luni, 10 februarie 2014

Prof. Mirela Broasca: Relatia dintre doua personaje din basmul cult ''Harap-Alb'', de I. Creanga



 
RELATIA DINTRE DOUA PERSONAJE DIN BASMUL CULT ‘’HARAP-ALB’’, DE ION CREANGA
Scrie un eseu de 2 – 3 pagini despre relaţiile dintre două personaje care aparţin unui basm cult studiat. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- prezentarea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru construcţia personajelor alese (de exemplu: temă, perspectivă narativă, acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia subiectului, modalităţi de caracterizare, limbaj etc.);
- evidenţierea situaţiei iniţiale a celor două personaje, din perspectiva tipologiei în care se încadrează, a statutului lor psihologic, moral etc.;
- relevarea trăsăturilor celor două personaje, semnificative pentru ilustrarea relaţiilor, prin raportare la două episoade/ secvenţe narative ale basmului cult ales;
- exprimarea unei opinii argumentate despre relaţiile dintre cele două personaje, din perspectiva situaţiei finale/ a deznodământului.
Notă! Ordinea integrării reperelor în cuprinsul lucrării este la alegere.
În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 2 pagini.


Ion Creangă, unul dintre scriitorii care s-au impus în literatura română prin originalitatea stilului, a lăsat posterităţii o operă variată, aducând în literatura cultă farmecul şi spontaneitatea literaturii populare. Povestea lui Harap-Alb, considerată „sinteză a basmului românesc”(Nicolae Ciobanu), se dezvoltă pe un tipar narativ tradiţional, particularizat prin intervenţiile autorului cult, care supune materialul epic unui proces de transformare în funcţie de propriile structuri mentale şi de propriile concepţii. Tema basmului menţionat este reprezentată de confruntarea dintre bine şi rău, pe parcursul căreia un erou se desăvârşeşte, aventurându-se în cucerirea lumii, pentru supunerea ei. Conflictul, dezvoltat pe schema tradiţională, este mai complicat decât în cazul modelului popular, prin implicarea unor personaje complexe şi prin dimensiunea psihologică. Basmul cult aduce inovaţii structurii basmului popular şi în privinţa acţiunii, prin multiplicarea numărului probelor la care este supus eroul şi prin complicarea lor progresivă până la deznodământul tipic. Personajul principal nu mai este învestit cu calităţi excepţionale, ca în basmul popular, nu mai are puteri neobişnuite, capacitatea de a se metamorfoza şi are un caracter complex, reunind calităţi şi defecte. De aici, autenticitatea umană pe care o dobândeşte eroul şi care îi conferă un caracter aparte. Deşi aparţine tipologiei voinicului din poveste, căruia îi este caracteristic atributul invincibilităţii necondiţionate, asigurată de miraculoasa lui putere, Harap-Alb este departe de tiparele convenţionale. Autorul îl construieşte accentuându-i latura umană – este şovăitor în faţa deciziilor sau gata să se lase stăpânit de frică, naiv, copleşit de rolul pe care şi l-a asumat. Se distinge printr-o calitate excepţională, care îl impune ca erou exemplar: bunătatea. George Călinescu observă că eroul lui Creangă nu e mai viteaz decât alţii, adică decât fraţii săi, şi nici decât alţi oameni de aceeaşi condiţie. Compensându-i slăbiciunile firesc umane, bunătatea şi mila îi conferă lui Harap-Alb calitatea de arhisemn (simbol ) al binelui. Personajele auxiliare care i se alătură eroului, datorită