marți, 30 octombrie 2012

Prof.Mirela Broasca: Reguli de despartire a cuvintelor in silabe

DESPĂRŢIREA CUVINTELOR ÎN SILABE
        I.            Regula generala si obligatorie a despartirii în silabe a cuvintelor în limba româna - valabila atît în situatiile de sub II, cît si în cele de sub III - este interzicerea lasarii la sfîrsit de rînd sau la început de rînd a unei secvente lipsite de o vocala (propriu-zisa).
     II.            Reguli bazate pe pronuntare
Se aplica drept reguli unice în toate cuvintele simple si în majoritatea derivatelor cu sufixe; sunt tolerate în cuvintele compuse, în derivatele cu prefixe si în unele derivate cu sufixe (pentru care vezi III 1), precum si în grupurile de cuvinte legate prin cratima (vezi III 2).
                              1.            În succesiunea a doua vocale propriu 20220y2411u -zise despartirea se face între cele doua vocale: Gra-al, a-e-ri-an, a-ici, a-or-ta, a-u-zi; be-ha-it, lin-ga-ul; bo-re-al, a-le-e, de-ic-tic, le-o-nin, le-ul; u-ri-as, pom-pi-er, fi-in-ta, fa-ni-on, ca-fe-gi-ul; hî-rî-it, pî-rî-ul; cro-at, po-et, cro-im, al-co-ol, o-ul; po-lu-a-re, con-ti-nu-a, du-et, ha-la-du-ind, a-fec-tu-os, con-ti-nu-u; ke-ny-an, dan-dy-ul etc.
                              2.            În succesiunea vocala (sau diftong) + semivocala (e, i, o sau u) + vocala (+ semivocala) despartirea se face înaintea semivocalei, deci înaintea diftongului postvocalic: a-ce-ea, dum-nea-ei; ta-iat, ploa-ie, e-po-pe-ii, du-ios, ro-iul; ga-oa-ce; ro-ua, stea-ua, no-ua etc., respectiv înaintea triftongului postvocalic: ta-iai, vo-iau, le-oai-ca etc.
Observatie. În succesiunea vocala + semivocala + semivocala + vocala despartirea se face înaintea primei semivocale, deci înaintea triftongului postvocalic: cle-ioa-sa, cre-ioa-ne etc.
                              3.            În succesiunea vocala (sau diftong) + semivocala + consoana despartirea se face înaintea consoanei: mai-ca, boj-deu-ca, pîi-ne, doi-na, lu-poai-ca etc.
                              4.            Daca exista o singura consoana între vocale despartirea se face înaintea consoanei: a-bil, re-ce, ve-cin, po-dis, a-fis, le-ge, le-gic, o-lea-ca, lu-na, soa-re, ca-sa, ra-zei etc.
Observatii:
      1. Grupurile de litere ch, gh (urmate de e sau i) noteaza cîte o singura consoana, k', g'; de aceea, cuvintele în care apar se despart în silabe conform regulii de sub II 4: u-re-che, a-chi-tat, le-ghe, o-ghial etc.
      2. Litera x noteaza întotdeauna doua consoane (fie cs, fie gz); din punctul de vedere al despartirii în silabe este însa tratata ca o singura unitate, iar cuvintele în care apare se despart tot conform regulii de sub II 4: a-xa, e-xa-men etc.
                              5.            În cazul grupurilor de doua consoane situate între vocale despartirea se face
a.       în majoritatea situatiilor, între cele doua consoane: ic-ni, tic-sit, ac-tiv, caf-tan, mul-te, în-ger, lun-git, un-gher, în-ghi-ti, mun-te, cap-sa, as-cet, is-che-mi-e, as-chi-mo-di-e, as-tazi etc.;
Observatie. Cuvintele care contin consoane duble se despart tot dupa regula de mai sus: for-tis-si-mo, wat-tul, în-nop-ta, in-ter-regn (în cazul ultimelor doua exemple despartirea se justifica si prin regulile de sub III).
b.      înaintea întregului grup consonantic
                                                                                 §            daca prima consoana este b, c, d, f, g, h, p, t sau v, iar a doua consoana este l sau r: o-blo-ni, o-braz, a-cla-ma, a-cru, Co-dlea, co-dru, a-fla, A-fri-ca, a-glu-ti-nant, a-gro-nom, pe-hli-van, po-hrib, su-plu, cu-pru, a-tlet, pa-tru, e-vla-vi-e, co-vrig etc.;
                                                                                 §            în cazul succesiunilor de litere sh, th, ts, tz din cuvinte neadaptate: fla-shul, ca-thar-sis, jiu-ji-tsu, kib-bu-tzuri etc.
    1. În cazul grupurilor de trei consoane situate între vocale, despartirea se face
 .        în majoritatea situatiilor, între prima si a doua consoana a grupului: ob-ste, fil-tru, lin-gvist, cin-ste, con-tra, vîr-sta, as-pru etc.;
a.       între a doua si a treia consoana, în cazul grupurilor lpt, mpt, mpt, ncs, nct, nct, ndv, rct, rtf si stm: sculp-tor, somp-tu-os, re-demp-ti-u-ne, linc-sii, punc-taj, punc-ti-e, sand-vici, arc-tic, jert-fa, ast-ma-tic etc.
Observatie. La aceasta lista pot fi adaugate grupuri ca ldm, lpn, ltc, ndc, nsl, nsr, nsv, ntl, rbt, rgs, rtb, rtc, rth, rtj, rtm, rtp, rts, rtt, rtv, stb, stc, std, stf, stl, stn, stp, sts, stt, stv întîlnite numai în cuvinte pentru care despartirea dupa a doua consoana este justificata de regulile de sub III: feld-ma-re-sal, alt-ce-va, fi-ind-ca, trans-la-tor, trans-re-nan, trans-va-za, sa-vant-lîc, ab-sorb-ti-e, tîrg-sor, port-ba-gaj, port-har-ta, port-jar-ti-er, port-man-tou, port-pe-ri-e, port-sa-bi-e, port-ti-ga-ret, port-vi-zit, post-be-lic, post-cal-cu-la-ti-e, post-di-lu-vi-an, ast-fel, post-lu-diu, post-no-mi-nal, post-pu-ne, post-sin-cro-ni-za, post-to-nic, post-ver-bal.
    1. În cazul grupurilor de patru sau cinci consoane situate între vocale, despartirea se face
 .        de obicei, între prima si a doua consoana a grupului: con-struc-tor, mon-stru etc.;
a.       foarte rar, între a doua si a treia consoana a grupului: tung-sten, ang-strom, horn-blen-da, pentru ca grupurile de consoane gst, nbl sînt foarte neobisnuite si greu de pronuntat în limba româna.
Observatii:
1.      La lista de sub b. se pot adauga si grupuri ca bstr, nsgr, ptspr, rtdr, risc, stpr, stsc, stsc întîlnite numai în cuvinte pentru care despartirea dupa a doua consoana se justifica si prin regulile de sub III: abs-tract, trans-gre-sa, opt-spre-ze-ce, port-dra-pel, port-scu-la, post-pran-di-al, post-sce-ni-um, post-sco-lar.
2.      Un caz de despartire între a treia si a patra consoana este rst-nic, pentru care vezi însa III.
   III.            Reguli bazate pe analiza morfologica
                              1.            În cuvintele compuse din cuvinte întregi, elemente de compunere sau fragmente de cuvinte, în derivatele cu prefixe si în unele derivate cu sufixe (derivate de la teme terminate în grupuri consonantice cu sufixe care încep cu o consoana) se prefera despatirea în silabe care tine seama de elementele constitutive atunci cînd cuvîntul este analizabil sau macar semianalizabil:
 .        compuse: ar-te-ri-o-scle-ro-za, alt-un-de-va, ast-fel, ci-ne-ma-scop, de-spre, feld-ma-re-sal, port-a-vi-on, watt-me-tru etc.;
Observatie. Cînd se confunda într-o singura litera ultimul sunet al primului termen si primul sunet - identic cu precedentul - al termenului urmator, în compusele formate dintr-un element greco-latin si un cuvînt cu existenta independenta în limba noastra despartirea se face în favoarea acestuia din urma: om-or-ga-nic, top-o-no-mas-ti-ca; în compusele formate din doua elemente greco-latine se acorda, în general, prioritate ultimului element: bi-op-si-e, mi-o-pi-e.
a.       derivate cu prefixe: an-or-ga-nic, dez-e-chi-li-bru, in-e-gal, într-a-ju-to-ra-re, ne-spri-ji-nit, ne-sta-bil, ne-stra-mu-tat, sub-li-ni-a etc.;
Observatii:
0.      Conform regulii de sub I nu se separa prefixe monoconsonantice ca r- din ralia sau s- din spulbera.
1.      Cînd se confunda într-o singura litera ultimul sunet al prefixului si primul sunet - identic cu precedentul - al radacinii despartirea se face acordîndu-se prioritate radacinii: tran-scri-e, ultr-a-lu-min.
2.      Adeseori despartirea în silabe a cuvintelor compuse sau a derivatelor cu prefixe dupa regulile morfologice coincide cu cea dupa regulile fonetice: bu-na-vo-in-ta, in-to-le-ra-bil, pre-fa-bri-cat, re-a-ni-ma, su-pra-a-glo-me-rat etc.
b.      derivate cu sufixe: sa-vant-lîc, stîlp-nic, tîrg-sor, vîrst-nic etc.
                              2.            De asemenea, în masura în care nu se poate evita despartirea, se prefera despartirea dupa elementele constitutive la grupurile ortografice în care cratima leaga doua sau mai multe cuvinte: dintr-un (fata de din-tr-un), fir-ar (fata de fi-r-ar), într-în-sa (fata de în-tr-în-sa) etc.
Observatii:
0.      în aceste situatii cratima are o functie ortografica dubla, ceea ce se poate întîmpla si atunci cînd despartirea dupa regulile morfologice coincide cu cea dupa regulile fonetice, ca în du-te, du-cîn-du-se, va-zîn-du-ma etc.
1.      Conform regulii de sub I nu se separa cuvinte reduse la o consoana, ca s- din s-a, -l din dîndu-l, la o semivocala, ca i- din i-a, sau la o consoana + i semivocalic, ca mi- din mi-a.
  IV.            Situatii în care nu se face despartirea la capat de rînd
                              1.            Nu se despart în rînduri diferite:
      • cuvintele compuse din abrevieri literale: IRTA (nu: IR-TA), UNESCO (nu: U-NES-CO);
      • abrevierile unor formule curente: a.c., î.e.n., s.a.m.d.;
      • numeralele ordinale notate prin cifre (romane sau arabe) urmate de formantul specific: (al) XVI-lea, a 5-a.
                              2.            Se recomanda evitarea despartirii si în cazul:
      • silabelor initiale si, mai ales, finale constituite dintr-o singura vocala, întrucît despartiri ca a-er, vi-a, e-ra, li-ce-e, i-re-al, su-i, o-mis (corecte conform regulilor de sub II) sau dînd-o, las-o, zis-a (corecte conform regulilor de sub III) sînt neeconomice;
      • abrevierilor literale care reprezinta primii termeni ai unor nume proprii compuse (prenume abreviate + nume de familie: I. Popescu; substantive comune + nume proprii: F. C. Arges, I.H.R. Mangalia);
      • cuvintelor compuse si al grupurilor ortografice scrise cu cratima, cînd locul despartirii ar coincide cu locul cratimei: bun-gust, du-te;
      • notatiilor abreviate, ca 10 km, art. 3  
      •  
      •  
      •  

sâmbătă, 27 octombrie 2012

Prof.Mirela Broasca:De-ale bacului,o varianta posibila+rezolvarea ei.



 Se da textul:

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte.
Palid aşternut e şesul cu mătasă.
Norilor copacii le urzesc brocarte.

Casele-adunate, ca nişte urcioare
Cu vin îngroşat în fundul lor de lut,
Stau în ţărmu-albastru-al râului de soare,
Din mocirla cărui aur am băut.

