Viscolul,
de Vasile Alecsandri
poezie pasoptista - lirism obiectiv-pastel"
Crivatul din meazanoapte vajaie prin vijelie,
Spulberand zapada-n ceruri de pe deal, de pe campie.
Valuri albe tree in zare, se asaza-n lung troian
Ca nisipurile dese din pustiul african.
Viscolul framanta lumea!... Lupii suri ies dupa prada,
Alergand, urland in urma-i prin potopul de zapada.
Turmele tremura; corbii zbor vartej, rapiti de vant,
Si rachitile se-ndoaie lovindu-se de pamant.
Zberat, raget, tipet, vaiet, mii de glasuri spaimantate
Se ridica de prin codri, de pe dealuri, de prin sate,
Si-n departe se aude un nechez rasunator...
Noaptea cade, lupii urla... Vai de cal si calator!
Fericit acel ce noaptea ratacit
In viscolire Sta, aude-n camp latrare sj zareste cu uimire
O casuta dragalasa cu ferestrele lucind,
Unde dulcea ospetie il intampina zambind!"
Vasile Alecsandri (1818-1890) este creatorul pastelului romanesc, nu numai ca specie a genului liric, ci si ca termen literar, deoarece acest cuvant este propriu artelor plastice. Numai in literatura romana pastelul denumeste poezia care contureaza un tablou din natura, peisaje sau momente ale unui anotimp, termenul capatand identitate literara prin titlul pus de Alecsandri acestui ciclu de creatii lirice, aparut in revista "Convorbiri literare" in anii 1868-1869.
Vasile Alecsandri se situeaza in fruntea poezilor pasoptisti, pastelurile sale constituind primul moment de stralucire a poeziei romane inainte de Eminescu. Titu Maiorescu a considerat ca aceste creatii lirice sunt "insufletite de o simtire asa de curata si de puternica a naturei" si sunt scrise "intr-o limba asa de frumoasa", incat il situeaza pe Vasile Alecsandri in fruntea generatiei sale: "Cap al poeziei noastre literare In generatia trecuta". In studiul "Directia noua in poezia si proza romana" (1872), criticul afirma ca "Pastelurile" constituie "cea mai mare podoaba a poeziei lui Alecsandri, o podoaba a literaturii romane indeobste". Desi Alecsandri a detestat anotimpul friguros, cele mai multe pasteluri descriu "cumplita iarna", careia ii construieste un tablou maret, un adevarat spectacol prin manifestarile stihiilor specifice acesteia'.
Pastelul "Viscolul" este integrat editiei de "Opere complete. Poezii, III" din 1875 si, asa cum ilustreaza titlul, contureaza manifestarea infricosatoare a unui fenomen de natura dezlantuit cu furie si forta nestapanita, o adevarata stihie hibernala.
Structura, semnificatii, limbaj artistic
Poezia este tipica prin constructia clasica din patru catrene organizate pe enumerarea determinantelor verbale sub forma complementelor circumstantiate de loc, care imbina spatiul terestru cu cel cosmic intr-o singura unitate a dimensiunii. In acest pastel se manifesta cu predilectie lirismul obiectiv, deoarece eul liric nu se implica direct in natura dezlantuita, ci exprima, ca un spectator din afara, starile, sentimentele si atitudinile omului in general: "Viscolul framanta lumea! [...]// Zberat, raget, tipet, vaiet, mii de glasuri spaimantate/ Se ridica de prin codri, de pe dealuri, de prin sate". Incipitul este relevat de o aliteratie care defineste, in limbaj conotativ, viscolul: "Crivatul din meazanoapte vajaie prin vijelie"
Strofa intai incepe cu denumirea stihiei hibernale, "Crivatul din meazanoapte", care infricoseaza prin manifestarea sa amenintatoare intreaga fire, idee exprimata printr-o aliteratie onomatopeica, "vajaie prin vijelie", ce constituie si singura imagine auditiva din aceasta strofa urmatoarele versuri sunt dominate de imagini vizuale si motorii, prin care poetul sugereaza forta cumplita cu care s-a dezlantuit viscolul asupra intregii naturi, astfel incat planul cosmic se intrepatrunde cu planul terestru, formand o singura si unica unitate spafiala. Ca mijloace morfosintactice, imaginarul poetic apeleaza la complementa circumstantiate de loc ce determina verbele sugestive pentru acest fenomen al naturii: "Spulberand zapada-n ceruri de pe deal, de pe campie". Metafora hiperbolizanta "Valuri albe" sugereaza taria cu care sufla crivatul, care asaza zapada intr-un "lung troian", pe care poetul il aseamana, printr-o comparatie, cu "nisipurile dese din pustiul african". Aceasta imagine stilistica -"Valuri albe trec in zare, se asaza-n lung troian /Ca nisipurile dese din pustiul african"- este un dublu oximoron, unul cromatic - albul zapezii troienite si culoarea terna a nisipului - si altul caloric - gerul iernii si caldura deserturilor africane. Stihia care provoaca ambele manifestari ale naturii este vantul puternic, cu efect dezastruos asupra firii incremenite sub viscolul devastator si asupra desertului, pustiindu-l.