acestei calităţi – Sfânta Duminică, calul năzdrăvan, furnicile, albinele, giganţii fabuloşi – extind această calitate dominantă a eroului în sfera întregului univers. Dacă Harap – Alb e un simbol al binelui, prin însumarea tuturor trăsăturilor morale care îl definesc, Spânul, personaj – oponent, e un simbol al răului. Construcţia basmului ilustrează, de altfel, în totalitate, dihotomia arhetipală bine-rău. Ca pericol potenţial, răul acţionează mimând cu perfidie atributele binelui. Graţie demonismului malefic ce defineşte personalitatea individului menit a-l reprezenta, răul constituie factorul de opoziţie supremă în calea binelui. Particularitatea acestui basm constă în prezenţa unui personaj antropomorfizat însărcinat cu asemenea funcţie, unic prin aptitudinile lui. Acţiunea, cuprinzând mai multe episoade organizate prin înlănţuire, ilustrează încercările constante ale răului de a subordona atributele şi teritoriile binelui. Titlul neobişnuit al basmului evidenţiază dubla personalitate a protagonistului, reprezentată printr-o identitate reală ( de tânăr prinţ ) şi una aparentă ( de slugă a Spânului ); totodată, acesta reflectă, prin contrastul cromatic „negru – alb”, armonizarea defectelor şi a calităţilor umane, dintre care primele sunt necesare pentru a le verifica pe ultimele. Majoritatea eroilor acestui basm stăpânesc tehnica psihologică a disimulării, creându-şi false identităţi, cu motivaţii distincte: bătrânul crai îşi ascunde calitatea părintească şi socială în pielea unui urs, ca să poată verifica tenacitatea şi responsabilitatea feciorilor săi. El doreşte să se convingă care dintre aceştia întruneşte calităţile necesare pentru a prelua conducerea împărăţiei fratelui său; Spânul obţine, prin viclenie, falsa identitate a unui fecior de crai, prin intermediul căreia doreşte să parvină social, căsătorindu-se cu o prinţesă şi devenind apoi el însuşi împărat; Sfânta Duminică se metamorfozează în cerşetoare ca să probeze cele două însuşiri umane – esenţiale în viziunea ei – ale tânărului erou, simţul creştin al milei şi mărinimia faţă de bătrâni şi sărmani. Spre deosebire de cei care îşi modifică identitatea benevol, protagonistul basmului cult va fi constrâns de jurământul depus în faţa Spânului ( pentru a-şi salva viaţa ) să accepte înfăţişarea, vestimentaţia şi atribuţiile unui servitor. Pe toată durata întâmplărilor, din momentul când îl cunoaşte pe Spân şi până când îşi va recăpăta adevărata condiţie, eroul va fi obligat să lupte pentru a-şi afirma drepturile şi pentru a se regăsi. El se individualizează numai după întâlnirea cu Spânul, confruntarea cu personajul negativ formându-l ca om. Până atunci, neavând experienţă, nu are nici identitate. Trăsăturile eroului se dezvăluie treptat, prin implicarea sa în acţiune.
Avertismentul iniţial al tatălui – să se ferească de „omul spân” şi de „omul roş” – este respectat până când universul coerent al fiului de crai se fisurează. Lipsa de experienţă şi inocenţa de a crede în aparenţe îl determină să accepte, într-un moment crucial pentru evoluţia ulterioară a acţiunii, ajutorul pe care îl oferă Spânul cu perfidie. Depăşind mentalitatea potrivit căreia răul, ca emanaţie a spirtului diavolesc, se întruchipează în fiinţe ( reale sau fabuloase ) aparţinând altor regnuri decât cel uman, apare ideea că adevăratul exponent al datului respectiv nu este decât omul, în acest caz, omul însemnat.