Păsările negre suie în apus,
Ca frunza bolnavă-a carpenului sur
Ce se desfrunzeşte, scuturând în sus,
Foile-n azur.

Cine vrea să plângă, cine să jelească
Vie să asculte-ndemnul ne-nţeles,
Şi cu ochii-n facla plopilor cerească
Să-şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes.
                                   (Tudor Arghezi, Niciodată toamna)

*brocart, brocarturi, s.n. – ţesătură de mătase de calitate superioară, înflorată sau ornamentată cu fire de aur ori de argint

1 Transcrie, din text, două cuvinte obţinute prin derivare cu prefix. 2 puncte
2 Precizează două consecinţe ale utilizării cratimei în structura ,,casele-adunate”. 2 puncte
3 Alcătuieşte două enunţuri pentru a ilustra omonimia cuvântului vin. 2 puncte
4 Transcrie, din text, două structuri lexicale care conţin imagini vizuale cromatice. 4 puncte
5 Precizează valoarea expresivă a utilizării verbului a fi la timpul perfect simplu. 4 puncte
6 Menţionează două teme/ motive literare, prezente în poezie. 4 puncte
7 Explică semnificaţia unei figuri de stil identificate în strofa a doua. 4 puncte
8 Prezintă semnificaţia titlului, în relaţie cu textul poeziei date. 4 puncte
9 Motivează, prin evidenţierea a două trăsături existente în text, apartenenţa acestuia la modernism. 4 puncte

Rezolvare:
1. Cuvinte derivate cu prefixe: „îngroşat", „desfrunzeşte", „ne-nteles", „îngroape" etc.
2. Utilizarea cratimei în structura „casele-adunate" are drept consecinţă marcarea grafică a rostirii legate a două cuvinte ,prin eliminarea unei silabe. Sub raport prozodic acest fapt asigură păstrarea măsurii versului,conservarea ritmului etc.
3. Anul acesta recolta de vin a fost deosebit de bogată.
Nu ştiu dacă voi putea să vin în vacanţa aceasta la munte.
4. Două structuri lexicale care conţin imagini vizuale cromatice:„Palid aşternut e şesul cu mătasă", „Stau în ţărmu-albastru-al râului de soare", „Păsările negre suie în apus", „Foile-n azur" etc.
5. Forma verbului la perfect simplu ,fu", marchează o acţiune trecută, încheiată de curând; în text ea evidenţiază încărcătura eului liric, tristeţea, nostalgia prezenţei toamnei, dar şi a trecerii timpului etc.
6. Teme/ motive ale poeziei, de exemplu: toamna, trecerea timpului, moartea etc.
7. Semnificaţia unei figuri de stil identificate în strofa a doua a poeziei, de exemplu: epitetul cromatic „păsările negre" exprimă singurătatea toamnei; comparaţia „ca frunza bolnavă" ne trimite spre ideea de boală, spre ideea descompunerii datorate toamnei, dar şi a trecerii timpului etc.
8. Titlul poeziei, prin substantivul „toamna", nu ne trimite cu gândul numai la anotimpul respectiv, ci şi la ideea apropierii unui sfârşit; aflat în relaţie cu adverbul „niciodată", aşezat în poziţie iniţială, se accentuează ideea timpului trecător şi ireversibil; pentru a ne da posibilitatea interpretării, a reflexiei, în final, apar, nu întâmplător, punctele de suspensie etc.
9. Apartenenţa la modernism este motivată de tematica poeziei, de crizele existenţiale, condiţia efemeră a condiţiei umane, sentimentul nostalgic al apropierii morţii. în cazul lui Arghezi, un rol important în configurarea modernismului operei sale îl are modul particular de folosire a limbajului, cât şi structura aleatorie a textului etc.
NOTA BENE!
 Intelegerea textului

■ Desi a debutat sub steaua literara a simbolismului, Arghezi se va detasa treptat de retorica sugestiv-muzicala a acestuia, evoluand - temperamental si artistic - catre o materializare din ce in ce mai consistenta a perceptiei asupra lumii; in acest sens, E. Lovinescu precizeaza: "pe cand estetica simbolista are o tendinta fireasca spre abstractie, pe care o impinge pana la spiritualizarea materiei, estetica argheziana procedeaza invers prin materializare."

■ Si totusi, poemul arghezian mentionat (din volumul Cuvintele potrivite, 1927) mai pastreaza - in prima strofa - legatura cu simbolismul, prin imagini plastice de stampa japoneza (asocierile cu stralucitoarele materiale - "matasa" si "brocartele"), ce amintesc de tehnica picturala din pastelurile lui Adrian Maniu.

■ Peste lava eruptiva a temperamentului arghezian s-a suprapus o seninatate contemplativa a spiritului care priveste aproape "bucuros" la toamna dinlauntrul sau si din intreaga fire, familiarizandu-l deja cu ideea sfarsitului natural si uman.

■ Imaginile picturale luminoase se intuneca treptat si isi pierd caracterul descriptiv, sugerand consistenta tot mai grea a obiectelor, a formelor vegetale si intomnarea fiintei, a carei silueta opacizata de scurgerea timpului "isi ingroapa umbra-n umbra" plopilor desfrunziti.



Identificarea particularitatilor stilistice

■ Din punct de vedere semantic, metafora argheziana (procedeul stilistic cel mai frecvent) asociaza termeni distincti ca inteles, ori chiar aflati in opozitie binara ("Norilor copacii le urzesc brocarte"; "Din mocirla carui aur am baut"; "Si cu ochii-n facla [] Sa-si ingroape umbra []"); de aceea, expresia metaforica se asociaza cu oximoronul, figura sintactico-semantica, care genereaza o forma particulara a antitezei (de exemplu, "urzeala" este specifica tesaturilor rare, usoare, in timp ce "brocartul" se formeaza din tesaturi compacte, de fire suprapuse in relief care cad in falduri grele).

■ Epitetele cromatice ("palid", "albastru", "negre", "sur") evolueaza progresiv catre tonurile inchise, sugerand deopotriva ofilirea elementelor vegetale si a omului in toamna vietii lui.

■ Metaforele, ce reunesc in mod predilect termeni concreti, alterneaza cu niste comparatii de aceeasi factura asociate cu epitete: "Casele-adunate ca niste urcioare/ Cu vin ingrosat; "Ca frunza bolnava a carpenului sur".

■ Tautologiile fie ca utilizeaza termeni din aceeasi familie lexicala ("Ca frunza [] ce se desfrunzeste"), fie ca acorda aceluiasi cuvant valori sintactice distincte: "Sa-si ingroape umbra-n umbra lor, in ses" (complement -  direct si complement circumstantial de loc).
■ Dislocarile sintactice, frecvente in limbajul poetic arghezian, creeaza subtile nuante semantice: astfel, adverbul de timp compus "niciodata", plasat la inceputul primului vers (si in titlul poezieI), intarit de forma verbala negativa "nu fu mai frumoasa", isi modifica sensul primar intr-unui pozitiv; intre epitetul personificator "palid" si substantivul determinat "sesul" s-a intercalat predicatul "e asternut"; complementul-obiect indirect "norilor" (cu accent asupra elementului cosmic) a fost antepus deopotriva subiectului si predicatului (topica uzuala: "Copacii [le] urzesc brocarte norilor").

■ Forma de dativ arhaic ("Niciodata toamna nu fu mai frumoasa/Sufletului nostru"), insotita de procedeul ingambamentului, ingaduie ca accentul liric sa cada in mod egal asupra adjectivului "mai frumoasa" - de la sfarsitul primului vers - si asupra sintagmei-cheie din poem "sufletului nostru" - asezata chiar la debutul versului urmator.

■ Un procedeu romantic tipic eminescian, preluat apoi si de T. Arghezi, este folosirea conjunctivului fara marca ,vie =sa vina!) cu valoarea semantica a unui imperativ mai slab, pe care-1 putem echivala cu o rugaminte resemnata din partea poetului catre cititor de a asculta mesajul discret al venirii toamnei; forma verbala aleasa este un regionalism, precum si in cazul altor cuvinte: "matasa", "urcioare".

Nota bene:
 
Tema si viziunea despre lume in poezia ''Testament'', de Tudor Arghezi

Poezia “Testament” , de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii romane din perioada interbelica, alaturi de “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”,  de Lucian Blaga si “Joc secund”, de Ion Barbu. Poezia este asezata in fruntea primului volum arghezian, “Cuvinte potrivite”(1927), si are rol de program (manifest) literar,realizat insa cu mijloace poetice.
Arta poetica este o creatie in versuri prin care autorul isi exprima prin mijloace artistice specifice operei literare,conceptia despre creatie sau despre menirea creatorului. Poezia “Testament” de Tudor Arghezi este o arta poetica, deoarece autorul isi exprima propriile convingeri despre arta literara, despre menirea literaturii si despre rolul artistului in societate.
Este o arta poetica moderna, deoarece in cadrul ei apare o tripla problematica, specifica liricii moderne:transfigurarea socialului in estetic, estetica uratului, raportul dintre inspiratie si tehnica poetica. Poezia “Testament” este prima dintre artele poetice publicate in diferite volume: ”Flori de mucigai”,“Frunze pierdute”,“Epigraf” etc.
TITLUL poeziei are o dubla acceptie: una denotativa si alta conotativa. In sens propriu(denotativ),cuvantul-titlu desemneaza un act juridic intocmit de o persoana prin care aceasta isi exprima dorintele ce urmeaza a-i fi indeplinite dupa moarte, in legatura cu transmiterea averii sale. In sens figurat(conotativ), cuvantul face trimitere la cele doua mari parti ale Bibliei: V.T. si N.T. in care sunt concentrate invataturile proorocilor si apostolilor adresate omenirii. Astfel,  creatia argheziana devine o mostenire spirituala adresata urmasilor-cititori sau viitorilor truditori ai condeiului.
TEMA poeziei o reprezinta creatia literara in ipostaza de mestesug, creatie lasata mostenire unui fiu spiritual. Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de tata unui fiu spiritual caruia ii este lasata drept unica mostenire “cartea”, metonimie care desemneaza opera literara. Discursul liric avand un caracter adresat, lirismul subiectiv se realizeaza prin atitudinea poetica, transmisa in mod direct si la nivelul expresiei prin marcile subiectivitatii (marci lexico-gramaticale prin care se evidentiaza eul liric): pronume personal la pers. I sg.”eu”;  vb.la pers. I si a II-a sg.”am ivit”, “sa urci”; adj.posesive la pers. I sg.”cartea mea“,”strabunii mei“, alternand spre diferentiere cu pers. a III-a, topica afectiva (inversiuni si dislocari sintactice). In poezie,  eul liric apare in diferite ipostaze: eu/noi; eu/tatal-fiul etc.. Textul poetic este structurat in 6 strofe cu nr .inegal de versuri, cu metrica si ritmul variabile. Discursul liric este organizat sub forma unui monolog adresat/dialog imaginar intre tata si fiu, intre strabuni si urmasi, intre rob si Domn, tot atatea ipostaze pt.eul liric.
INCIPITUL, conceput ca o adresare directa a eului liric catre un fiu spiritual, contine ideea mostenirii spirituale, ”un nume adunat pe-o carte”, care devine simbol al identitatii obtinute prin cuvant. Conditia poetului este concentrata in versul: ”decat un nume adunat pe-o carte”, iar poezia apare ca bun spiritual si peren: ”Nu-ti voi lasa drept bunuri dupa moarte…”.
Metafora “seara razvratita” face trimitere la trecutul zbuciumat al stramosilor, care se leaga de generatiile viitoare, prin “carte”. Enumeratia “rapi si gropi adanci”, ca si versul urmator “Suite de batranii mei pe branci”, sugereaza drumul dificil al conoasterii,si al acumularilor strabatut de inaintasi. Formula de adresare,vocativul “fiule” ,desemneaza un potential cititor, poetul identificandu-se, in mod simbolic, cu un tata, ca un mentor al generatiilor viitoare.
In strofa a doua,”cartea”, creatie elaborata cu truda de poet,este numita “hrisovul vostru cel dintai”, cartea de capatai a urmasilor. ”Cartea”-”hrisov” are pt.generatiile viitoare valoarea unui document fundamental, asemenea Bibliei.Metafora “carte”  are un loc central in aceasta arta poetica, fiind un element de recurenta.
Ideea centrala din cea de-a treia strofa este transformarea poeziei intr-o lume obiectuala. Astfel “sapa”, unealta folosita pt.a lucra pamantul, devine“condei”, unealta de scris, iar “brazda” devine “calimara”, poetul aplicand asupra cuvintelor aceeasi truda transformatoare prin care plugarii supuneau pamantul. Poetul este, prin urmare, un nascocitor care transforma “graiul lor cu-ndemnuri pt.vite”, in “cuvinte potrivite”, metafora ce desemneaza poezia ca mestesug, ca truda, si nu ca inspiratie divina.
Strofa a patra debuteaza cu o confesiune lirica: “Am luat ocara si torcand usure/Am pus-o cand sa-mbie, cand sa-njure”. Poetul poate face ca versurile sale sa exprime imagini sensibile, dar si sa stigmatizeze raul din jur (“sa-njure”), arta avand functie cathartica, dar si moralizatoare. In strofa a cincea apare ideea transfigurarii socialului in estetic, prin faptul ca durerea, revolta sociala sunt concentrate in poezie, simbolizata prin “vioara”, instrument mult mai reprezentativ pt.popor decat clasica lira: “Durerea noastra surda si amara/ O gramadii pe-o singura vioara.” Arghezi introduce in literatura romana estetica uratului, concept pe care il preia de la scriitorul francez Charles Baudelaire:”Din bube, mucegaiuri si noroi/ Iscat-am frumuseti si preturi noi”. Poezia reprezinta pt. Arghezi si un mijloc de razbunare a suferintei inaintasilor: “Biciul rabdat se-ntoarce in cuvinte/Si izbaveste-ncet pedepsitor/ Odrasla vie-a crimei tuturor”.
Ultima strofa evidentiaza faptul ca muza, arta contemplativa, “Domnita”,”pierde” in favoarea mestesugului poetic: “Intinsa lenesa pe canapea,/ Domnita sufera in cartea mea”. Poezia este atat rezultatul inspiratiei, al harului divin “slova de foc”, cat si al mestesugului, al trudei poetice “slova faurita”: “Slova de foc si slova faurita/Imperecheate-n carte se marita”. Conditia poetului este redata in versul “Robul a scris-o, Domnul o citeste” ; artistul este un “rob”, un truditor al condeiului si se afla in slujba cititorului, “Domnul”.
In concluzie, putem afirma ca poezia “Testament”, de Tudor Arghezi este o arta poetica, datorita afirmatiilor prezentate mai sus, dar si pt.ca poetul devine un nascocitor, iar poezia presupune mestesugul, truda creatorului
.

duminică, 21 octombrie 2012

Prof.Mirela Broasca:Moara cu noroc-rezumat pe capitole.Exercitii rezolvate.



Photobucket
REZUMATUL  NUVELEI ‘’MOARA CU NOROC’’ DE I. SLAVICI
Nuvela Moara cu noroc, de Ioan Slavici, infatiseaza destinul cizmarului Ghita (saptesprezece capitole), care ia in arenda o carciuma aflata la rascruce de drumuri langa Ineu, in campia Aradului. Hanul se numeste Moara cu noroc si, desi soacra lui Ghita, mama sotiei sale Ana, il avertizeaza („ Omul sa fie multumit cu saracia sa,, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit"), se muta cu intrega familie acolo (cu sotia, copilul si soacra), pentru ca nu mai dorea sa carpeasca cizmele oamenilor, pe care ei doar duminica le incalta.
La inceput, lucrurile decurg bine, el castiga cinstit si familia traieste fericita in buna intelegere. Numai ca Ghita afla in curand ca tinutul este sub stapanirea lui Lica Samadaul, sef al porcarilor care ingrijeau marile turme de porci ale lui Arpad Vermesy. Lica are faima rea ,de om primejdios, cunoaste bine tinutul si este amestecat in afaceri necurate si crime. El vine la han si incearca sa si-1 faca pe Ghita omul lui, pentru a sti despre cine trece pe drumurile pustei. Ana este fascinata de aspectul fizic placut al Samadaului, dar intuieste ca este o fiinta malefica. Ghita refuza la inceput propunerea lui Lica, isi cumpara pistoale, caini, ia inca o sluga, dar isi schimba comportamentul fata de Ana careia nu-i mai destainuie toate framantarile sufletesti. Lica Samadaul, insa, incearca sa se apropie tot mai mult de familia lui Ghita, ii da acestuia insemnele turmelor sale de porci, ii ia cu imprumut niste bani, iar in cele din urma Ghita il accepta ca aliat, ca prieten. intr-o zi, Ghita primeste de la Lica sase porci fara insemnele sale, iar Lica joaca in carciuma cu Ana, trezind gelozia lui Ghita.
Ghita nu doreste sa incalce legea si se imprieteneste cu jandarmul Pintea de la Ineu. Totusi devine complice la faradelegile lui Lica (jefuirea unui arendas bogat; uciderea unei tinere femei si a copilului acesteia), ii schimba banii, acceptand partea sa si nu-i spune intreg adevarul jandarmului. Astfel, Lica scapa de inchisoare la procesul de la Oradea, in locul lui fiind condamnati porcarii Buza Rupta si Saila Boarul. Lica ii marturiseste lui Ghita crima, dar ii propune un castig bun din banii pe care Ghita ii va schimba la Ineu. Ana recunoaste o bancnota a femeii ucise. Ghita ii spune lui Pintea despre bani, dar nu despre camata primita. Lica se apropie tot mai mult de Ana, dorind sa distruga casnicia cu Ghita pentru a si-1 subordona total. Dorind sa-1 dea prins pe Lica Samadaul care avea asupra sa banii furati, inainte de Pasti, dupa ce batrana si copiii plecara la rude, Ghita isi lasa nevasta cu Lica si se duce sa-1 anunte pe jandarmul Pintea.
Ana se lasa in voia Samadaului, fermecata de joc si simtindu-se tradata de plecarea lui Ghita. („ Tu esti om, Lica, iar Ghita nu e decat o muiere imbracata in haine barbatesti, ba chiar mai rau decat asa. ") Planul lui Ghita esueaza. Lica pleaca de la Moara, refuzand cererea Anei de a fi luata cu el. Se adaposteste de ploaie in biserica din Fundureni, in care intra calare. Isi da seama ca si-a uitat chimirul cu bani la han. intre timp, Ghita soseste si el, insotit de Pintea, sluga sa Marti si inca doi jandarmi, zarindu-1 pe Lica plecand. Se iau dupa el, iar Ghita merge la carciuma, unde isi injunghie sotia. Sosesc Lica si Raut, omul acestuia, care il impusca pe Ghita din ordinul Samadaului. Cu ultimele puteri, Ana ii zgarie fata lui Lica („ Cand Lica se apleca asupra ei, ea tiupa dezmierdata, ii musca mana si isi infipse ghiarele in obrajii lui, apoi cazu moarta langa sotul ei. ").
Lica pleaca spre Fundureni, poruncind lui Raut si Paun sa dea foc Morii cu noroc. Pe drum, calul sau, obosit, se prabuseste, iar Lica, pentru a nu fi capturat de Pintea, se sinucide izbindu-se din fuga, cu capul, de un stejar.
Mama Anei, sosita la carciuma dupa incendiu, crede ca totul s-a datorat unui fulger.

Moara cu noroc,de Ioan Slavici Rezumatul pe capitole :
I. Soacra lui Ghita, mama sotiei lui, Ana, isi spune parerea in legatura cu intentia ginerelui sau de a lua in arenda carciuma numita Moara cu noroc, de langa Ineu:"-Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit. Dar voi sa faceti dupa cum va trage inima." Ghita ii raspunde:"sa ramanem aici, sa carpesc si mai departe cizmele oamenilor, care umbla toata saptamana in opinci ori desculti, iara daca dumineca e noroi, isi duc cizmele in mana pana la biserica, si sa ne punem pe prispa casei in soare, privind eu la Ana, Ana la mine, amandoi la copilasi, iara d-ta la tustrei. Iaca linistea colibei". Si se decide sa arendeze carciuma.
II. Moara cu noroc este un loc unde se castiga bine caci pe drumetul "venind despre locurile rele, ea il vesteste ca a scapat norocos, iara mergand spre ele, la moara poate sa gaseasca ori sa astepte alti drumeti, ca sa nu plece singur mai departe." In plus fata de situarea favorabila, clientii erau multumiti deoarece noul carciumar si familia sa "nu il primeau pe drumet ca pe un strain venit din lume ci ca pe un prieten asteptat de multa vreme in casa lor".
III. Soseste la Moara cu noroc Lica Samadaul, "un om ca de treizeci si sase de ani, inalt, uscativ si supt la fata, cu mustata lunga, cu ochii mici si verzi si cu sprancenele dese si impreunate la mijloc". Numele de "Samadaul" este de fapt o porecla, insemnand cel care raspunde de turmele de porci date porcarilor la pascut. De obicei este un "om aspru si neindurat, care umbla mereu calare de la turma la turma, care stie toate infundaturile, cunoaste pe toti oamenii buni si mai ales pe cei rai, de care tremura toata lumea si care stie sa afle urechea grasunului pripasit chiar si din oala cu varza". Pe Ana, Lica o fascineaza ("ramase privind ca un copil uimit la calaretul ce statea ca un stalp de piatra inaintea ei.") iar lui Ghita oaspetele ii cere sa il informeze despre ce se intampla la Moara.
IV. In urma vizitei lui Lica, Ghita isi cumpara doua pistoale, ia o a doua sluga si doi caini, pe care ii invata sa fie rai. Dar isi schimba si atitudinea fata de sotia sa:"Ca om harnic si sarguitor, Ghita era mereu asezat si pus pe ganduri, dar el se bucura cand o vedea pe dansa vesela: acum el se facuse mai de tot ursuz, se aprindea pentru orice lucru de nimic, nu mai zambea ca mai nainte, ci radea cu hohot, incat iti venea sa te sperii de el, iar cand se mai harjonea cateodata cu dansa, isi pierdea lesne cumpatul si-i lasa urme vinete pe brate". Lica ii cere carciumarului, printr-un porcar sosit cu turma la Moara, sa dea de mancare si de baut porcarilor sai si sa isi opreasca drept plata cinci porci din acea turma. Ghita refuza la inceput, apoi, la trecerea ultimelor turme, cand vrea sa isi opreasca porci, pazitorii lor ii spun ca nu au primit de la Lica ordin sa ii dea. Carciumarul interpreteaza situatia ca semn al dependentei sale de bunavoia Samadaului.
V. Lica Samadaul, impreuna cu doi tovarasi, se apropie de carciuma pe un drum laturalnic, dar este latrat de cainii cei rai ai lui Ghita pe care ii imblanzeste. Vazandu-l pe Lica sosit astfel, Ana il trimite pe Laie, sluga lor, sa astepte ascuns in spatele unor rachiti de langa Moara, pentru a putea da de stire daca se intampla ceva rau. Samadaul ii da lui Ghita insemnele turmelor de porci, bucati de piele pe care le prinde la urechile porcilor, deosebite ca forma, ii cere sa observe deplasarile turmelor si sa il informeze despre aceste deplasari. Dupa care ia de la carciumar, sub amenintarea ca nu il va mai lasa sa stea la Moara, o parte din banii acestuia, ca imprumut. Iritat de niste cuvinte josnice rostite de Lica dupa ce a luat banii ("Asa-i ca te-ai facut bland ca un mielusel?"), Ghita il avertizeaza pe Samadau:"Lica, tu trebuie sa intelegi ca oamenii ca mine sunt slugi primejdioase, dar prieteni nepretuiti". Afland de la Ghita despre trimiterea lui Laie, Lica accepta sa il trateze pe carciumar ca pe un prieten. 57669xre36rnr9u
VI. "Ana se simtea tot mai parasita. De cand se imprietenise cu Lica, Ghita parca fugea de dansa, parca-i ascundea ceva si se ferea sa nu ramaie singur cu dansa". Ghita primeste de la Lica sase porci, dar nici unul dintre ei nu avea insemnele turmelor Samadaului. Acesta il intreaba pe carciumar, in timpul unei vizite la Moara, prefacandu-se a vorbi in soapta, dar de fapt vorbind in asa fel incat sa il auda cei din preajma, despre ziua cand vine arendasul evreu pentru a-si lua banii de arenda de la Ghita. Dupa care, profitand de sosirea unor lautari tigani la carciuma, Lica ii pune sa cante si joaca cu Ana. "Incetul cu incetul, ea prinse voie buna; se cam tulbura cand Lica se apropia de dansa; sangele ii navalea in obraji cand el o apuca de brau ca s-o invarteasca; dar asa era acum, si altfel nu putea sa fie, si ea se dete din ce in ce dupa par"; atitudinea ei trezeste gelozia sotului.
VII. Ghita se imprieteneste cu unul dintre jandarmii de la Ineu, "Pintea caprarul, om scurt si indesat, cu ochii mari, cu umerii obrajilor iesiti si cu falcile late, cu mustata tunsa si cu o taietura pe frunte, dar mai presus de toate om asezat si tacut la fire". Situatia economica a carciumarului si a familiei sale este infloritoare, caci "avea porci la ingrasare, doua vaci cu lapte, caruta pe razoare, doi cai buni, avea bani in lada, nu prea multi, dara destui, ca sa poata trai un an, doi dintr-insii". Lica ramane peste noapte la Moara cu noroc, iar Ghita, trezit de latratul cainilor priveste afara si are impresia ca vede sosind, pentru a-l vizita pe Lica, un barbat insotit de o femeie cu umeri largi. Din nou trezit de caini si privind iarasi afara, lui Ghita i se pare ca vede plecand un alt barbat, ce parea a fi Lica, insotit de aceeasi femeie. Sosit la carciuma, Pintea il informeaza pe Ghita despre faptul ca arendasul evreu fusese "batut de anevoie se mai poate pune pe picioare" si jefuit acasa la el. Totodata ii marturiseste ca a fost tovaras de talharii cu Lica, a fost prins impreuna cu el, inainte de a deveni jandarm, dupa care precizeaza:"Ghita, sunt de treizeci si opt de ani: ma spanzur daca implinesc patruzeci fara ca sa-i arat ca mai sunt si altii ca dansul. Mi-a facut una, pe care n-am sa i-o uit toata viata". Dupa care merge cu Ghita si cu cele doua slugi ale acestuia, Laie si Marti, la Ineu, pentru cercetari asupra jafului de la arendas.
VIII. In absenta lui Ghita soseste la carciuma o trasura cu o femeie tanara in doliu, cu un copil de cinci ani, insotita de vizitiu si de feciorul din casa. Discutand cu feciorul, Ana afla ca sotul femeii s-a sinucis cu trei saptamani in urma si ca femeia, se zice, are turme de porci in padurile din preajma Morii cu noroc. Discutand intre ei, feciorul si vizitiul, primul ii spune celui de-al doilea ca banuieste o intovarasire intre Lica si femeie, ca unul fura bijuterii si celalalt le vinde. Femeia plateste Anei cu o hartie careia ii lipseste un colt, Ana cere sa i-o schimbe ceea ce vizitatoarea si face.
IX. La Ineu, Ghita si slugile sale sunt anchetati de catre comisar, care afla de la Marti ca "Ghita are o veriga de sarma, pe care sunt insirate semnele turmelor lui Lica, de la care a primit in mai multe randuri porci, si ca luni, ca ieri, Lica a stat cu Raut, cu Buza-Rupta, cu Saila Boarul si cu Ghita la carciuma, ca ei au vorbit cam in taina despre arandasul si ca in amurgul serii Buza-Rupta si cu Saila au plecat spre Ineu, Raut a luat-o pe vale in sus la padure, iara Lica a ramas pana dimineata la carciuma. Tarziu apoi, cam pe la miezul noptii, s-au miscat cainii si asa el, Marti, a iesit afara si, vazand un om si o muiere, a intrebat cine-i. Raut a raspuns atunci:<Oameni buni!>. De cu zori insa el iar s-a desteptat, fiindca iar se miscau cainii: a iesit si a vazut ca Raut se duce cu muierea aceea". Marturia lui Ghita difera de cea a lui Marti, el afirmand ca nu Raut fusese cel care a venit cu "o muiere" si ca cei doi, "omul" si "muierea" au plecat la scurt timp dupa ce sosisera, imediat dupa miezul noptii. Dupa depunerea marturiilor, Ghita este eliberat pe garantie, o garantie scrisa si semnata de un var preot. Pintea ii aduce lui Lica o servitoare, pe Uta, om de-al sau menit sa intre in legatura cu Lica si sa il spioneze. Revenind la Moara cu noroc impreuna cu Pintea, doi jandarmi si noua servitoare, pe drum gasesc o trasura fara cal, iar langa trasura un copil omorat de o lovitura primita in cap. Cu toata impotrivirea lui Pintea, care vroia sa il retina pentru a-i face apoi o perchezitie acasa, Ghita pleaca la Moara cu noroc, impreuna cu Uta, pentru a vedea daca s-a intamplat ceva rau acolo. Prezenta servitoarei in caruta alaturi de Ghita o face pe Ana sa aiba o violenta reactie de gelozie:"nu mai simti in ea decat o singura pornire patimasa: sa mearge la femeia aceea si sa-i traga cu ghearele pelea de pe obraji". Apoi, pe acelasi fond de enervare, isi acuza sotul de colaborare cu Lica in jefuirea arendasului, atitudine ce starneste mania lui Ghita rn669x7536rnnr
("-Mi-e scarba, cand ma gandesc ca am o nevasta care poate sa mai traiasca cu un om, precum tu ma socotesti pe mine, zise el, si iesi din casa cu amandoua mainile in cap.").
X. Plecat in cercetare, Pintea gaseste cadavrul unei tinere femei, imbracata in negru, deja intepenit. Ea murise sufocata de carpa cu care fusese legata la gura, iar mainile ii erau prinse la spate cu un bici, al lui Lica. Dupa aceea Pintea il gaseste pe unul dintre jandarmi, Hantl, impuscat si injunghiat cu un cutit ramas in rana, dar inca in viata, pentru scurt timp. Cutitul, spun jandarmii care umblasera sa-i prinda pe Saila si pe Buza-Rupta, ar fi fost al lui Saila, iar la casa lui Buza-Rupta au gasit ascunsa o parte din argintaria furata de la arendas. Pintea il aresteaza pe Lica, in casa din Ineu a unui prieten al acestuia; in fata comisarului, Samadaul declara ca biciul era al sau si l-a uitat probabil la Moara, iar cutitul era al lui Saila. Lica este eliberat la interventia unui proprietar de turme de porci.
XI. Raut, Buza-Rupta si Saila sunt prinsi, iar procesul are loc la Oradea. In timpul audierilor, Lica neaga sosirea lui Raut cu o femeie la el si spune ca Raut a venit, dar singur, sa il anunte despre disparitia unei parti din turma de porci din padurea de la Fundureni. Dupa cum spune ca nu isi aduce aminte sa fi vorbit la Moara cu noroc despre arendas, ori ca Saila si Buza-Rupta sa fi plecat in noaptea jafului spre Ineu. Cum exista declaratia lui Marti facuta anterior, judecatorii inclina sa creada ca Lica neaga sosirea femeii din cavalerism, si ca neaga plecarea lui Saila si Buza-Rupta pentru ca acestia ii erau tovarasi. Dupa cum inclina sa creada ca Saila si Buza-Rupta sunt autorii jafului de la arendas si ai uciderii copilului, femeii si jandarmului. Pintea insa afirma in fata judecatorilor "ca nu-i crede pe Buza-Rupta si pe Saila vinovati, ca argintaria arandasului a fost ascunsa de altii la casa lui Buza-Rupta, ca cutitul lui Saila a fost lasat dinadins in trupul lui Hantl". Buza-Rupta declara ca nu a fost in perioada jafului si a crimelor la Ineu, ci cu Raut si Saila la Salonta, iar Saila spune ca s-a inteles cu Raut sa fure o parte din turma de la Fundureni, iar apoi s-a dus la Salonta ca sa caute cumparator. Ghita afirma si el, ca si Pintea, ca nu ii crede vinovati pe Saila si pe Buza-Rupta. Prin verdictul judecatorilor, Lica si Ghita sunt socotiti nevinovati, iar Buza-Rupta si Saila Boarul condamnati la inchisoare pe viata.
XII. Lica ii restituie lui Ghita banii pe care ii luase cu imprumut, specificand, in urma intrebarii carciumarului, ca sunt din cei furati de la arandas si de la femeia ucisa. Despre femeie marturiseste, intrebat de Ghita, ca a ucis-o pentru ca si-a pastrat pentru ea un lant de aur pe care el i l-a lasat pentru a-l vinde in conditii sigure, putand astfel sa-l dea de gol. Isi expune totodata starea psihica ce il cprinde atunci cand devine violent:"sangele cald e un fel de boala, care ma apuca din cand in cand".
XIII. Participand la numararea banilor, alaturi de Ghita, Ana recunoaste intre bancnote hartia rupta la un colt pe care i-o schimbase cu o alta intreaga femeia ce sosise cu un copil. Dupa cum recunoaste si banii noi, dintre care femeia a luat hartia buna spre a o schimba pe cea data inapoi de Ana. La intrebarea ei asupra provenientei banilor, Ghita raspunde ca intr-o zi ea va afla de unde sunt banii, si pleaca la Ineu, unde ii vorbeste lui Pintea despre bani. Acesta ii cere sa ia de la Lica, ce va veni la el pentru a-i propune sa-i schimbe banii furati, orice suma, si sa faca schimbul la arendasul evreu jefuit, pana cand va reusi sa anunte jandarmilor prezenta lui Lica la carciuma cu bani la el.
XIV. Lica ii face lui Petrisor, copilul lui Ghita si al Anei, un bici, "iara Ana statea in dosul lui si privea peste umarul lui cum lucreaza, si cum stetea asa, ea se rezema cu dreapta de masa, iara stanga o tinea pe celalalt umar al lui". Vazand scena, Ghita are un mic soc, dupa care se linisteste:"Nu! isi zise el, de asta nu m-am temut niciodata si nu ma tem nici acum". Lica merge din ce in ce mai des pe la Moara cu noroc, dar Ghita "cand vedea pe Lica invartindu-se pe langa Ana ori pa Ana tragandu-se la Lica, el se ducea pe ici incolo, ca sa nu vaza, fiindca ii era greu sa vaza si-l durea inima cand simtea cum Ana scapata din ce in ce in gandul sau". La rugamintea soacrei, Ghita ii trimite pe ai sai de Pasti la sora Anei din Ineu, dar Ana refuza sa plece fara sotul ei, ramas pentru o intalnire cu Lica. Inainte de a pleca cu copiii la Ineu, batrana ii avertizeaza pe soti:"Ii bine sa-i crezi pe oameni buni, fiindca asa te bucuri mai mult de dansii; Lica e insa om rau din fire." Profitand de sosirea unor tigani lautari, Lica organizeaza o petrecere in timpul liturghiei, iar Ana joaca cu placere cu el; apoi Lica ii cere lui Ghita sa-l lase singur cu ea. Carciumarul accepta pentru a chema jandarmii de la Ineu spre a-l surprinde pe Lica cu banii din jafuri asupra sa, caci adusese o parte din ei pentru a-i schimba Ghita. Lica isi motiveaza cererea prin faptul ca doreste sa il lecuiasca pe carciumar de dependenta sa de femeie:"-Are sa-ti fie greu acu o data, urma Lica, de aici inainte esti lecuit pe vecie". Dupa purcederea lui Ghita, Ana se da Samadaului dar se motiveaza:"Tu esti om, Lica, iara Ghita nu e decat o muiere imbracata in haine barabatesti, ba chiar mai rau decat asa".
XV. Lica pleaca de la Moara, iar Ana ii cere sa o ia cu el, ceea ce Samadaul refuza. Pentru ca incepuse sa ploua pe drum Lica se adaposteste in biserica de la marginea satului Fundureni. In bisetrica are revelatia atotputerniciei lui Dumnezeu, a faptului ca "este o putere tainica ce lucreaza prin oameni si le lumineaza mintile, ca toate vin de la aceasta putere, pe care nimic nu o covarseste"; dupa aceasta observa ca si-a uitat chimirul cu bani la carciuma si rosteste:"unul dupa altul, om cu om toti trebuie sa moara, toti care ma pot vinde, viata cu viata trebuie sa se stinga, caci daca nu-i omor eu pe ei, ma duc ei pe mine la moarte".
XVI. Ghita, Pintea, Marti si alti doi jandami sosesc la Moara cu noroc, si se opresc pe un deal inaintea ei; vazandu-l pe Lica plecand, pornesc toti in urmarirea lui, cu exceptia lui Ghita, care merge la Moara, cu intentia de a-si ucide sotia. Inainte de a o injunghia, Ghita isi precizeaza vina:"Acu vad ca am facut rau si (...) ca eu te-am aruncat ca un ticalos in bratele lui, pentru ca sa-mi astampar setea de razbunare". Sosesc Lica si Raut, iar acesta din urma il impusca pe Ghita, care era aplecat asupra Anei. Cu ultimele forte, "Cand Lica se apleaca asupra ei ea tipa dezmierdat, ii musca mana si isi infipse ghearele in obrajii lui, apoi cazu moarta langa sotul ei"; apoi Lica pleaca spre Fundureni, cerandu-le tovarasilor sai, Raut si Paun sa dea foc Morii in urma lui. Pe drum insa calul sau se prabuseste de oboseala. Lica il abandoneaza dar, inconjurat de jandarmi, se sinucide izbindu-se, din fuga, cu capul de un copac. Mama Anei, sosita la carciuma dupa incendiu, isi spune ca totul se datoreaza unui fulger ce a aprins casa.
1)Stabiliti timpul si spatiul actiunii nuvelei:
Timpul actiunii: Intamplarile narate se desfasoara la sfarsitul sec. al XIX-lea,pe durata unui an,fiind sugerat de doua repere de ordin temporal,cu semnificatii religioase:Sfantul Gheorghe si Pastele.
Spatiul actiunii din nuvela “Moara cu noroc’’ de I .Slavici este unul real,intrucat intamplarile narate se desfasoara intr-o zona geografica din Ardeal,la Hanul Moara cu noroc,aflat la o rascruce,in valea dintre doua drumuri,pe unde treceau turmele de porci inspre si dinspre Ineu,loc important pentru afaceri si comert.
2)Comenteaza teza morala cuprinsa in cuvantarea batranei din debutul textului,punct de plecare in ‘’demonstratia’’autorului ,pe tema patimei pentru bani.
Batrana,  mama Anei,realizeaza prin afirmatia sa,incpitul nuvelei.Sfatul sau se dovedeste a fi unul providential si consta in monologul:’’-Omul sa fie multumit cu saracia sa,caci daca e vorba,nu bogatia ci linistea colibei tale te face fericit.’’
Eu consider ca afirmatia soacrei lui Ghita este una bine fundamentata,intrucat exista si alte valori ,in afara celor de ordin material.Adevaratele lucruri care conteaza cu adevarat sunt linistea si armonia unei familii,ale unui camin,iubirea si devotamentul sotiei,caldura oferita de dragostea copiilor.Aceste lucruri,in opinia mea,nu pot fi cumparate cu ajutorul banilor,intrucat sunt lucruri pe care le dobandim investind sentimente,lucruri care genereaza fericire si multumire sufleteasca,dupa cum absenta lor,chiar daca exista abundenta banilor, nu aduc fericirea,ci chiar dezastrul ,ca si in nuvela.Asadar,chiar daca esti sarac,poti avea o altfel de bogatie,constand in iubire,caldura,liniste si armonie familiala,bogatie care iti confera adevarata satisfactie,adevarata multumire sufleteasca.


luni, 8 octombrie 2012

Prof.Mirela Broasca:'Viscolul'',de V. Alecsandri

Fotografie

Viscolul,
de Vasile Alecsandri
poezie pasoptista - lirism obiectiv-pastel
"

Crivatul din meazanoapte vajaie prin vijelie,
Spulberand zapada-n ceruri de pe deal, de pe campie.
Valuri albe tree in zare, se asaza-n lung troian
Ca nisipurile dese din pustiul african.

Viscolul framanta lumea!... Lupii suri ies dupa prada,
Alergand, urland in urma-i prin potopul de zapada.
Turmele tremura; corbii zbor vartej, rapiti de vant,
Si rachitile se-ndoaie lovindu-se de pamant.

Zberat, raget, tipet, vaiet, mii de glasuri spaimantate
Se ridica de prin codri, de pe dealuri, de prin sate,
Si-n departe se aude un nechez rasunator...
Noaptea cade, lupii urla... Vai de cal si calator!

Fericit acel ce noaptea ratacit
In viscolire Sta, aude-n camp latrare sj zareste cu uimire
O casuta dragalasa cu ferestrele lucind,
Unde dulcea ospetie il intampina zambind!"

    Vasile Alecsandri (1818-1890) este creatorul pastelului romanesc, nu numai ca specie a genului liric, ci si ca termen literar, deoarece acest cuvant este propriu artelor plastice. Numai in literatura romana pastelul denumeste poezia care contureaza un tablou din natura, peisaje sau momente ale unui anotimp, termenul capatand identitate literara prin titlul pus de Alecsandri acestui ciclu de creatii lirice, aparut in revista "Convorbiri literare" in anii 1868-1869.
    Vasile Alecsandri se situeaza in fruntea poezilor pasoptisti, pastelurile sale constituind primul moment de stralucire a poeziei romane inainte de Eminescu. Titu Maiorescu a considerat ca aceste creatii lirice sunt "insufletite de o simtire asa de curata si de puternica a naturei" si sunt scrise "intr-o limba asa de frumoasa", incat il situeaza pe Vasile Alecsandri in fruntea generatiei sale: "Cap al poeziei noastre literare In generatia trecuta". In studiul "Directia noua in poezia si proza romana" (1872), criticul afirma ca "Pastelurile" constituie "cea mai mare podoaba a poeziei lui Alecsandri, o podoaba a literaturii romane indeobste". Desi Alecsandri a detestat anotimpul friguros, cele mai multe pasteluri descriu "cumplita iarna", careia ii construieste un tablou maret, un adevarat spectacol prin manifestarile stihiilor specifice acesteia'.
Pastelul "Viscolul" este integrat editiei de "Opere complete. Poezii, III" din 1875 si, asa cum ilustreaza titlul, contureaza manifestarea infricosatoare a unui fenomen de natura dezlantuit cu furie si forta nestapanita, o adevarata stihie hibernala.
    Structura, semnificatii, limbaj artistic
Poezia este tipica prin constructia clasica din patru catrene organizate pe enumerarea determinantelor verbale sub forma complementelor circumstantiate de loc, care imbina spatiul terestru cu cel cosmic intr-o singura unitate a dimensiunii. In acest pastel se manifesta cu predilectie lirismul obiectiv, deoarece eul liric nu se implica direct in natura dezlantuita, ci exprima, ca un spectator din afara, starile, sentimentele si atitudinile omului in general: "Viscolul framanta lumea! [...]// Zberat, raget, tipet, vaiet, mii de glasuri spaimantate/ Se ridica de prin codri, de pe dealuri, de prin sate". Incipitul este relevat de o aliteratie care defineste, in limbaj conotativ, viscolul: "Crivatul din meazanoapte vajaie prin vijelie"
    Strofa intai incepe cu denumirea stihiei hibernale, "Crivatul din meazanoapte", care infricoseaza prin manifestarea sa amenintatoare intreaga fire, idee exprimata printr-o aliteratie onomatopeica, "vajaie prin vijelie", ce constituie si singura imagine auditiva din aceasta strofa urmatoarele versuri sunt dominate de imagini vizuale si motorii, prin care poetul sugereaza forta cumplita cu care s-a dezlantuit viscolul asupra intregii naturi, astfel incat planul cosmic se intrepatrunde cu planul terestru, formand o singura si unica unitate spafiala. Ca mijloace morfosintactice, imaginarul poetic apeleaza la complementa circumstantiate de loc ce determina verbele sugestive pentru acest fenomen al naturii: "Spulberand zapada-n ceruri de pe deal, de pe campie". Metafora hiperbolizanta "Valuri albe" sugereaza taria cu care sufla crivatul, care asaza zapada intr-un "lung troian", pe care poetul il aseamana, printr-o comparatie, cu "nisipurile dese din pustiul african". Aceasta imagine stilistica -"Valuri albe trec in zare, se asaza-n lung troian /Ca nisipurile dese din pustiul african"- este un dublu oximoron, unul cromatic - albul zapezii troienite si culoarea terna a nisipului - si altul caloric - gerul iernii si caldura deserturilor africane. Stihia care provoaca ambele manifestari ale naturii este vantul puternic, cu efect dezastruos asupra firii incremenite sub viscolul devastator si asupra desertului, pustiindu-l.
    Strofa a doua identifica inca din primul vers fenomenul dezlantuit peste intreaga fire, "Viscolul framanta lumea!...". Singurele fiinte care se incumeta sa infrunte urgia hibernala sunt "lupii suri", care alearga si urla inspaimantati "prin potopul de zapada". Intreaga natura este ingrozita de stihia cumplita, pasarile sunt luate de curentul crivatului, "corbii zbor vartej, rapiti de vant", iar plantele "se-ndoaie lovindu-se de pamant".             Strofa este dominata de o stare launtrica de infiorare, provocata atat prin personificarea hiperbolica "Viscolul framanta lumea", cat si prin imagini motorii, "Lupii suri ies dupa prada, / Alergand", "Turmele tremura; corbii zbor vartej", "rachitile se-ndoaie" si imaginea auditiva inspaimantatoare, "urland".
    Strofa a treia incepe infricosator printr-o enumeratie de substantive onomatopeice - "Zberat, raget, tipet, vaiet, mii de glasuri spaimantate" si de circumstantiate de loc - "de prin codri, de pe dealuri, de prin sate", care creeaza o atmosfera terifianta, viscolul infricosand toata suflarea. Dinamismul vantului devastator este construit prin ritmul sincopat al versurilor, prin propozitii scurte, ca niste rafale, "Noaptea cade, lupii urla...", iar senzatia ca natura si-a pierdut contururile, ca a devenit o nemarginire, este redata printr-o locutiune adverbiala originaia si inedita: "Si-n departe se aude un nechez rasunator...". Strofa se termina cu o interjectie, "vai", care sugereaza compasiunea infiorata a poetului pentru oricare "cal si calator" surprinsi de uraganul alb, care are efectul ielelor, al caror dans este un vartej innebunitor.
    Ultima strofa ilustreaza ideea specifica finalurilor din pastelurile lui Alecsandri, aceea ca omul poate infrunta stihiile naturii dezlantuite numai cu ajutorul semenilor lui, singura posibilitate de supravietuire fiind solidaritatea umana. Calatorul ratacit noaptea "in viscolire" este fericit atunci cand aude latratul cainilor si "zareste cu uimire" o casa cu "ferestrele lucind", unde este primit cu bucurie de gazdele dornice de a oferi "dulcea ospetie" celor care au nevoie de adapost. De remarcat in aceasta strofa sunt diminutivele cu valoare afectiva, "casuta dragalasa", pentru a ilustra o trasatura recunoscuta a romanului, ospetia.
    Prozodia. Versurile lungi, de 15-16 silabe catn toate pastelurile, ritmui trohaic si rima imperecheata creeaza un tablou pictural in care predomina miscarea terifianta si emotia profunda provocate de dezlantuirea devastatoare a viscolului.
    Prin "Pasteluri", Vasile Alecsandri a atins "gradul cel mai malt de arta", aceste creatii lirice unice constituind "culmea talentului sau" (G.Varnav-Liteanu - primul critic care a studiat creatia poetului).

