PROCEDEE INTERNE DE ÎMBOGĂŢIRE A VOCABULARULUI*
INTRODUCERE ÎN STUDIUL FORMĂRII CUVINTELOR
1. Graţie mai ales împrumuturilor neologice de origine latino-romanică şi germanică, româna a dobândit prestigiul unei limbi europene de cultură şi de civilizaţie, care este capabilă să exprime absolut orice, începând cu cele mai abstracte idei filozofice şi terminând cu ultimele cuceriri în domeniul tehnicii şi al ştiinţei. La momentul potrivit, am subliniat că necesiţăţile de îmbogăţire a vocabularului sunt satisfăcute nu numai prin recurgerea la împrumuturi din alte limbi, ci şi prin folosirea unor mijloace exclusiv interne, de care urmează să ne ocupăm în capitolul de faţă. Înainte de a studia principalele procedee interne de îmbogăţire a vocabularului românesc (adică derivarea şi compunerea), sunt necesare câteva precizări referitoare la familia lexicală şi la statutul acestui compartiment al limbii pe care ne-am obişnuit să-l numim FORMAREA CUVINTELOR.
2. Unii lingvişti români şi străini includ formarea cuvintelor în morfologie cu care cea dintâi seamănă îndeosebi prin caracterul ei sistematic (atât de vizibil mai ales în domeniul derivării). Astfel, aşa cum, spre exemplu, orice verb românesc se termină la persoana a II-a sing. a indicativului prezent în i plenison, silabic sau foarte scurt (afli, bei, poţi), tot aşa de la aproape orice verb se poate forma, în limba noastră, un nume de agent cu ajutorul sufixului tor (cf.: scriitor, muncitor, alergător etc.). Se poate spune că, în ambele cazuri, avem de-a face cu un număr relativ mic de reguli după care se creează atât noile cuvinte, cât si formele gramaticale ale unui cuvânt supus flexiunii. Alţi cercetători consideră că sistemul de formare a cuvintelor trebuie înglobat în studiul vocabularului, adică al disciplinei lingvistice cunoscute sub denumirea de lexicologie. În sfârşit, nu lipsesc nici cei care văd în formarea cuvintelor o ramură distinctă a lingvisticii, fiindcă ea ocupă, într-adevăr, un loc de tranziţie între vocabular şi structura gramaticală. Considerând (cu rezervele de rigoare) că formarea cuvintelor este o secţiune a lexicologiei (în sens foarte larg), ne întemeiem pe faptul că aceasta duce la crearea de noi unităţi lexicale pe baza celor care există deja într-o limbă dată. În acelaşi timp, urmăm o concepţie care este, practic, aproape definitiv impusă în învăţământul românesc de toate gradele şi care constă în studierea sistemului de formare a cuvintelor în cadrul vocabularului.
3. În lingvistica românească, importanţa formării cuvintelor a fost adeseori subliniată, arătându-se, pe bună dreptate, că aceasta reprezintă unul din capitolele cele mai importante ale unei limbi, întrucât se poate vedea aici mecanismul însuşi al creaţiei lexicale sau felul în care procedează o limbă pentru a-şi crea elemente noi, dotate cu sensuri noi (cf. Al. Rosetti, ILR 2, p. 327). Dovezi ale atenţiei speciale de care se bucură la noi formarea cuvintelor găsim în elaborarea câtorva teze de doctorat (consacrate îndeosebi derivării), apoi în apariţia celor 6 volume de Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română (SMFC, Bucureşti, 1959-1972) şi mai ales în elaborarea amplului tratat Formarea cuvintelor în limba română (ai cărui redactori responsabili sunt Al. Graur şi Mioara Avram).
