziţia de introduce un substantiv care îndeplineşte funcţia sintactică de 

atribut);

● pronume: Nu am vorbit cu el. 

 (prepoziţia cu introduce un complement indirect exprimat printr-un pronume);

● numerale: Despre cei trei s-a discutat detaliat.  

(prepoziţia despre introduce un numeral având funcţia sintactică 

de complement indirect).

Uneori, cuvântul introdus prin prepoziţie poate fi:

● un adverb: Nu vreau să plec de aici. 

 (prepoziţia de marchează funcţia de complement circumstanţial de loc 

a adverbului aici);

● un verb la infinitiv: Până a pleca, vreau să vorbesc cu voi. 

 (prepoziţia până introduce un complement circumstanţial exprimat

 printr-un infinitiv);

● un adjectiv: Ne cunoaştem de mici. 

(prepoziţia de introduce un complement circumstanţial de timp 

exprimat printr-un adjectiv).

Conjuncţia

Definiţie: Este partea de vorbire neflexibilă care leagă două părţi de propoziţie de
acelaşi fel cau propozitii in fraza.
După formă conjuncţiile pot fi:
- simple: nici, însă, ba, că, ci, căci, ci, dacă, de, deşi, fiindcă, iar, încât, ori, sau, şi
- compuse: ca să, ci şi, cum că, fără să, pentru că, până să.
Tot rol de conjuncţii au şi:
-grupuri de cuvinte în care există şi o conjuncţie: în caz că , cu scopul să, 
din pricina că,fără să.
-pronume: care, cine, ce, oricare, oricine
-adverbe: când, unde, cum, cât , încotro.
Se împart în conjuncţii coordonatoare (căci, ci şi, dar, iar, însă, nici, ori, sau, şi),
 şi
subordonatoare (ca să, cum că, dacă, deşi, deoarece, fără să, încât, 
pentru ca să, pentru că, până să etc.).
În propoziţie leagă:
Subiecte: Mihai şi Elena sunt prieteni.
Nume predicative: Ei sunt harnici dar neascultători.
Atribute: Am citit o carte interesanta însă foarte mare.
Complemente: El poate rezolva probleme sau exerciţii .
În propoziţie leagă:
Propoziţii de acelaşi fel:-principale: Lucrează şi se bucură de rezultatele muncii sale.
-secundare: Ştiu că Mircea cel Bătrân a domnit în Ţara Românească.

Prof. Mirela Broasca: Adverbul si interjectia

ADVERBUL

1. Adverbul este partea de vorbire care exprimă o caracteristică a unei acţiuni sau circumstanţa în care se desfăşoară o acţiune sau există o însuşire (bine, repede, aici, acum). Este o parte de vorbire autosemantică, neflexibilă.

2. În propoziţie adverbul poate determina un verb arătând când, unde şi cum se desfăşoară o acţiune: Vine azi. Suntem acasă. Lucrează bine. Adverbul mai poate determina un adjectiv (aproape mort) sau un alt adverb (prea devreme). Adverbul răspunde la întrebările când? unde? cum?, funcţionând cel mai frecvent în calitate de complement circumstanţial.

Clasificarea adverbelor după înţeles

 După modul de exprimare a caracteristicii sau circumstanţei, adverbele sunt de două feluri: a) adverbe nepronominale şi b) adverbe pronominale.

1. Adverbele nepronominale sau propriu-zise denumesc direct caracteristici sau circumstanţe ale acţiunilor. După înţelesul lor, acestea se pot împărţi în următoarele categorii: a) adverbe de mod, b) adverbe de loc, c) adverbe de timp.

Adverbele de mod exprimă modul sau felul în care se desfăşoară acţiunea verbului. Adverbele de mod răspund la întrebarea cum? Ele reprezintă cea mai numeroasă clasă şi au foarte multe nuanţe de sens.

Din punct de vedere semantic, ele se împart în următoarele categorii:

a) de mod propriu-zise	abia, aşa, bine, rău, mereu,  încet, repede, uşor, greu, amar,  bărbăteşte, frăţeşte,omeneşte,  prieteneşte;
b) de cantitate	aproape, aproximativ, atât, cam,  circa, întrucâtva, îndeajuns,  suficient, destul, puţin, mult;
c) de probabilitate şi posibilitate	poate, probabil, pesemne, oare,  cică, parcă, posibil
d) de afirmaţie	da, desigur, evident, fireşte,  negreşit,bineînţeles, sigur,realmente
e) de negaţie	nu, nici, nicidecum
f) de restricţie	decât, deja, doar
g) de precizare / subliniere	chiar, numai, tocmai, deodată,anume
h) de durată / iterative	mai, încă, mereu, necontenit,  neîncetat, permanent, tot, iarăşi,  adesea, arareori,deseori,  câteodată;

Adverbele de loc arată locul unde se desfăşoară acţiunea verbului. Adverbele de loc răspund la întrebarea unde? Cele mai frecvente adverbe de loc sunt următoarele:

adverbe de loc

acasă, afară, aproape, departe, jos, sus,  înainte, înapoi, alături, împrejur,  pretutindeni, aiurea;

Adverbele de timp exprimă timpul în care se desfăşoară acţiunea verbului. Adverbele de timp răspund la întrebarea când? Cele mai frecvente adverbe de timp sunt următoarele:

adverbe de timp

astăzi, mâine, poimâine, ieri, îndată,  degrabă, deunăzi, odinioară, odată,  demult, devreme, târziu;

2. Adverbele pronominale exprimă indirect, prin raportare la context, caracteristica sau circumstanţa în care se desfăşoară o acţiune. În propoziţie ele substituie adverbele nepronominale. După semnificaţia lor, se împart în următoarele subclase:

a) demonstrative: acolo, acum,	atunci, încoace, încolo, aici, asa;
b) interogative	cum? unde? încotro? cât? când?dincotro?
c) relative	cum, unde, încotro, când, cât
d) nehotărâte	oricum, orişicum, cumva, altcumva,  oarecum, oriunde, orişiunde, undeva,  altundeva, oriîncotro, oricând, orişicând,  cândva,altcândva, altădată, oricât, orişicât
e) negative	nicidecum, nicăieri, niciodată, nicicând

 

Clasificarea adverbelor după formă

 1. Din punctul de vedere al structurii lor, adverbele se împart în următoarele două subclase: a) adverbe simple şi b) adverbe compuse.

2. Din categoria adverbelor simple (marea majoritate) fac parte adverbele primare, adverbele moştenite şi adverbele împrumutate (azi, ieri, mereu, aşa, cum, când), precum şi cele provenite din alte părţi de vorbire (absolut, destul, exact, încet, părinteşte, pieziş, totalmente).

3. Adverbele compuse sunt de mai multe tipuri. Ele au următoarele structuri:

a) adverb + substantiv: azi-dimineaţă, ieri-noapte, mâine-seară;

b) adverb + adverb: oriunde, oarecum, orişicând, târâş-grăpiş;

c) prepoziţie + adverb: de abia, până când, până unde, dincotro.

INTERJECŢIA

 Interjecţia este o parte de vorbire neflexibilă care exprimă, prin sunete articulate, senzaţii, stări sufleteşti, manifestări de voinţă ale vorbitorului sau imită sunete şi zgomote din natură.

Clasificarea interjecţiilor

1. După structură şi din punctul de vedere al originii lor, interjecţiile se grupează în următoarele clase:

● interjecţii primare (simple): ah!, aoleu!, of!, vai!, bre!, poc!, bravo!, halal!, adio! etc.

● interjecţii compuse: cioc-boc!, hodoronc-tronc!, tic-tac!, trosc-pleosc!, 
treanca-fleanca!, tura-vura! etc.

● interjecţii formate din alte părţi de vorbire sau din grupuri de cuvinte prin conversiune: Doamne!, Poftim!, Ca să vezi!, Doamne fereşte!, Ajutor! etc.

2. După semnificaţia lor, interjecţiile sunt de trei feluri:

● interjecţii cu valoare emotivă (exprimă senzaţii sau sentimente): a!, 
ah!, aoleu!, aş!, brr!, bravo!, ehe!, halal!, hm!, oho!, of!, poftim!, ura!, vai!, zău! etc.

● interjecţii care exprimă un act de voinţă sau servesc ca mijloc de adresare: ajutor!, aho!, alo!, bre!, cea!, cuţu-cuţu!, haide!, hăis!, ho!, iată!, 
măi!, pst!, ptru!, pui-pui!, stop!, zât! etc.

● interjecţii imitative sau onomatopee (reprezintă reproducerea aproximativă a sunetelor din lumea înconjurătoare): bang!, bâz!, boc!, 
bâldâbâc!, buf!, cirip!, cotcodac!, cucu!, cucurigu!, gogâlţ!, ham!, haţ!, hor!,
 mârr!, piu!,
 pleosc!, trosc!, zdup!, zvâr! etc.

Cele mai multe interjecţii cu valoare emotivă sunt polisemantice. Ele îşi precizează sensul doar în cadrul contextelor în care apar.

Întrebuinţarea interjecţiilor

După rolul lor, se disting următoarele tipuri de interjecţii:

a) interjecţii care alcătuiesc propoziţii neanalizabile. Ele se folosesc fără a realiza relaţii cu celelalte părţi ale propoziţiei: Vai, mă doare! Ura, am învins! Sfinte Dumnezeule, ce-ai păţit?

b) interjecţie care îndeplinesc funcţia unei părţi de propoziţie. Aceste interjecţii se încadrează în structura sintactică a propoziţiei îndeplinind următoarele funcţii sintactice:

● subiect: Din desiş se auzea mor-mor-mor!

● predicat: Hai la culcare! El atunci trosc! una la ceafă!

● nume predicativ: Era vai de capul lor!

● complement direct: Am auzit trosc! şi puntea s-a rupt în două.

● complement circumstanţial de mod: Bătea cioc! cioc! la fereastră.

● complement instrumental: Avea o haină căptuşită cu aoleu!

Adverbul(fisa pentru gimnaziu)

ADVERBUL este partea de vorbire neflexibila, care determina un verb, un adjectiv, un alt adverb, o interjecție  un substantiv, arătând împrejurarea in care se petrece acțiunea (indicii de timp și de spațiu , caracteristica unei acțiuni (modul in care se realizează acțiunea), caracteristica unei însușiri sau a unui adverb:
Vom merge maine acolo.
Vei invata rapid teoria.
El este putin timid. (cat de timid? = putin)
Ea recita destul de bine. (cat de bine? = destul de)
Hai afara! (unde hai? = afara)
Plecarea acolo m-a luat pe neasteptate.

ADVERBELE pot fi:
I. Dupa inteles:
A. de loc: acasa, aici, departe, acolo, aproape, imprejur, undeva, deasupra, dedesubt, sus, jos, unde, pretutindeni etc.;
B. de timp: acum, atunci, astazi, ieri, tarziu, devreme, odata, indata, cand, aseara, deocamdata etc.;
C. de mod: asa, astfel, abia, alene, uneori, bine, degraba, da, nu, negresit, impreuna, aievea, cum, barbateste etc..

II. Dupa structura:
A. simple: aici, sus, atunci, nu, ba, nici, poate, probabil, cum, unde, cand, ca, cat, cum, asemenea, etc.;
B. compuse: indelung, deasupra, indeaproape, astazi, rareori, acasa, departe, devreme, oarecum, oricand, undeva, vreodata, niciodata, candva, cateodata, maine-seara, ieri-dimineata, dupa-amiaza, dupa-masa, decat, precum, nicidecum, etc..

III. Provenite din alte parti de vorbire:
A. din adjective:
Copilul frumos este al meu. (frumos = adjectiv)
Vorbeste frumos. (frumos = adverb)
B. din substantive:
Aceasta seara este friguroasa. (seara = substantiv)
Seara invatam pentru a doua zi. (seara = adverb)
C. Adverbe obtinute prin derivare, de la alte parti de vorbire:
- scolareste (de la substantivul scolar), taras (de la verbul tari), binisor (de la adjectivul bine), grabis (de la substantivul graba) etc..

SCRIEREA UNOR ADVERBE COMPUSE:
- odata (cand are sensul lui "odinioara", "candva", "in acelasi timp");
o data (cand are sens de repetare: inca o data)
- numai (cand are sensul lui "doar")
nu mai (cand este o negatie)
- altadata (cu sensul de "odinioara")
alta data (cu sensul de "in alta imprejurare")
- altfel (cu sensul de "altminteri")
alt fel (nu acelasi fel)
- decat ("decat tine", intr-o comparatie)
de cat (in structuri de genul "de cat timp")
- deoparte (cu sens de "izolat")
de o parte (opus lui "de alta parte")
- demult (cu sensul lui "candva")
de mult (in structuri de genul: de mult timp)
- deloc (cu sensul lui "nicidecum")
de loc (originar: Este de loc din Arges.)