 

Prof.Mirela Broasca:''Sfarsit de toamna" de V Alecsandri




Vasile ALECSANDRI - poza (imagine) portret Vasile ALECSANDRI













SFARSIT DE TOAMNA - Pastel - Structura, semnificatii, mijloace artistice de Vasile ALECSANDRI


Vasile ALECSANDRI SFARSIT DE TOAMNA
Vasile Alecsandri (1818 - 1890), reprezentant de seama al W generatiei de scriitori pasoptisti, a creat si a dus la desavarsire o specie 1 noua a genului liric, pastelul. in aceste poezii, Vasile Alecsandri ilustreaza corespondenta dintre sentiment si tabloul din natura, ; contempla peisajul din unghiul miscator al marilor cicluri naturale, al , i anotimpurilor, realizand un adevarat calendar in versuri.
Poezia "Sfarsit de toamna" a aparut in "Convorbiri literare" in anul 1868.
Titlul poeziei sugereaza infatisarile specifice si transformarile pe care le sufera natura in anotimpul toamna. Enumerarea elementelor care caracterizeaza acest anotimp es,te insotita de tristetea cu care poetul priveste cum cocostarcii si randunele,,isi "pajasesc in graba cuiburile, fug de "zile rele", iar cardurile de socorjj Sunt urmarite "de al nostru jalnic dor"; "vesela verde campie" este acum "trista, vestezita", "lunca batuta de bruma acum pare ruginita", "nouri negri plini de geruri" se ridica inspre cer "din tuspatru parti a lumei", "soarele iubit s-ascunde", iar cardul "de corbi iernatici", "croncanitori", va trece prin vazduhul rece.Structura, semnificatii, mijloace artisticePoezia "Sfarsit de toamna" de Vasile Alecsandri este alcatuita din patru catrene si imbina descrierea naturii cu trairile interioare ale eului liric. Elementele din natura care contureaza anotimpul toamna si asupra carora se opreste poetul apartin atat spatiului terestru -pasarile, campia, lunca - cat si celui cosmic - cerul, norii, soarele.
Descrierea naturii si exprimarea sentimentelor sunt construite in mod gradat, de la contemplatie la simtire profunda.in prima strofa sunt surprinse elemente ce fixeaza timpul -sfarsitul toamnei: "Oaspetii caselor noastre" - pasarile calatoare - au plecat deja, fapt sugerat de verbele la timpul perfect compus - "parasit-au", "au fugit", "pribegit-au" - si prin epitetul personificator "zile rele". Ultimul vers al acestei strofe subliniaza in mod direct sentimentul de tristete de care este cuprins sufletul poetului si pe care acesta il exprima printr-un epitet, in inversiunea "jalnic dor".
In strofa a doua, poetul se opreste asupra aspectelor din natura ce sugereaza degradarea ei in acest moment al anotimpului toamna. Pentru a fi mai sugestiv, Alecsandri foloseste antiteza dintre aspectul naturii in timpul verii si cel de acum, natura fiind umanizata prin starile aflate si ele in antiteza, idee ilustrata prin epitete personificatoare, "vesela"-"trista" sau prin epitete ce compun imaginea vizuala, "verde"-"vestezita". insusirile omenesti atribuite naturii sunt redate si prin personificarile: "se ridica () nouri negri"; "soarele () s-ascunde". Atmosfera apasatoare de toamna are o puternica rezonanta in sufletul poetului, provocandu-i un sentimente de profunda tristete, de deprimare, pe care le comunica in mod direct prin intermediul eului liric. Caderea frunzelor il indeamna la meditatie si, printr-o comparatie intre viata omului si ciclul naturii, el aseamana desfrunzirea crengilor cu pierderea iluziilor omenesti, sugerand astfel o stare psihica sfasietoare : "Frunzele-i cad, zbor in aer si de crengi se dezlipesc / Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc".
In strofa a treia, tristetea poetului se transforma in teama, deoarece acum cerul este coplesit de prezenta amenintatoare a norilor "plini de geruri", iar comparatia "ca balauri din poveste" accentueaza atmosfera infricosatoare cauzata de apropierea iernii. Regretul dupa zilele insorite este redat prin epitetul "soarele iubit". Spatiul cosmic este dominat de culoarea neagra, epitetul cromatic "nouri negri" si prezenta cardului de corbi sugerand moartea naturii.Apropiata sosire a iernii, ilustrata in ultima strofa printr-o personificare dublata de o repetitie - "iarna vine, vine pe crivat calare" - este anuntata de vantul care "suiera prin hornuri raspandind infiorare". Toate fapturile sunt speriate: "Boii rag, caii rancheaza, cainii latra la un loc". Spaima din natura cuprinde si sufletul omului, care "trist, cade pe ganduri si s-apropie de foc".Imaginea toamnei este conturata atat prin imagini vizuale, cat si prin imagini auditive. Versurile lui Alecsandri vizualizeaza pentru cititori, prin epitete cromatice si in mod gradual, culorile specifice acestui anotimp: de la verde-galbui - "Vesela verde campie acu-i trista, vestezita", la ruginiu - "Lunca () pare ruginita" si gri-negru - "nouri negri", creand imagini vizuale.Cardul de corbi "croncanitori", vantul "suiera prin hornuri", boii "rag* , caii "rancheaza" si cainii "latra", sunt imagini auditive alcatuite din manifestari specifice naturii si fiecarei vietuitoare, pentru a ilustra spaima cauzata de apropiata iarna.Tabloul nu este lipsit de vivacitate. Imagini motorii se intalnesc in toate strofele si sunt conturate prin verbe de miscare sugestive: "cardurile de cocoare insirandu-se-n lung zbor", "Frunzele-i cad, zbor in aer", "se ridica-nalt pe ceruri () nouri negri", "Soarele iubit s-ascunde", "Trece-un card", "Omul () s-apropie de foc" si sunt realizate stilistic si prin personificari.Descrierea tabloului natural este concreta, obiectiva, constatativa, in cadrul careia se manifesta pregnant elementele abstracte ale meditatiei si gandirii, procedeu cu totul nou in realizarea pastelurilor. Astfel, comparatiile "Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc" si "Ca balauri din poveste, nouri negri, plini de geruri" ilustreaza o reflectare asupra conditiei umane si o referire la mitologia populara, exprimand ideea armoniei dintre om si natura.
Prozodia. Poezia are ritm trohaic, rima este imperecheata, iar versurile lungi, specifice pastelurilor lui Alecsandri, au masura de 15-16 silabe.
Vasile Alecsandri se situeaza in fruntea poetilor pasoptisti, pastelurile sale constituind primul moment de stralucire a poeziei romane inainte de Eminescu. Titu Maiorescu a considerat ca aceste creatii lirice sunt "insufletite de o simtire asa de curata si de puternica a naturei" si sunt scrise "intr-o limba asa de frumoasa", incat il determina pe marele critic sa-1 declare pe Vasile Alecsandri drept "Cap al poeziei noastre literare in generatia trecuta".

 

miercuri, 3 octombrie 2012

Prof.Mirela Broasca: Procedee de imbogatire a vocabularului:Derivarea cu prefixe si sufixe


PROCEDEE INTERNE DE ÎMBOGĂŢIRE A VOCABULARULUI*
INTRODUCERE ÎN STUDIUL FORMĂRII CUVINTELOR
1. Graţie mai ales împrumuturilor neologice de origine latino-romanică şi germanică, româna a dobândit prestigiul unei limbi europene de cultură şi de civilizaţie, care este capabilă să exprime absolut orice, începând cu cele mai abstracte idei filozofice şi terminând cu ultimele cuceriri în domeniul tehnicii şi al ştiinţei. La momentul potrivit, am subliniat că necesiţăţile de îmbogăţire a vocabularului sunt satisfăcute nu numai prin recurgerea la împrumuturi din alte limbi, ci şi prin folosirea unor mijloace exclusiv interne, de care urmează să ne ocupăm în capitolul de faţă. Înainte de a studia principalele procedee interne de îmbogăţire a vocabularului românesc (adică derivarea şi compunerea), sunt necesare câteva precizări referitoare la familia lexicală şi la statutul acestui compartiment al limbii pe care ne-am obişnuit să-l numim FORMAREA CUVINTELOR.
2. Unii lingvişti români şi străini includ formarea cuvintelor în morfologie cu care cea dintâi seamănă îndeosebi prin caracterul ei sistematic (atât de vizibil mai ales în domeniul derivării). Astfel, aşa cum, spre exemplu, orice verb românesc se termină la persoana a II-a sing. a indicativului prezent în i plenison, silabic sau foarte scurt (afli, bei, poţi), tot aşa de la aproape orice verb se poate forma, în limba noastră, un nume de agent cu ajutorul sufixului ­tor (cf.: scriitor, muncitor, alergător etc.). Se poate spune că, în ambele cazuri, avem de-a face cu un număr relativ mic de reguli după care se creează atât noile cuvinte, cât si formele gramaticale ale unui cuvânt supus flexiunii. Alţi cercetători consideră că sistemul de formare a cuvintelor trebuie înglobat în studiul vocabularului, adică al disciplinei lingvistice cunoscute sub denumirea de lexicologie. În sfârşit, nu lipsesc nici cei care văd în formarea cuvintelor o ramură distinctă a lingvisticii, fiindcă ea ocupă, într-adevăr, un loc de tranziţie între vocabular şi structura gramaticală. Considerând (cu rezervele de rigoare) că formarea cuvintelor este o secţiune a lexicologiei (în sens foarte larg), ne întemeiem pe faptul că aceasta duce la crearea de noi unităţi lexicale pe baza celor care există deja într-o limbă dată. În acelaşi timp, urmăm o concepţie care este, practic, aproape definitiv impusă în învăţământul românesc de toate gradele şi care constă în studierea sistemului de formare a cuvintelor în cadrul vocabularului.
3. În lingvistica românească, importanţa formării cuvintelor a fost adeseori subliniată, arătându-se, pe bună dreptate, că aceasta reprezintă unul din capitolele cele mai importante ale unei limbi, întrucât se poate vedea aici mecanismul însuşi al creaţiei lexicale sau felul în care procedează o limbă pentru a-şi crea elemente noi, dotate cu sensuri noi (cf. Al. Rosetti, ILR 2, p. 327). Dovezi ale atenţiei speciale de care se bucură la noi formarea cuvintelor găsim în elaborarea câtorva teze de doctorat (consacrate îndeosebi derivării), apoi în apariţia celor 6 volume de Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română (SMFC, Bucureşti, 1959-1972) şi mai ales în elaborarea amplului tratat Formarea cuvintelor în limba română (ai cărui redactori responsabili sunt Al. Graur şi Mioara Avram).
Din această lucrare fundamentală, au fost tipărite, până în prezent, două volume deosebit de valoroase, dintre care primul se ocupă de compunere (şi e în întregime redactat de Fulvia Ciobanu şi Finuţa Hasan, Bucureşti, 1970), iar al doilea este consacrat prefixelor, a apărut în anul 1978 şi e opera unui colectiv de 10 cercetători. Aceloraşi autori şi redactori responsabili le mai datorăm vol. al III-lea din FCLR, care este intitulat Sufixele şi care se află în manuscris la Institutul de Lingvistică din Bucureşti. În acest al III-lea tom (care cuprinde două părţi şi care e aproape gata pentru tipar), sunt inregistrate şi studiate din toate punctele de vedere, „peste 300 de sufixe simple şi 350 complexe (compuse şi dezvoltate)”. Informaţia provine de la Mioara Avram, Formarea cuvintelor şi cultivarea limbii române, în LL, nr. 4 din 1983, p. 501. În SINTEZE (p. 54 şi 57) am indicat cifra de „aproximativ 500 de sufixe ale limbii române”, incluzându-le, bineînţeles, şi pe cele complexe. Acestei cifre foarte aproximative trebuie să-i preferăm pe cea de mai sus, care este, neîndoielnic, mult mai apropiată de realitate, din moment ce provine de la un întreg colectiv de cercetători, care studiază, de multă vreme şi în mod foarte serios,  problemele s u f i x ă r i i în limba română. O bibliografie  aproape e x h a u s t i v ă (dar numai până în 1970) a domeniului de care ne ocupăm este înregistrată în lucrarea colectivă: Formarea cuvintelor în limba română. Cercetare bibliografică (coordonator: Maria Negraru), Biblioteca Centrală Universitară (= BCU), Bucureşti, 1971. Pentru o bibliografie selectivă a aceluiaşi domeniu (de data aceasta până în 1977), vezi, de asemenea, Theodor Hristea, Romanian Vocabulary and Etymology, în CTRL, p. 215-220 şi 238-254.
CONCEPTUL DE FAMILIE LEXICALĂ
Pentru înţelegerea sistemului de formare a cuvintelor şi mai ales a mecanismului derivării într-o limbă oarecare, lămurirea conceptului de familie lexicală precum şi studierea structurii morfologice (sau morfematice) a cuvântului sunt de o utilitate indiscutabilă. Întrucât ultima problemă este pe larg tratată în partea finală a capitolului Introducere în studiul morfologiei, aici vom încerca să precizăm, în primul rând, ce se înţelege printr-o familie lexicală şi, în al doilea rând, să arătăm (prin câteva exemple concrete) care sunt elementele din a căror îmbinare rezultă noi cuvinte sau unităţi lexicale. Despre o definiţie foarte clară şi unanim acceptată nu dispunem nici în cazul de faţă, dar se admite, de obicei, că o familie lexicală înglobează totalitatea cuvintelor formate prin derivare, prin compunere şi prin schimbarea valorii gramaticale de la acelaşi cuvânt de bază. Astfel, de la verbul a face au fost formate mai multe derivate cu sufixe (spre exemplu: făcător, făcătură etc.), derivate cu prefixe (desface, preface, reface etc.), derivate parasintetice (cu prefixe şi sufixe în acelaşi timp: prefăcător, prefăcătorie etc.) şi compuse propriu-zise sau cu elemente de compunere: bineface, binefăcător, răufăcător sau contraface (format din elementul de compunere contra- + face, după modelul fr. contrefaire). O precizare care se impune neapărat este că, în mod obişnuit, familia lexicală a unui cuvânt se stabileşte la nivelul unei singure limbi (de pildă: româna, franceza, latina etc.). Într-o familie lexicală de acest gen nu trebuie să includem decât derivatele şi compusele create în interiorul limbii respective şi, eventual, împrumuturile neologice analizabile. După părerea noastră, deşi este un cuvânt împrumutat, floral poate fi inclus în familia lui floare, dar florilegiu şi eflora nu sunt în aceeaşi situaţie. Neologismele împrumutate, dar neanalizabile sau locuţiunile şi expresiile în care intră un cuvânt oarecare nu aparţin familiei lexicale a acestuia. Referindu-ne, spre exemplu, la substantivul mână, vom spune că din familia lui lexicală fac parte derivatele româneşti mânuţă, mânuşiţă, mănuşă, mânui, înmâna etc., dar nu şi împrumuturile neologice manevră, manşetă, manichiură, manufactură etc. (a căror rădăcină mai îndepărtată este lat. manus). Tot aşa, nu intră în familia lexicală a lui mână nici combinaţiile frazeologice: mână în mână, peste mână, pe sub mână, a da mâna, a fi mână spartă, a avea pe cineva la mână şi multe altele.
 Despre acestea s-ar putea spune că alcătuiesc familia frazeologică a aceluiaşi cuvânt, dar noul concept (care este un fel de pandant al lui familie lexicală) nu a pătruns încă în terminologia lingvistică, deşi l-am propus în LR XXVI (1977), nr. 6, p. 593 şi îl considerăm absolut necesar.
Cuvintele compuse pot să aparţină la mai multe familii lexicale, în funcţie de numărul termenilor care intră în componenţa lor şi care sunt dotaţi cu conţinut noţional. Aceasta înseamnă că un compus ca gura-leului va fi inclus atât în familia lui gură, cât şi a lui leu, iar Statu-Palmă-Barbă-Cot va fi încadrat în patru familii lexicale conform cu structura lui foarte complexă.
În continuare vom discuta cât mai detaliat cu putinţă cuvântul tânăr, în a cărui familie lexicală intră: tânăruţ, tinerel, tineresc, tinereşte, tineret, tinereţe, tinerime, întineri, întineritor etc. Din examinarea acestor cuvinte rezultă mai multe lucruri, şi anume:

a)   Toate sunt înrudite, într-o măsură mai mică sau mai mare, în ceea ce priveşte sensul lor lexical.
b)   Deşi intră în aceeaşi familie, cuvintele citate nu aparţin totuşi unei singure categorii lexico-gramaticale, întrucât tineret, tinereţe şi tinerime sunt substantive, întineri e verb, întineritor e adjectiv, iar tinereşte este adverb.
c) În sfârşit, nu e greu de observat că, deşi cele zece cuvinte diferă mai mult ori mai puţin prin partea lor finală sau iniţială, aproape toate au un element comun, care este tiner- şi pe care îl numim rădăcină. Toate cuvintele cu sens înrudit şi formate de la aceeaşi rădăcină alcătuiesc, după cum am spus, o familie de cuvinte. În cursul flexiunii (adică al declinării şi al conjugării), acest element comun pe care îl numim „rădăcină” poate fi uşor modificat, fără să fie însă şi înlocuit. Astfel, alături de tânăr- (care e prezent numai în forma de singular a cuvântului-bază şi în derivatul foarte rar tânăruţ) apare mult mai frecvent tiner-, pe care, din această cauză, l-am şi considerat variantă fundamentală. Într-o situaţie similară se află radicalul flor-, care cunoaşte şi el varianta floar- (pe care o întâlnim chiar în floare). Tot aşa, într-o altă familie de cuvinte (în care intră purta, purtat, nepurtat, purtare, port şi purtător) rădăcina comună cunoaşte patru variante, şi anume: purt-, port-, porţ- (de exemplu în tu porţi) şi poart- (în el poartă sau în forma de conjunctiv să poarte).
În mod obişnuit, rădăcina nu constituie singură un cuvânt, ci i se adaugă anumite elemente pe care le numim AFIXE. După poziţia pe care o ocupă faţă de rădăcină, elementele adăugate acesteia se împart în două mari categorii, şi anume: unele care sunt plasate înaintea rădăcinii şi se numesc PREFIXE, iar altele care sunt ataşate la sfârşitul ei şi poartă denumirea de SUFIXE. Referindu-ne la unele dintre cuvintele citate mai înainte, vom spune că grupul de sunete în- (din întineri) constituie un prefix, iar grupurile -et (din tineret), ­eţe (din tinereţe) şi -ime (din tinerime) sunt sufixe pe care le numim lexicale sau derivative. Cu ajutorul lor se formează noi cuvinte şi, uneori, noi părţi de vorbire, în raport cu cele de la care porneşte derivarea. Astfel, florăreasă aparţine aceleiaşi categorii lexico-gramaticale ca şi florar de la care provine, în timp ce înfloritor este adjectiv în raport cu înflori de la care derivă şi care e verb.
Cuvântul care serveşte ca element de bază pentru formarea altor cuvinte se numeşte primitiv sau cuvânt-bază. Cel format prin adăugarea unui prefix sau sufix se numeşte cuvânt derivat. Astfel, în cazul derivatului frumuseţe vom spune ca primitivul este adjectivul frumos, la care s-a ataşat sufixul -eţe; în cazul lui cărăuşie vom spune ca baza este cărăuş (derivat de la verbul căra + suf. -uş); în cazul verbelor înfrunzi şi întrista primitivele sunt, în mod evident frunză şi trist, cărora li s-a adăugat prefixul în-. Exemplele ar putea fi uşor înmulţite, dar nu e cazul. Ceea ce este mai important e faptul că, de multe ori, prefixele şi sufixele nu se adaugă direct la rădăcină, ci la aşa-numita temă lexicală. Aceasta e comună tuturor formelor flexionare sau gramaticale ale unui cuvânt şi e formată, în mod obligatoriu, dintr-o rădăcină şi cel puţin un sufix sau un prefix. Astfel, lăptăreasă este derivat prin adăugarea sufixului -easă la tema lăptar, iar această temă, la rândul ei, este ea însăşi un derivat de la lapte + suf. -ar. Prin urmare, în tema lăptar- există rădăcina lăpt- şi un sufix -ar, tot aşa cum în tema de la care s-a format adjectivul străbătător avem rădăcina verbului a bate (în cazul de faţă -băt-) + prefixul stră-.
Ţinând seama de partea de vorbire care constituie punctul de plecare al derivării, temele lexicale pot fi împărţite în verbale şi nominale, iar ultimele în substantivale şi adjectivale. Despre adjectivul înfloritor spunem că s-a format de la o temă verbală, care este înflori, în timp ce bucătăreasă spre exemplu, provine de le o temă nominală (şi anume substantivală), care este bucătar (din bucate + suf. -ar). Menţionăm că în cazul lui bucătar ca şi al altor derivate (spre exemplu: dinţat, cioturos, noduros, picura etc.) derivarea s-a făcut de la forma de plural a primitivelor, întrucât aceasta este superioară celei de singular sub raportul frecvenţei.
RAPORTUL DINTRE RĂDĂCINĂ ŞI RADICAL
În majoritatea lucrărilor de specialitate (româneşti şi străine), termenul rădăcină este sinonim cu cel de r a d i c a l, deşi nu este normal să se folosească doi termeni diferiţi pentru exact aceeaşi realitate lingvistică. După Valeria Guţu Romalo (vezi Morfologie structurală a limbii române, Bucureşti, 1968, p. 39 şi urm.), rădăcina poate să coincidă cu radicalul ori poate fi inclusă în acesta din urmă când e vorba de cuvinte formate prin derivare. Astfel, la nivelul limbii romăne, un segment fonic cum este cânt- (din cânt-a) trebuie considerat, în acelaşi timp, rădăcină şi radical, însă în descânt-a radicalul este descânt-, ceea ce înseamnă că el coincide cu aşa-zisa „temă lexicală”. Tot aşa, în călători rădăcina este căl- (din cal-e), pe când radicalul e o grupare de două morfeme (căl-ător), deci o unitate divizibilă, în a cărei componenţă intră şi rădăcina privită exclusiv ca „morfem independent” sau „unitate morfemică indivizibilă”. Precum vedem, radicalul poate să conţină în plus anumite afixe derivative, pe când rădăcina este întotdeauna o unitate minimală indivizibilă. Indiferent dacă el coincide cu rădăcina (ca în bat-e, cânt-a etc.) sau nu se identifică cu aceasta (ca în răzbat-e, încânt-a şi altele), radicalul apare ca element constant în toate formele flexionare ale unui cuvânt, fie el derivat sau nederivat. Acceptând această distincţie, care se întâlneşte şi la unii lingvişti străini şi pe care o considerăm binevenită, cei doi termeni (adică rădăcină şi radical) pot fi folosiţt, în continuare, precis specializaţi din punct de vedere semantic […].
DERIVAREA CU PREFIXE
Ca procedeu principal de îmbogăţire a vocabularului, p r e f i x a r e a constituie obiectul de cercetare aproape exhaustivă al unui întreg volum din tratatul Formarea cuvintelor în limba română (vezi şi precizările care se fac mai jos). Din acest motiv, în primul rând, şi din lipsă de spaţiu, nu vom insista aici asupra formării cuvintelor cu ajutorul prefixelor, dar vom face câteva precizări pe care le considerăm importante şi care se adaugă celor făcute anterior.
1. Una dintre aceste precizări se referă la toate tipurile de derivare, despre care am spus că, indiferent de natura ei, are întotdeauna şi în orice limbă un caracter sistematic. Aceasta înseamnă că, pe baza câtorva modele mai uzuale şi cu ajutorul unui număr relativ mic de afixe, se pot forma sute şi chiar mii de cuvinte, pe care le înţelegem uşor, tocmai fiindcă sunt construite după tipare preexistente şi în conformitate cu anumite reguli pe care le-am deprins încă din copilărie. Din acest punct de vedere, derivarea, în general (deci şi prefixarea), se aseamănă cu morfologia, care are un caracter şi mai sistematic, reducându-se la un număr foarte mic de reguli în comparaţie cu marele număr de cuvinte care există într-o limbă oarecare.
Pentru detalii şi pentru alte aspecte ale raporturilor existente între gramatică şi formarea cuvintelor, vezi GLR, vol. I, p. 18-23.
2. Derivarea cu prefixe a mai fost apropiată şi de compunere sau chiar inclusă în aceasta de către unii cercetători. Considerarea cuvintelor formate prin prefixare drept compuse se bazează pe argumentul ca prefixele păstrează mai bine legătura cu diverse instrumente gramaticale autonome şi în primul rând cu prepoziţiile. Să se compare, spre exemplu, în- din îngropa cu acelaşi în din „a băga în groapă” sau prepoziţia între cu prefixul între- din verbele întretăia, întrevedea etc. Deşi aici asemănarea este vizibilă, în cele mai multe cazuri adevăratele prefixe nu sunt, precum se ştie, şi cuvinte autonome. De aceea ele nu pot fi considerate elemente de compunere (aşa cum sunt privite micro-, macro-, foto-, pseudo-, radio- şi altele de origine grecească şi, mai rar, latinească). În foarte multe privinţe, prefixele seamănă, desigur, cu sufixele, de care nu pot fi separate. Ca şi acestea din urmă, ele se valorifică semantic numai în combinaţie cu un cuvânt-bază, după cum va rezulta şi din exemplele care urmează. Mai clar spus, din punct de vedere funcţional, prefixele trebuie puse în aceeaşi categorie cu sufixele şi punctul de vedere funcţional este cel care prevalează. În concluzie, vom spune că orice cuvânt format cu un prefix (adăugat la o temă nominală sau verbală) este derivat, nu compus.
3. De foarte multe ori, cuvintele formate cu prefixe aparţin aceleiaşi categorii lexico-gramaticale ca şi baza de la care a pornit derivarea. Astfel, a desprinde este format din prefixul des- + prinde (care e tot verb), răzgândi este din răs- + gândi, adjectivul neciteţ provine din ne- + citeţ (el însuşi un adjectiv derivat), inadaptabil este o formaţie românească din in- + adj. adaptabil (împrumutat) ş.a.m.d. Alteori, cuvintele formate cu ajutorul prefixelor pot aparţine altei clase morfologice decât primitivele, dar în acest caz este nevoie şi de un sufix. De exemplu, verbele îndulci şi înroşi provin de la adjectivele dulce şi roşu, tot aşa cum îndrăgosti şi împături sunt formate cu acelaşi prefix foarte productiv în- şi cu sufixul -i, adăugate, de data aceasta, la substantivele dragoste şi pătură. Cuvintele formate, în acelaşi timp, cu un prefix şi un sufix se numesc d e r i v a t e  p a r a s i n t e t i c e.
4. În ceea ce priveşte vechimea şi originea prefixelor din limba română, menţionăm că unele sunt foarte vechi, pentru că au fost moştenite din latină (de ex.: în-, des- sau stră-, pe care îl întâlnim în străbun, strămoş, străbate, străluci etc.). Alte prefixe au fost împrumutate din slavă (spre exemplu ne- sau răs-), iar cele mai multe provin din limbile apusene şi în special din franceză, care, după cum ştim, ne-a furnizat un mare număr de neologisme. Dintre prefixele neologice amintim pe: a- (din apoetic), ante- (din antebelic), anti- (din antiinfecţios), con- (din consfătui), apoi contra-, extra-, hiper-, inter-, super-, trans- şi altele, care la originea lor mai îndepărtată (latină sau greacă), sunt, de fapt, cuvinte propriu-zise.
5. Pentru derivarea cu prefixe, cititorul se poate adresa celui de-al doilea capitol din FCLR, consacrat exclusiv acestui tip de formare a cuvintelor în limba română. După o amplă introducere (semnată de Mioara Avram şi consacrată problemelor generale ale prefixării), urmează 75 de monografii în care sunt studiate pe larg 86 de prefixe româneşti, adică atâtea câte au putut fi identificate cu ajutorul analizei formale, semantice şi etimologice. În fiecare monografie (care cercetează un prefix ori, mai rar, o serie de prefixe înrudite), se prezintă inventarul de formaţii prefixale, se indică originea şi variantele etimologice sau condiţionate fonetic ale prefixului studiat, se arată care sunt temele la care acesta se ataşează, se examinează sensurile sau valoriel lui semantice, se precizează clasa morfologică a derivatelor şi se indică repartiţia teritorială şi stilistică a acestora. La sfârşitul fiecărei monografii, se fac aprecieri în legătură cu productivitatea prefixului studiat, care este urmărit nu numai în diversele epoci de dezvoltare ale limbii noastre, ci chiar în stilurile funcţionale şi (mai rar) în graiurile teritoriale. În total, volumul înregistrază 5.680 de formaţii prefixale analizabile şi semianalizabile, care ar putea fi clasificate în patru categorii fundamentale, şi anume: a) derivate moştenite din latină: închide, deschide, rămâne etc.; b) împrumuturi din alte limbi: deservi, nonsens, prefabricat etc.; c) calcuri sau imitaţii după modele străine: demers, concetăţean, întrevedea, subestima şi d) creaţii interne ale limbii române: dezrobi, înţărca, nefericit, zăuita şi multe altele. Ultima secţiune a volumului conţine 6 studii de sinteză, în care sunt examinate diverse probleme dintre cele mai importante, începând cu supraprefixarea (sau „cumulul de prefixe”) şi terminând cu originea prefixelor româneşti […].

DERIVAREA CU SUFIXE

Din capul locului vom spune că aceasta este mult mai răspândită decât cea realizată cu ajutorul prefixelor. După cum am văzut, există în limba română peste 600 de sufixe, dintre care unele sunt foarte vii sau productive în epoca actuală. Existenţa unui număr atât de mare de sufixe, precum şi productivitatea incontestabilă a unora dintre ele ne îndreptăţesc să afirmăm că româna este o limbă de tip derivativ, asemenea latinei, care îi stă la bază şi a cărei structură o continuă, în linii mari, şi din acest punct de vedere. De cele mai multe ori, sufixele conferă cuvintelor nou-create o anumită valoare semantică şi morfologică, ceea ce ne permite să clasăm derivatele realizate cu ajutorul lor în câteva categorii mai importante, după cum urmează:
– Nume de agent (care denumesc pe autorul unei acţiuni, pe cel care îndeplineşte o funcţie sau exercită o meserie etc.). Exemple de astfel de derivate: muncitor, croitor, cizmar, lăutar, laptagiu, reclamagiu, complotist, fotbalist şi altele.
– Nume de instrument: tocător, întrerupător, ascuţitoare, stropitoare, secerătoare (maşina), mestecău etc.
– Derivate cu sens colectiv (sau substantive colective): ţărănime, muncitorime, brădiş, tufiş, brădet, frăsinet, cânepişte, porumbişte etc.
– Derivate abstracte (prin care sunt denumite însuşiri, caracteristici, acţiuni etc.): răutate, exactitate, omenie, vrednicie, ciudăţenie, muţenie, îndrăzneală, socoteală, învăţătură, săritură şi multe altele.
– Derivate care indică originea: oltean, muntean, clujean, olandez, albanez, berlinez, românesc, franţuzesc, englezesc etc.
– Derivate augmentative (prin care sunt denumite obiecte de dimensiuni mai mari decât ale obiectelor desemnate prin cuvintele-bază). Exemple: buboi (derivat de la bubă), băieţoi, fătoi, măturoi, puştan, ţopan, beţivan etc., aproape toate cu valoare peiorativă.
– D e r i v a t e d i m i n u t i v a l e (al căror sens diferă de cel al cuvintelor de bază prin faptul că obiectele denumite de ele sunt mai mici decât cele obişnuite). Exemple: căluţ, frăţior, scăunel, băieţaş, gărduleţ, linguriţă, furculiţă etc.
Pentru fiecare dintre categoriile amintite mai înainte există sufixe corespunzătoare, mai vechi sau mai noi şi mai mult sau mai puţin productive. Astfel, -ar, -tor şi -giu sunt sufixe de nume de agent; -ime, -et, -iş etc. sunt sufixe colective: -el, -aş, -uţ şi altele sunt sufixe diminutivale; -(ă)tate, -ie, ­enie şi -eală sunt sufixe abstracte ş.a.m.d. Dintre sufixele aparţinând ultimei categorii, este productiv, în limba română contemporană, -ism, care (asemenea altor sufixe neologice) poate fi socotit „internaţional”, fiindcă apare în foarte multe alte limbi. La noi se întâlneşte atât în cuvinte împrumutate (ca realism, socialism etc.), cât şi în unele formaţii specific româneşti, cum sunt: junimism, sămănătorism, paşoptism, ţărănism etc. Tot sufixe neologice productive ori foarte productive mai sunt: -ist (din bonjurist, paşoptist, şahist, şantajist), -ian (din eminescian, arghezian, sadovenian), ­itate (din sticlozitate, spectaculozitate, directitate, postumitate), -iza (din nominaliza, pauperiza, inofensiviza) şi multe altele, pe care spaţiul nu ne permite nici măcar să le menţionăm.
O situaţie aparte au sufixele denumite m o ţ i o n a l e, pentru că se realizează cu ajutorul lor moţiunea, prin care înţelegem procedeul de formare a unor cuvinte masculine de la feminine şi invers. Dintre sufixele moţionale menţionăm în primul rând pe -ă (din prietenă, format de la prieten), apoi pe ­ (din româncă, italiancă etc.), -easă (din croitoreasă, maioreasă), -oaie (din leoaie) şi -oaică (din lupoaică, zmeoaică etc.). Mai rare sunt sufixele moţionale cu ajutorul cărora se formează substantive masculine de la feminine (de exemplu răţoi, derivat de la raţă + -oi sau curcan format de la curcă + suf. -an).
După clasele morfologice sau părţile de vorbire cărora le aparţin derivatele cu ajutorul sufixelor, acestea din urmă se pot clasifica în:
a)      Substantivale (de exemplu: -tor, -an, -ime, -eală etc.);
b)      Adjectivale (de exemplu: -ic, -os, -al sau -bil din citibil, mâncabil);
c)      Verbale (de ex.: -ui din prăfui, sfătui; -iza din abstractiza sau -ona din concluziona, atenţiona, excepţiona, presiona şi altele, pe care nu le recomandăm);
d)      Adverbiale (de ex.: -eşte din hoţeşte, -iş din locuţiunea pe furiş sau ­mente din actualmente, realmente, literalmente şi altele, care sunt, de obicei, împrumutate sau calchiate).
14624101420249

*