Din această lucrare fundamentală, au fost tipărite, până în prezent, două volume deosebit de valoroase, dintre care primul se ocupă de compunere (şi e în întregime redactat de Fulvia Ciobanu şi Finuţa Hasan, Bucureşti, 1970), iar al doilea este consacrat prefixelor, a apărut în anul 1978 şi e opera unui colectiv de 10 cercetători. Aceloraşi autori şi redactori responsabili le mai datorăm vol. al III-lea din FCLR, care este intitulat Sufixele şi care se află în manuscris la Institutul de Lingvistică din Bucureşti. În acest al III-lea tom (care cuprinde două părţi şi care e aproape gata pentru tipar), sunt inregistrate şi studiate din toate punctele de vedere, „peste 300 de sufixe simple şi 350 complexe (compuse şi dezvoltate)”. Informaţia provine de la Mioara Avram, Formarea cuvintelor şi cultivarea limbii române, în LL, nr. 4 din 1983, p. 501. În SINTEZE (p. 54 şi 57) am indicat cifra de „aproximativ 500 de sufixe ale limbii române”, incluzându-le, bineînţeles, şi pe cele complexe. Acestei cifre foarte aproximative trebuie să-i preferăm pe cea de mai sus, care este, neîndoielnic, mult mai apropiată de realitate, din moment ce provine de la un întreg colectiv de cercetători, care studiază, de multă vreme şi în mod foarte serios, problemele s u f i x ă r i i în limba română. O bibliografie aproape e x h a u s t i v ă (dar numai până în 1970) a domeniului de care ne ocupăm este înregistrată în lucrarea colectivă: Formarea cuvintelor în limba română. Cercetare bibliografică (coordonator: Maria Negraru), Biblioteca Centrală Universitară (= BCU), Bucureşti, 1971. Pentru o bibliografie selectivă a aceluiaşi domeniu (de data aceasta până în 1977), vezi, de asemenea, Theodor Hristea, Romanian Vocabulary and Etymology, în CTRL, p. 215-220 şi 238-254.
CONCEPTUL DE FAMILIE LEXICALĂ
Pentru înţelegerea sistemului de formare a cuvintelor şi mai ales a mecanismului derivării într-o limbă oarecare, lămurirea conceptului de familie lexicală precum şi studierea structurii morfologice (sau morfematice) a cuvântului sunt de o utilitate indiscutabilă. Întrucât ultima problemă este pe larg tratată în partea finală a capitolului Introducere în studiul morfologiei, aici vom încerca să precizăm, în primul rând, ce se înţelege printr-o familie lexicală şi, în al doilea rând, să arătăm (prin câteva exemple concrete) care sunt elementele din a căror îmbinare rezultă noi cuvinte sau unităţi lexicale. Despre o definiţie foarte clară şi unanim acceptată nu dispunem nici în cazul de faţă, dar se admite, de obicei, că o familie lexicală înglobează totalitatea cuvintelor formate prin derivare, prin compunere şi prin schimbarea valorii gramaticale de la acelaşi cuvânt de bază. Astfel, de la verbul a face au fost formate mai multe derivate cu sufixe (spre exemplu: făcător, făcătură etc.), derivate cu prefixe (desface, preface, reface etc.), derivate parasintetice (cu prefixe şi sufixe în acelaşi timp: prefăcător, prefăcătorie etc.) şi compuse propriu-zise sau cu elemente de compunere: bineface, binefăcător, răufăcător sau contraface (format din elementul de compunere contra- + face, după modelul fr. contrefaire). O precizare care se impune neapărat este că, în mod obişnuit, familia lexicală a unui cuvânt se stabileşte la nivelul unei singure limbi (de pildă: româna, franceza, latina etc.). Într-o familie lexicală de acest gen nu trebuie să includem decât derivatele şi compusele create în interiorul limbii respective şi, eventual, împrumuturile neologice analizabile. După părerea noastră, deşi este un cuvânt împrumutat, floral poate fi inclus în familia lui floare, dar florilegiu şi eflora nu sunt în aceeaşi situaţie. Neologismele împrumutate, dar neanalizabile sau locuţiunile şi expresiile în care intră un cuvânt oarecare nu aparţin familiei lexicale a acestuia. Referindu-ne, spre exemplu, la substantivul mână, vom spune că din familia lui lexicală fac parte derivatele româneşti mânuţă, mânuşiţă, mănuşă, mânui, înmâna etc., dar nu şi împrumuturile neologice manevră, manşetă, manichiură, manufactură etc. (a căror rădăcină mai îndepărtată este lat. manus). Tot aşa, nu intră în familia lexicală a lui mână nici combinaţiile frazeologice: mână în mână, peste mână, pe sub mână, a da mâna, a fi mână spartă, a avea pe cineva la mână şi multe altele.
Despre acestea s-ar putea spune că alcătuiesc familia frazeologică a aceluiaşi cuvânt, dar noul concept (care este un fel de pandant al lui familie lexicală) nu a pătruns încă în terminologia lingvistică, deşi l-am propus în LR XXVI (1977), nr. 6, p. 593 şi îl considerăm absolut necesar.
Cuvintele compuse pot să aparţină la mai multe familii lexicale, în funcţie de numărul termenilor care intră în componenţa lor şi care sunt dotaţi cu conţinut noţional. Aceasta înseamnă că un compus ca gura-leului va fi inclus atât în familia lui gură, cât şi a lui leu, iar Statu-Palmă-Barbă-Cot va fi încadrat în patru familii lexicale conform cu structura lui foarte complexă.
În continuare vom discuta cât mai detaliat cu putinţă cuvântul tânăr, în a cărui familie lexicală intră: tânăruţ, tinerel, tineresc, tinereşte, tineret, tinereţe, tinerime, întineri, întineritor etc. Din examinarea acestor cuvinte rezultă mai multe lucruri, şi anume:

a) Toate sunt înrudite, într-o măsură mai mică sau mai mare, în ceea ce priveşte sensul lor lexical.
b) Deşi intră în aceeaşi familie, cuvintele citate nu aparţin totuşi unei singure categorii lexico-gramaticale, întrucât tineret, tinereţe şi tinerime sunt substantive, întineri e verb, întineritor e adjectiv, iar tinereşte este adverb.
c) În sfârşit, nu e greu de observat că, deşi cele zece cuvinte diferă mai mult ori mai puţin prin partea lor finală sau iniţială, aproape toate au un element comun, care este tiner- şi pe care îl numim rădăcină. Toate cuvintele cu sens înrudit şi formate de la aceeaşi rădăcină alcătuiesc, după cum am spus, o familie de cuvinte. În cursul flexiunii (adică al declinării şi al conjugării), acest element comun pe care îl numim „rădăcină” poate fi uşor modificat, fără să fie însă şi înlocuit. Astfel, alături de tânăr- (care e prezent numai în forma de singular a cuvântului-bază şi în derivatul foarte rar tânăruţ) apare mult mai frecvent tiner-, pe care, din această cauză, l-am şi considerat variantă fundamentală. Într-o situaţie similară se află radicalul flor-, care cunoaşte şi el varianta floar- (pe care o întâlnim chiar în floare). Tot aşa, într-o altă familie de cuvinte (în care intră purta, purtat, nepurtat, purtare, port şi purtător) rădăcina comună cunoaşte patru variante, şi anume: purt-, port-, porţ- (de exemplu în tu porţi) şi poart- (în el poartă sau în forma de conjunctiv să poarte).
În mod obişnuit, rădăcina nu constituie singură un cuvânt, ci i se adaugă anumite elemente pe care le numim AFIXE. După poziţia pe care o ocupă faţă de rădăcină, elementele adăugate acesteia se împart în două mari categorii, şi anume: unele care sunt plasate înaintea rădăcinii şi se numesc PREFIXE, iar altele care sunt ataşate la sfârşitul ei şi poartă denumirea de SUFIXE. Referindu-ne la unele dintre cuvintele citate mai înainte, vom spune că grupul de sunete în- (din întineri) constituie un prefix, iar grupurile -et (din tineret), eţe (din tinereţe) şi -ime (din tinerime) sunt sufixe pe care le numim lexicale sau derivative. Cu ajutorul lor se formează noi cuvinte şi, uneori, noi părţi de vorbire, în raport cu cele de la care porneşte derivarea. Astfel, florăreasă aparţine aceleiaşi categorii lexico-gramaticale ca şi florar de la care provine, în timp ce înfloritor este adjectiv în raport cu înflori de la care derivă şi care e verb.
Cuvântul care serveşte ca element de bază pentru formarea altor cuvinte se numeşte primitiv sau cuvânt-bază. Cel format prin adăugarea unui prefix sau sufix se numeşte cuvânt derivat. Astfel, în cazul derivatului frumuseţe vom spune ca primitivul este adjectivul frumos, la care s-a ataşat sufixul -eţe; în cazul lui cărăuşie vom spune ca baza este cărăuş (derivat de la verbul căra + suf. -uş); în cazul verbelor înfrunzi şi întrista primitivele sunt, în mod evident frunză şi trist, cărora li s-a adăugat prefixul în-. Exemplele ar putea fi uşor înmulţite, dar nu e cazul. Ceea ce este mai important e faptul că, de multe ori, prefixele şi sufixele nu se adaugă direct la rădăcină, ci la aşa-numita temă lexicală. Aceasta e comună tuturor formelor flexionare sau gramaticale ale unui cuvânt şi e formată, în mod obligatoriu, dintr-o rădăcină şi cel puţin un sufix sau un prefix. Astfel, lăptăreasă este derivat prin adăugarea sufixului -easă la tema lăptar, iar această temă, la rândul ei, este ea însăşi un derivat de la lapte + suf. -ar. Prin urmare, în tema lăptar- există rădăcina lăpt- şi un sufix -ar, tot aşa cum în tema de la care s-a format adjectivul străbătător avem rădăcina verbului a bate (în cazul de faţă -băt-) + prefixul stră-.
Ţinând seama de partea de vorbire care constituie punctul de plecare al derivării, temele lexicale pot fi împărţite în verbale şi nominale, iar ultimele în substantivale şi adjectivale. Despre adjectivul înfloritor spunem că s-a format de la o temă verbală, care este înflori, în timp ce bucătăreasă spre exemplu, provine de le o temă nominală (şi anume substantivală), care este bucătar (din bucate + suf. -ar). Menţionăm că în cazul lui bucătar ca şi al altor derivate (spre exemplu: dinţat, cioturos, noduros, picura etc.) derivarea s-a făcut de la forma de plural a primitivelor, întrucât aceasta este superioară celei de singular sub raportul frecvenţei.
RAPORTUL DINTRE RĂDĂCINĂ ŞI RADICAL
În majoritatea lucrărilor de specialitate (româneşti şi străine), termenul rădăcină este sinonim cu cel de r a d i c a l, deşi nu este normal să se folosească doi termeni diferiţi pentru exact aceeaşi realitate lingvistică. După Valeria Guţu Romalo (vezi Morfologie structurală a limbii române, Bucureşti, 1968, p. 39 şi urm.), rădăcina poate să coincidă cu radicalul ori poate fi inclusă în acesta din urmă când e vorba de cuvinte formate prin derivare. Astfel, la nivelul limbii romăne, un segment fonic cum este cânt- (din cânt-a) trebuie considerat, în acelaşi timp, rădăcină şi radical, însă în descânt-a radicalul este descânt-, ceea ce înseamnă că el coincide cu aşa-zisa „temă lexicală”. Tot aşa, în călători rădăcina este căl- (din cal-e), pe când radicalul e o grupare de două morfeme (căl-ător), deci o unitate divizibilă, în a cărei componenţă intră şi rădăcina privită exclusiv ca „morfem independent” sau „unitate morfemică indivizibilă”. Precum vedem, radicalul poate să conţină în plus anumite afixe derivative, pe când rădăcina este întotdeauna o unitate minimală indivizibilă. Indiferent dacă el coincide cu rădăcina (ca în bat-e, cânt-a etc.) sau nu se identifică cu aceasta (ca în răzbat-e, încânt-a şi altele), radicalul apare ca element constant în toate formele flexionare ale unui cuvânt, fie el derivat sau nederivat. Acceptând această distincţie, care se întâlneşte şi la unii lingvişti străini şi pe care o considerăm binevenită, cei doi termeni (adică rădăcină şi radical) pot fi folosiţt, în continuare, precis specializaţi din punct de vedere semantic […].
DERIVAREA CU PREFIXE
Ca procedeu principal de îmbogăţire a vocabularului, p r e f i x a r e a constituie obiectul de cercetare aproape exhaustivă al unui întreg volum din tratatul Formarea cuvintelor în limba română (vezi şi precizările care se fac mai jos). Din acest motiv, în primul rând, şi din lipsă de spaţiu, nu vom insista aici asupra formării cuvintelor cu ajutorul prefixelor, dar vom face câteva precizări pe care le considerăm importante şi care se adaugă celor făcute anterior.
1. Una dintre aceste precizări se referă la toate tipurile de derivare, despre care am spus că, indiferent de natura ei, are întotdeauna şi în orice limbă un caracter sistematic. Aceasta înseamnă că, pe baza câtorva modele mai uzuale şi cu ajutorul unui număr relativ mic de afixe, se pot forma sute şi chiar mii de cuvinte, pe care le înţelegem uşor, tocmai fiindcă sunt construite după tipare preexistente şi în conformitate cu anumite reguli pe care le-am deprins încă din copilărie. Din acest punct de vedere, derivarea, în general (deci şi prefixarea), se aseamănă cu morfologia, care are un caracter şi mai sistematic, reducându-se la un număr foarte mic de reguli în comparaţie cu marele număr de cuvinte care există într-o limbă oarecare.

Pentru detalii şi pentru alte aspecte ale raporturilor existente între gramatică şi formarea cuvintelor, vezi GLR, vol. I, p. 18-23.

2. Derivarea cu prefixe a mai fost apropiată şi de compunere sau chiar inclusă în aceasta de către unii cercetători. Considerarea cuvintelor formate prin prefixare drept compuse se bazează pe argumentul ca prefixele păstrează mai bine legătura cu diverse instrumente gramaticale autonome şi în primul rând cu prepoziţiile. Să se compare, spre exemplu, în- din îngropa cu acelaşi în din „a băga în groapă” sau prepoziţia între cu prefixul între- din verbele întretăia, întrevedea etc. Deşi aici asemănarea este vizibilă, în cele mai multe cazuri adevăratele prefixe nu sunt, precum se ştie, şi cuvinte autonome. De aceea ele nu pot fi considerate elemente de compunere (aşa cum sunt privite micro-, macro-, foto-, pseudo-, radio- şi altele de origine grecească şi, mai rar, latinească). În foarte multe privinţe, prefixele seamănă, desigur, cu sufixele, de care nu pot fi separate. Ca şi acestea din urmă, ele se valorifică semantic numai în combinaţie cu un cuvânt-bază, după cum va rezulta şi din exemplele care urmează. Mai clar spus, din punct de vedere funcţional, prefixele trebuie puse în aceeaşi categorie cu sufixele şi punctul de vedere funcţional este cel care prevalează. În concluzie, vom spune că orice cuvânt format cu un prefix (adăugat la o temă nominală sau verbală) este derivat, nu compus.
3. De foarte multe ori, cuvintele formate cu prefixe aparţin aceleiaşi categorii lexico-gramaticale ca şi baza de la care a pornit derivarea. Astfel, a desprinde este format din prefixul des- + prinde (care e tot verb), răzgândi este din răs- + gândi, adjectivul neciteţ provine din ne- + citeţ (el însuşi un adjectiv derivat), inadaptabil este o formaţie românească din in- + adj. adaptabil (împrumutat) ş.a.m.d. Alteori, cuvintele formate cu ajutorul prefixelor pot aparţine altei clase morfologice decât primitivele, dar în acest caz este nevoie şi de un sufix. De exemplu, verbele îndulci şi înroşi provin de la adjectivele dulce şi roşu, tot aşa cum îndrăgosti şi împături sunt formate cu acelaşi prefix foarte productiv în- şi cu sufixul -i, adăugate, de data aceasta, la substantivele dragoste şi pătură. Cuvintele formate, în acelaşi timp, cu un prefix şi un sufix se numesc d e r i v a t e p a r a s i n t e t i c e.
4. În ceea ce priveşte vechimea şi originea prefixelor din limba română, menţionăm că unele sunt foarte vechi, pentru că au fost moştenite din latină (de ex.: în-, des- sau stră-, pe care îl întâlnim în străbun, strămoş, străbate, străluci etc.). Alte prefixe au fost împrumutate din slavă (spre exemplu ne- sau răs-), iar cele mai multe provin din limbile apusene şi în special din franceză, care, după cum ştim, ne-a furnizat un mare număr de neologisme. Dintre prefixele neologice amintim pe: a- (din apoetic), ante- (din antebelic), anti- (din antiinfecţios), con- (din consfătui), apoi contra-, extra-, hiper-, inter-, super-, trans- şi altele, care la originea lor mai îndepărtată (latină sau greacă), sunt, de fapt, cuvinte propriu-zise.
5. Pentru derivarea cu prefixe, cititorul se poate adresa celui de-al doilea capitol din FCLR, consacrat exclusiv acestui tip de formare a cuvintelor în limba română. După o amplă introducere (semnată de Mioara Avram şi consacrată problemelor generale ale prefixării), urmează 75 de monografii în care sunt studiate pe larg 86 de prefixe româneşti, adică atâtea câte au putut fi identificate cu ajutorul analizei formale, semantice şi etimologice. În fiecare monografie (care cercetează un prefix ori, mai rar, o serie de prefixe înrudite), se prezintă inventarul de formaţii prefixale, se indică originea şi variantele etimologice sau condiţionate fonetic ale prefixului studiat, se arată care sunt temele la care acesta se ataşează, se examinează sensurile sau valoriel lui semantice, se precizează clasa morfologică a derivatelor şi se indică repartiţia teritorială şi stilistică a acestora. La sfârşitul fiecărei monografii, se fac aprecieri în legătură cu productivitatea prefixului studiat, care este urmărit nu numai în diversele epoci de dezvoltare ale limbii noastre, ci chiar în stilurile funcţionale şi (mai rar) în graiurile teritoriale. În total, volumul înregistrază 5.680 de formaţii prefixale analizabile şi semianalizabile, care ar putea fi clasificate în patru categorii fundamentale, şi anume: a) derivate moştenite din latină: închide, deschide, rămâne etc.; b) împrumuturi din alte limbi: deservi, nonsens, prefabricat etc.; c) calcuri sau imitaţii după modele străine: demers, concetăţean, întrevedea, subestima şi d) creaţii interne ale limbii române: dezrobi, înţărca, nefericit, zăuita şi multe altele. Ultima secţiune a volumului conţine 6 studii de sinteză, în care sunt examinate diverse probleme dintre cele mai importante, începând cu supraprefixarea (sau „cumulul de prefixe”) şi terminând cu originea prefixelor româneşti […].

DERIVAREA CU SUFIXE

Din capul locului vom spune că aceasta este mult mai răspândită decât cea realizată cu ajutorul prefixelor. După cum am văzut, există în limba română peste 600 de sufixe, dintre care unele sunt foarte vii sau productive în epoca actuală. Existenţa unui număr atât de mare de sufixe, precum şi productivitatea incontestabilă a unora dintre ele ne îndreptăţesc să afirmăm că româna este o limbă de tip derivativ, asemenea latinei, care îi stă la bază şi a cărei structură o continuă, în linii mari, şi din acest punct de vedere. De cele mai multe ori, sufixele conferă cuvintelor nou-create o anumită valoare semantică şi morfologică, ceea ce ne permite să clasăm derivatele realizate cu ajutorul lor în câteva categorii mai importante, după cum urmează:
– Nume de agent (care denumesc pe autorul unei acţiuni, pe cel care îndeplineşte o funcţie sau exercită o meserie etc.). Exemple de astfel de derivate: muncitor, croitor, cizmar, lăutar, laptagiu, reclamagiu, complotist, fotbalist şi altele.
– Nume de instrument: tocător, întrerupător, ascuţitoare, stropitoare, secerătoare (maşina), mestecău etc.
– Derivate cu sens colectiv (sau substantive colective): ţărănime, muncitorime, brădiş, tufiş, brădet, frăsinet, cânepişte, porumbişte etc.
– Derivate abstracte (prin care sunt denumite însuşiri, caracteristici, acţiuni etc.): răutate, exactitate, omenie, vrednicie, ciudăţenie, muţenie, îndrăzneală, socoteală, învăţătură, săritură şi multe altele.
– Derivate care indică originea: oltean, muntean, clujean, olandez, albanez, berlinez, românesc, franţuzesc, englezesc etc.
– Derivate augmentative (prin care sunt denumite obiecte de dimensiuni mai mari decât ale obiectelor desemnate prin cuvintele-bază). Exemple: buboi (derivat de la bubă), băieţoi, fătoi, măturoi, puştan, ţopan, beţivan etc., aproape toate cu valoare peiorativă.
– D e r i v a t e d i m i n u t i v a l e (al căror sens diferă de cel al cuvintelor de bază prin faptul că obiectele denumite de ele sunt mai mici decât cele obişnuite). Exemple: căluţ, frăţior, scăunel, băieţaş, gărduleţ, linguriţă, furculiţă etc.
Pentru fiecare dintre categoriile amintite mai înainte există sufixe corespunzătoare, mai vechi sau mai noi şi mai mult sau mai puţin productive. Astfel, -ar, -tor şi -giu sunt sufixe de nume de agent; -ime, -et, -iş etc. sunt sufixe colective: -el, -aş, -uţ şi altele sunt sufixe diminutivale; -(ă)tate, -ie, enie şi -eală sunt sufixe abstracte ş.a.m.d. Dintre sufixele aparţinând ultimei categorii, este productiv, în limba română contemporană, -ism, care (asemenea altor sufixe neologice) poate fi socotit „internaţional”, fiindcă apare în foarte multe alte limbi. La noi se întâlneşte atât în cuvinte împrumutate (ca realism, socialism etc.), cât şi în unele formaţii specific româneşti, cum sunt: junimism, sămănătorism, paşoptism, ţărănism etc. Tot sufixe neologice productive ori foarte productive mai sunt: -ist (din bonjurist, paşoptist, şahist, şantajist), -ian (din eminescian, arghezian, sadovenian), itate (din sticlozitate, spectaculozitate, directitate, postumitate), -iza (din nominaliza, pauperiza, inofensiviza) şi multe altele, pe care spaţiul nu ne permite nici măcar să le menţionăm.
O situaţie aparte au sufixele denumite m o ţ i o n a l e, pentru că se realizează cu ajutorul lor moţiunea, prin care înţelegem procedeul de formare a unor cuvinte masculine de la feminine şi invers. Dintre sufixele moţionale menţionăm în primul rând pe -ă (din prietenă, format de la prieten), apoi pe că (din româncă, italiancă etc.), -easă (din croitoreasă, maioreasă), -oaie (din leoaie) şi -oaică (din lupoaică, zmeoaică etc.). Mai rare sunt sufixele moţionale cu ajutorul cărora se formează substantive masculine de la feminine (de exemplu răţoi, derivat de la raţă + -oi sau curcan format de la curcă + suf. -an).
După clasele morfologice sau părţile de vorbire cărora le aparţin derivatele cu ajutorul sufixelor, acestea din urmă se pot clasifica în:
a)      Substantivale (de exemplu: -tor, -an, -ime, -eală etc.);
b)      Adjectivale (de exemplu: -ic, -os, -al sau -bil din citibil, mâncabil);
c)      Verbale (de ex.: -ui din prăfui, sfătui; -iza din abstractiza sau -ona din concluziona, atenţiona, excepţiona, presiona şi altele, pe care nu le recomandăm);
d)      Adverbiale (de ex.: -eşte din hoţeşte, -iş din locuţiunea pe furiş sau mente din actualmente, realmente, literalmente şi altele, care sunt, de obicei, împrumutate sau calchiate).