SI ADVERBUL ARE GRADE DE COMPARATIE:
1. Pozitiv: raspunde bine;
2. Comparativ
a) de superioritate: raspunde mai bine;
b) de egalitate: raspunde la fel de bine, raspunde tot atat de bine;
c) de inferioritate: raspunde mai putin bine;
2. Superlativ
a) relativ
- de superioritate: raspunde cel mai bine;
- de inferioritate: raspunde mai putin bine;
b) absolut: raspunde foarte bine, raspunde bine-bine, raspunde extraordinar de bine, raspunde biiiineee, raspunde tare bine, raspunde bine de tot etc..

FUNCTIILE SINTACTICE ALE ADVERBELOR:
El este altfel.
- altfel = nume predicativ, exprimat prin adverb de mod, fara grad de comparatie
Casa de acolo este veche.
- de acolo = atribut adverbial, exprimat prin adverb de loc, fara grad de comparatie
Am pus cartea jos.
- jos = complement circumstantial de loc, exprimat prin adverb de loc, gradul de comparatie pozitiv
Pleaca poimaine.
- poimaine = c.c.t., exprimat prin adverb de timp, fara grad de comparatie
Merg alene.
- alene = c.c.m., exprimat prin adverb de mod, gradul de comparatie pozitiv
E bine cand intelegi!
- bine = nume predicativ, exprimat prin adverb de mod, gradul de comparatie pozitiv
ADVERBELE DE MOD DIN EXPRESIILE FORMATE CU VERBUL "A FI" (e bine, e rau, e drept, e sigur, e probabil, asa e ect.) AU FUNCTIA SINTACTICA DE NUME PREDICATIV
Fireste ca a stiut.
- fireste = predicat verbal, exprimat prin adverb predicativ

ADVERBELE PREDICATIVE (fireste, negresit, pesemne, poate, desigur, cu siguranta) SUNT URMATE, DE OBICEI DE O PROPOZITIE SECUNDARA INTRODUSE PRIN conjunctia "ca".

------------------------------------------------------------------------------------------

LOCUTIUNILE ADVERBIALE sunt grupuri de cuvinte cu sens unitar, care au valoarea unui adverb si se comporta in propozitii ca adverbul:
cu ghiotura, cu nemiluita, cu toptanul, cu taraita, din contra, la/pe de o parte, de cu seara, de cu vreme, din vreme, de dimineata, de/in/pe fata, din contra, in jur, in/pe de laturi, in preajma, in sfarsit, in/la/pe/pana la urma, in vileag, in voie, in zadar, la fel, pe rand, fara indoiala, din nou, in general, in van, pe larg, pe scurt; cu una, cu doua; de-al doilea, pentru intaia data, pana la unu/una; din auzite, pe alese, pe ghicite, pe infundate, pe ocolite, pe soptite, pe sarite, pe (ne-)vazute; de-abia, de altminteri, de asemenea, in crucis, intr-aiurea, pe dinafara, pe furis; an de an, din ce in ce; din cand in cand; din clipa in clipa; mai-mai, rand pe rand, randuri-randuri, suta la suta, unul cate unul, valuri-valuri, zi de zi, de jur imprejur; de mila, de sila; de voie, de nevoie; pe vrute, pe nevrute; tac-pac, cu de-a sila, de-a azvarlita, de-a berbeleacul, de-a binelea, de-a curmezisul, de-a dreptul, de-a dura, de-a fir a par, de-a gata; de-a latul; de-a lungul; de-a-ndaratelea; de-a pururea, de-a valma; pe de-a-ntregul; acum un an, cel mult; cel putin; cel tarziu; cu chiu cu vai; cum nu se mai poate; cu noaptea-n cap; cu toate astea; de-aici inainte; din cale-afara; din capul locului; mai ales; mai apoi; pantru intaia oara; pana una-alta; pur si simplu; una, doua; unul dupa altul; val-vartej, de obicei, pe de rost, vrand-nevrand, ici-colo, etc..