Personajul negativ adoptă un comportament care nu se abate cu nimic de la logica firescului. Nicăieri şi niciodată Spânul nu se comportă ca un vrăjitor, nu ilustrează puteri supranaturale, care l-ar dovedi capabil să-şi impună voinţa asupra celorlalţi fără nici o dificultate. Neavând însuşirea de a face minuni, el tinde la punerea în aplicare a planului de uzurpare a identităţii lui Harap-Alb pe căi de o cu totul altă natură. Inteligenţa vicleană, înzestrată cu o mare forţă de persuasiune, îi dictează orice gest. De câte ori iese în calea lui Harap-Alb, Spânul recurge la argumente atât de normale, încât este aproape imposibil a-i respinge propunerile:
„- Bună cale, drumeţule!/ - Bună să-ţi fie inima cum ţi-i căutătura, zise fiul craiului./- Cât despre inima mea, s-o dea Dumnezeu oricui, zice Spânul oftând… Numai ce folos? Omul bun n-are noroc; asta-i ştiută; rogu-te, să nu-ţi fie cu supărare, drumeţule, fiindcă a venit vorba de-aşa îţi spun ca la un frate, că din cruda copilărie slujesc prin străini... Nu cumva ai trebuinţă de slugă, voinice?” În ansamblu, Spânul face figură de diavol impostor. Proba cea mai semnificativă ne este oferită de episodul celei de-a treia – şi ultimei – întâlniri cu Harap-Alb. Conform valorii ezoterice a cifrei, cea de a treia încercare a Spânului de a-l convinge pe Harap-Alb să accepte a-i fi slugă trebuie să fie încununată de succes. Dar, paradoxal, spre deosebire de Harap-Alb, viitoarea sa victimă, care ieşise victorios în proba curajului şi voiniciei datorită intervenţiei miraculoaselor sfaturi ale Sfintei Duminici deghizată în cerşetoare şi ajutorului primit din partea calului năzdrăvan, la a treia încercare, Spânul utilizează mijloace de-a dreptul surprinzătoare prin aparenta lor simplitate. Este uşor de presupus că, dacă ar fi vrut ( cum se întâmplă în mu puţine din variantele folclorice ale basmului ), Spânul ar fi putut tranşa totul dintr-o singură mişcare în favoarea lui, apelând la însuşirile sale supranaturale. Dacă nu procedează aşa e pentru că el însuşi se integrează, ca şi protagonistul, într-un joc al povestitorului, conform căruia, spre a-şi dovedi isteţimea şi voinicia, ca exponent al ideii de bine şi al purităţii morale, de-a lungul călătoriei sale iniţiatice, Harap-Alb va trebui să se afle în împrejurări de viaţă generatoare de suferinţă. Suferinţa este ridicată la rang de unic principiu purificator, capabil să asigure victoria eroului, deopotrivă, asupra sa (învingerea fricii ) şi asupra adversităţilor care întruchipează forţele răului, pentru ca, în cele din urmă, să dobândească suprema fericire prin iubirea vitejeşte câştigată. Viclenia Spânului conduce la substituirea rolurilor. Personajul negativ va poza, după episodul fântânii, în fiul craiului, în timp ce crăişorul îşi va accepta condiţia duală de stăpân – slugă, desemnată prin numele Harap – Alb. Episoadele în care sunt povestite încercările Spânului de a-l duce pe Harap-Alb la pieire propun „variante” ale unuia şi aceluiaşi „joc” care creează o memorabilă tensiune narativă. Salatele din Grădina Ursului, pietrele nestemate ale Cerbului din pădurea fermecată sunt victorii pe care Spânul şi le atribuie pe nedrept, fără a ţine cont că, în raport cu destinul care i-a fost hărăzit ca personaj negativ face erori fundamentale pentru viitorul lui. Substituind, succesiv, esenţa lucrurilor ( personajul îşi însuşeşte victoriile eroului pe nedrept, deci comite fapte imorale ) cu aparenţa lor ( victoria slugii e, de fapt, victoria stăpânului ), personajul negativ nu înţelege că îşi pregăteşte el însuşi căderea. Mai ales că, în ultima încercare la care îl supune pe Harap – Alb, Spânul îşi doreşte în egală măsură ca eroul să reuşească şi să se piardă. Victoria eroului este insuportabilă pentru diavolul impostor. Cu un gest decisiv, acesta îi taie capul lui Harap – Alb, accentuând calitatea sa de erou exemplar: fiul craiului nu-şi încalcă jurământul depus în fântână şi nu dezvăluie adevărul, până la moarte, aşa cum fusese conjurat de Spân. Integritatea sa morală este subliniată în această secvenţă narativă, încheiată cu pedepsirea personajului negativ. Moartea violentă este urmată de o renaştere spirituală, totul integrându-se într-un ritual care aminteşte de miturile originare. Renaşterea lui Harap-Alb stă sub semnul iubirii: „Dormeai tu mult şi bine, Harap-Alb de nu eram eu, zise fata împăratului Roş, sărutându-l cu drag şi dându-i iar paloşul în stăpânire”. Spânul părăseşte scena, îndeplinindu-şi menirea: iniţierea ia sfârşit, tânărul crăişor devine om întreg la fire. Înşelat de aparenţe, fiul craiului, „boboc în felul său la trebi de aieste”, face un pact cu diavolul care va conduce la pierderea condiţiei iniţiale – de fiu al craiului şi potenţial moştenitor al Împăratului Verde – şi la dobândirea unei condiţii noi – de slugă a Spânului. Acest pact dobândeşte, în Povestea lui Harap-Alb, o semnificaţie aparte, pentru că, datorită robiei Spânului, eroul va conştientiza propriile slăbiciuni şi va putea evolua. Aşadar, principiul răului devine o parte complementară a dimensiunii umane a eroului, conceput ca o sumă de ezitări şi de acte curajoase. Harap-Alb intră, în călătoria lui iniţiatică, pe un tărâm necunoscut, de aceea este absolut necesar să-i înţeleagă semnificaţiile, prin depăşirea probelor. Din momentul în care fiul craiului dobândeşte un nume, prin intervenţia Spânului, încep muncile protagonistului, care sunt tot atâtea trepte de iniţiere, de la vârsta naivităţii până la a doua naştere, ca stăpân al împărăţiei unchiului său. Ion Creangă a modificat radical personalitatea eroului, circumscris, în basmul tradiţional, prozaismului faptei ( un fel de Hercule autohtonizat ), înzestrat, însă, cu harul milosteniei în basmul cult. El este un tânăr harnic, omenos, îndatoritor, milostiv, virtuţi consacrate în sistemul etic popular. El îşi demonstrează altruismul, oferindu-şi ajutorul dezinteresat chiar şi celor mai umile vieţuitoare ( albinele, furnicile ). Portretul său se conturează treptat, în special prin mijloace indirecte de caracterizare, deoarece majoritatea trăsăturilor reies din fapte, acţiuni, limbaj. Dacă portretul fizic este aproape absent, ca în cazul eroului tipic de basm, precizându-se doar calitatea de cel mai tânăr dintre fii, portretul moral se defineşte treptat, prin însumarea trăsăturilor. Experienţa de viaţă se dobândeşte treptat, prin confruntarea cu forţele malefice mai mult sau mai puţin declarate ( Spânul, Cerbul, Ursul, Împăratul Roş ). Cucerirea unor spaţii din ce în ce mai largi – grădina Ursului, pădurea Cerbului, teritoriul peste care stăpâneşte Împăratul Roş – se asociază cu maturizarea progresivă a eroului, capabil să-şi asume responsabilităţi din ce în ce mai mari. Învestirea eroului ca împărat, după moartea simbolică şi reînvierea cu ajutorul obiectelor magice, marchează cucerirea deplină a sinelui. Din eroul şovăielnic şi temător, Harap-Alb devine omul matur, stăpân al propriului destin. Pe acest drum al cunoaşterii de sine, al trecerii de la vârsta inocentă la maturitatea lămurită, personajul supranatural din basmele populare se umanizează treptat, ajungând să treacă din condiţia de slugă în aceea de stăpân şi descoperind necesitatea de a alterna, în viaţă, izbânda cu eşecul şi de a cunoaşte suferinţa umană. Paradoxal, factorul decisiv în desăvârşirea acestui erou atipic de basm, este – din nou o abatere de la modelul folcloric – personajul negativ, care i se opune. Fără intervenţia decisivă a Spânului, Harap – Alb ar fi rămas, probabil, naivul din incipit. Relaţia cu Spânul însă, îi deschide eroului drumul spre lumea desăvârşirii sinelui, ilustrând ideea că binele şi răul sunt faţete complementare ale personalităţii oricărui om.
 Fotografie
Trimiteți un comentariu