Strofa a doua identifica inca din primul vers fenomenul dezlantuit peste intreaga fire, "Viscolul framanta lumea!...". Singurele fiinte care se incumeta sa infrunte urgia hibernala sunt "lupii suri", care alearga si urla inspaimantati "prin potopul de zapada". Intreaga natura este ingrozita de stihia cumplita, pasarile sunt luate de curentul crivatului, "corbii zbor vartej, rapiti de vant", iar plantele "se-ndoaie lovindu-se de pamant". Strofa este dominata de o stare launtrica de infiorare, provocata atat prin personificarea hiperbolica "Viscolul framanta lumea", cat si prin imagini motorii, "Lupii suri ies dupa prada, / Alergand", "Turmele tremura; corbii zbor vartej", "rachitile se-ndoaie" si imaginea auditiva inspaimantatoare, "urland".
Strofa a treia incepe infricosator printr-o enumeratie de substantive onomatopeice - "Zberat, raget, tipet, vaiet, mii de glasuri spaimantate" si de circumstantiate de loc - "de prin codri, de pe dealuri, de prin sate", care creeaza o atmosfera terifianta, viscolul infricosand toata suflarea. Dinamismul vantului devastator este construit prin ritmul sincopat al versurilor, prin propozitii scurte, ca niste rafale, "Noaptea cade, lupii urla...", iar senzatia ca natura si-a pierdut contururile, ca a devenit o nemarginire, este redata printr-o locutiune adverbiala originaia si inedita: "Si-n departe se aude un nechez rasunator...". Strofa se termina cu o interjectie, "vai", care sugereaza compasiunea infiorata a poetului pentru oricare "cal si calator" surprinsi de uraganul alb, care are efectul ielelor, al caror dans este un vartej innebunitor.
Ultima strofa ilustreaza ideea specifica finalurilor din pastelurile lui Alecsandri, aceea ca omul poate infrunta stihiile naturii dezlantuite numai cu ajutorul semenilor lui, singura posibilitate de supravietuire fiind solidaritatea umana. Calatorul ratacit noaptea "in viscolire" este fericit atunci cand aude latratul cainilor si "zareste cu uimire" o casa cu "ferestrele lucind", unde este primit cu bucurie de gazdele dornice de a oferi "dulcea ospetie" celor care au nevoie de adapost. De remarcat in aceasta strofa sunt diminutivele cu valoare afectiva, "casuta dragalasa", pentru a ilustra o trasatura recunoscuta a romanului, ospetia.
Prozodia. Versurile lungi, de 15-16 silabe catn toate pastelurile, ritmui trohaic si rima imperecheata creeaza un tablou pictural in care predomina miscarea terifianta si emotia profunda provocate de dezlantuirea devastatoare a viscolului.
Prin "Pasteluri", Vasile Alecsandri a atins "gradul cel mai malt de arta", aceste creatii lirice unice constituind "culmea talentului sau" (G.Varnav-Liteanu - primul critic care a studiat creatia poetului).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu