FISA
DE LITERATURA: VOCABULAR,
PUNCTUATIE,MODURI DE EXPUNERE,FIGURI DE STIL,GENURI LITERARE, ELEMENTE DE
PROZODIE (MASURA, RIMA ,RITM, STROFA, VERS), TEME SI MOTIVE LITERARE.
- Sinonime = cuvinte cu formă
diferită, dar cu sens asemănător.
Atenţie! Uneori, într-un anumit context, sensul unui cuvânt poate căpăta şi alte nuanţe. De exemplu: a plânge = a lăcrima, dar şi a suferi, a jeli; freamăt = foşnet, dar şi agitaţie, emoţie; dalb = alb, dar şi pur, inocent.
2. Expresie/locuțiune = grup de cuvinte cu un înțeles global, dar structură sudată (nu pot fi înlocuite cu alte cuvinte, pentru că expresia îşi pierde sensul unitar)
Exemple:
- locuțiuni/expresii conținând cuvântul „ochi”: a pune ochii pe cineva; a da ochii peste cap; a face ochi dulci; a lua la ochi
- locuțiuni/expresii conținând cuvântul „apă”: a da apă la moară cuiva; a se duce pe apa sâmbetei; apă de ploaie; a intra la apă; a bate apa-n piuă
Atenție! Citiți cerința şi observați dacă se cere alcătuirea unor enunțuri cu expresii/locuțiuni. Dacă da, atunci formulați o propoziție cu o expresie găsită de voi care să conțină cuvântul indicat în cerință. De exemplu, cu expresia „a se duce pe apa sâmbetei” se poate formula următorul enunţ: Toată munca lui s-a dus pe apa sâmbetei din cauza neatenției.
3. Omonime = cuvinte cu aceeaşi formă, dar cu înțeles total diferit.
De exemplu: tură = piesă de şah; schimb; ocol;
4. Cuvinte polisemantice = cuvinte care au mai multe sensuri înrudite între ele (sensurile se actualizează în diferite contexte).
Exemple: coadă - Vulpea are coada stufoasă. Şi-a prins părul în coadă. Coada măturii s-a rupt.
5. Antonime = cuvinte cu sens opus.
De exemplu: frumos – urât; încreți – descreți; normal – anormal
6. Familia lexicală = cuprinde cuvinte înrudite ca formă şi sens cu cel dat. De exemplu: floare – floricică, florar, florăreasă, înflori, înflorit, înflorire, înfloritor
7. Câmp semantic/lexical = cuprinde cuvinte care au o legătură de sens cu cuvântul dat.
De exemplu: floare – grădină, petală, trandafir, narcisă, lujer, miros, corolă
8. Arhaisme = cuvinte vechi, dispărute din uz.
De exemplu: carte = cu sens de „scrisoare” (arhaism semantic); medelnicer, paharnic, logofăt, stolnic (arhaisme lexicale)
Atenție! Există forme arhaice ale unor cuvinte, neacceptate de normele literare actuale.
De exemplu: împle (umple) – arhaism fonetic; aripe (aripi), inime (inimi) – arhaisme morfologice.
9. Regionalisme = cuvinte folosite numai în anumite zone ale țării.
De exemplu: harbuz, lubeniță = pepene; păpuşoi, cucuruz = porumb; bai = necaz, supărare;
10. Neologisme = cuvinte noi, împrumutate din alte limbi.
De exemplu: opac, computer, kitsch, fairplay;
11. Sens denotativ = sensul propriu (de bază) al cuvântului; sensul obişnuit, comun, lipsit de conotaţii. De exemplu: stea = astru;
12. Sens conotativ = sensul figurat al cuvântului, influenţat de context şi rezultat din experienţa personală a vorbitorului. De exemplu: stea = vedetă.
- Virgula
– În propoziție are rolul de a izola: substantive sau pronume în cazul vocativ (– Mamă, mi-e foame!); interjecții (– Măi, dar frumos îți şade!); cuvinte incidente (Am rezolvat, iată, corect problema.); apoziții simple sau dezvoltate (Colegul meu, Radu, e cel mai bun.); complemente circumstanțiale de loc, de timp, de mod aşezate înaintea verbelor (Seara, în parc, cântă o privighetoare.). Virgula leagă termenii unei enumerații sau ai unei repetiții (Fata moşului era harnică, bună, cuminte. / „Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare.” – M. Eminescu)
– În frază, virgula leagă propoziții de acelaşi fel în raport de coordonare (Vine, se uită, pleacă.; Nu ştie să scrie, să citească, să socotească.); separă o propoziție subordonată de regenta ei (Era atât de obosit, încât a adormit pe loc.); o propoziție incidentă de restul enunţului (– Hai acasă, zise mama.)
– Virgula se foloseşte înaintea unor conjuncții adversative (dar, iar, însă, ci), a unor conjuncții conclusive (deci, aşadar), înaintea unor conjuncții care se repetă (Fie pleci, fie rămâi.; Nici eu, nici tu nu suntem aşa.)
2. Cratima = semn de ortografie care marchează rostirea împreună a două cuvinte alăturate şi uneori elidarea/căderea unei vocale: să-(î)ţi trimit; c(ă)-a venit; nu-(î)mi pasă; cratima leagă obligatoriu un pronume cu formă neaccentuată de un verb la o formă compusă: m-a ajutat; s-a supărat; v-ar da; în cazul versurilor, contribuie la menținerea măsurii constante şi a ritmului; în proză, conferă un ritm mai rapid rostirii.
3. Punctele de suspensie = marchează întreruperea şirului vorbirii şi pot sugera: incoerența, surpriza, emoția, incertitudinea (în funcţie de textul dat).
4. Punctul = se foloseşte la sfârşitul unei propoziții enunțiative propriu-zise.
5. Semnul exclamării = se foloseşte la sfârşitul unei propoziții exclamative în care se exprimă admirația, surpriza (Ce frumoasă eşti!), după o interjecție (A! A! Mi-ai scos alta!), după un enunț imperativ (Citeşte cartea!), după substantive în cazul vocativ (Goe! Goe!).
6. Semnul întrebării = se foloseşte la sfârşitul unui enunț interogativ (Cine vine?).
7. Două puncte = anunță vorbirea directă, o enumerație, o explicație, o concluzie.
8. Ghilimelele = reproduc întocmai spusele cuiva, încadrează titlurile operelor atunci când sunt reproduse într-un context, încadrează cuvinte cu sens ironic sau depreciativ.
9. Linia de dialog = introduce vorbirea directă a unei persoane/a unui personaj.
10. Linia de pauză = marchează lipsa unui cuvânt, încadrează o apoziție, o construcție incidentă, având rol asemănător cu virgula.
11. Apostroful = semn de ortografie care marchează grafic căderea accidentală a unor sunete sau a unor silabe sau absența primelor cifre din notația unui an ( ’Neața!, ’80).
1. Temă literară = aspectul general al
realitățiii înfățişat în opera literară într-un mod artistic, într-o viziune
personală.
Exemple de teme: natura, iubirea, creația, moartea, timpul, copilăria, războiul, satul etc.
2. Motiv literar = aspect concret al unei teme evidențiat în opera literară.
De exemplu, motive legate de tema naturii: lacul, izvorul, codrul, iarna, vara, marea, luna, stelele, soarele etc.
3. Eu liric = individualitate creatoare diferită de persoana reală a autorului, prin intermediul căreia acesta îşi face simţită prezenţa în textul poetic.
Mărci ale eului liric = cuvinte şi forme gramaticale ale unui cuvânt prin care se manifestă subiectivitatea în text (de exemplu: pronume la persoana I – eu, mă, mie, mine, m- sau la persoana a II-a – tu, tine, te, ție; verbe la persoana I – plec, aduc, las; interjecții – ah, oh, vai; substantive în cazul vocativ care arată adresarea directă; adjective posesive – mea, ta).
4. Rima = potrivirea ultimelor silabe ale versurilor. Tipuri de rimă: împerecheată (rimează versul 1 cu 2), îmbrățişată (rimează versurile 1 cu 4 şi 2 cu 3), încrucişată (rimează versurile 1 cu 3 şi 2 cu 4), monorimă (aceeaşi rimă la sfârşitul mai multor versuri la rând), vers liber (fără rimă, fără ritm, fără măsură constantă).
5. Măsura versului = numărul de silabe dintr-un vers. Atenție! Cratima scurtează versul cu o silabă: Pe un picior de plai = 6 silabe; Pe-un picior de plai = 5 silabe). Nu se adună numărul silabelor din fiecare vers, ci fiecare vers are măsura lui.
6. Ritmul = alternarea regulată a silabelor accentuate şi neaccentuate dintr-un vers. Tipuri de ritm: trohaic (prima silabă este accentuată, iar a doua neaccentuată: „Doină, doină, cântic dulce.” - Folclor); iambic (prima silabă este neaccentuată, iar a doua accentuată: „A fost odată ca-n poveşti” – M. Eminescu); amfibrahic (prima şi a treia silabă sunt neaccentuate, iar cea din mijloc este accentuată: „Pe vodă-l zăreşte călare
trecând...” – G. Coşbuc); coriambic (prima şi a patra sunt accentuate, iar a doua şi a treia sunt neaccentuate: „Sara pe deal...” – M. Eminescu).
7. Figuri de stil: epitet (buze dulci, noapte neagră, nuferi galbeni), personificare (pădurea tace, codrul suspină, trunchiurile poartă suflete sub coajă), metaforă (corola de minuni a lumii, leoaică tânără, iubirea), comparație (fața-i roşie ca mărul, fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi), enumerație (Tot e alb: pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare), inversiune (vesela, verde câmpie, duioasele-amintiri)
8. Narator = vocea care relatează acțiunea într-o operă epică; nu trebuie confundat cu autorul, care este o persoană reală, creatorul operei; naratorul aparține operei literare şi este un mediator între autor şi cititor.
Tipuri de narator:
– omniscient: povesteşte la persoana a III-a fără să se implice în faptele relatate; ştie totul despre personajele operei, le cunoaşte gândurile, intenţiile, emoţiile;– narator-martor: un personaj care a asistat la evenimentele narate, poate fi atât obiectiv, neimplicat (relatează la persoana a III-a), cât şi subiectiv (relatează la persoana I), atunci când îşi exprimă părerea cu privire la faptele prezentate; de exemplu în unele povestiri din volumul Hanu Ancuţei de Mihail Sadoveanu, cum ar fi Negustor lipscan.
9. Perspectivă narativă (punct de vedere, viziune, focalizare) – punctul de vedere din care naratorul povesteşte, unghiul din care priveşte şi interpretează faptele relatate. Perspectiva poate fi: subiectivă – când se povesteşte la persoana I, iar naratorul se implică afectiv în faptele relatate; obiectivă – când se povesteşte la persoana a III-a, iar naratorul nu se implică în faptele relatate, ci rămâne detaşat, impersonal.
10. Descrierea – mod de expunere prin care se înfățişează trăsăturile unui peisaj (descriere de tip tablou) sau ale unui personaj (descriere de tip portret) cu ajutorul unor imagini artistice vizuale, auditive, de mişcare, olfactive. Într-o descriere literară, autorul îşi exprimă viziunea proprie, foloseşte un limbaj expresiv (expresivitatea este dată de folosirea figurilor de stil, a sensurilor conotative). Din punct de vedere lexical, într-o descriere predomină substantivele şi adjectivele, acestea având rol de epitete sau intrând în alcătuirea unor metafore sau personificări.
11. Narațiunea – mod de expunere predominant al genului epic, implicând existența unui narator care prezintă fapte la care participă personaje.
12. Textul narativ (genul epic) – are ca mod principal de expunere naraţiunea, îmbinată cu descrierea, dialogul, monologul. Într-un astfel de text există acțiune, personaje, narator, indici spațiali şi temporali. Din punct de vedere lexical, predomină verbele. Narațiunea poate fi obiectivă (la pers. a III-a) sau subiectivă (la pers. I).
13. Textul dramatic (genul dramatic)– are ca mod de expunere predominant dialogul care organizează textul sub forma unor replici ale personajelor; textul este împărţit în acte, iar acestea în scene; prezintă indicații scenice şi de regie numite didascalii (textul din paranteze) care arată intenția autorului ca piesa să fie jucată pe scenă; poate apărea şi monologul dramatic; prin personaje şi acțiune autorul îşi exprimă indirect ideile, sentimentele, viziunea despre lume.
14. Textul liric (genul liric) – autorul îşi exprimă direct ideile, sentimentele prin vocea eului liric; este în versuri; modurile de expunere specifice sunt: descrierea (în pasteluri) şi/sau monologul; limbajul este expresiv, are valenţe artistice, prin folosirea folosirea figurilor de stil, imaginilor artistice.
15. Imagine artistică – forma concretă a unei idei artistice; în literatură, este o reflectare artistică a realităţii prin cuvinte din perspectiva subiectivă a autorului. În funcţie de natura elementelor senzoriale implicate, imaginile artistice pot fi: vizuale, auditive, olfactive, tactile, gustative, motorii.
Exemple de teme: natura, iubirea, creația, moartea, timpul, copilăria, războiul, satul etc.
2. Motiv literar = aspect concret al unei teme evidențiat în opera literară.
De exemplu, motive legate de tema naturii: lacul, izvorul, codrul, iarna, vara, marea, luna, stelele, soarele etc.
3. Eu liric = individualitate creatoare diferită de persoana reală a autorului, prin intermediul căreia acesta îşi face simţită prezenţa în textul poetic.
Mărci ale eului liric = cuvinte şi forme gramaticale ale unui cuvânt prin care se manifestă subiectivitatea în text (de exemplu: pronume la persoana I – eu, mă, mie, mine, m- sau la persoana a II-a – tu, tine, te, ție; verbe la persoana I – plec, aduc, las; interjecții – ah, oh, vai; substantive în cazul vocativ care arată adresarea directă; adjective posesive – mea, ta).
4. Rima = potrivirea ultimelor silabe ale versurilor. Tipuri de rimă: împerecheată (rimează versul 1 cu 2), îmbrățişată (rimează versurile 1 cu 4 şi 2 cu 3), încrucişată (rimează versurile 1 cu 3 şi 2 cu 4), monorimă (aceeaşi rimă la sfârşitul mai multor versuri la rând), vers liber (fără rimă, fără ritm, fără măsură constantă).
5. Măsura versului = numărul de silabe dintr-un vers. Atenție! Cratima scurtează versul cu o silabă: Pe un picior de plai = 6 silabe; Pe-un picior de plai = 5 silabe). Nu se adună numărul silabelor din fiecare vers, ci fiecare vers are măsura lui.
6. Ritmul = alternarea regulată a silabelor accentuate şi neaccentuate dintr-un vers. Tipuri de ritm: trohaic (prima silabă este accentuată, iar a doua neaccentuată: „Doină, doină, cântic dulce.” - Folclor); iambic (prima silabă este neaccentuată, iar a doua accentuată: „A fost odată ca-n poveşti” – M. Eminescu); amfibrahic (prima şi a treia silabă sunt neaccentuate, iar cea din mijloc este accentuată: „Pe vodă-l zăreşte călare
trecând...” – G. Coşbuc); coriambic (prima şi a patra sunt accentuate, iar a doua şi a treia sunt neaccentuate: „Sara pe deal...” – M. Eminescu).
7. Figuri de stil: epitet (buze dulci, noapte neagră, nuferi galbeni), personificare (pădurea tace, codrul suspină, trunchiurile poartă suflete sub coajă), metaforă (corola de minuni a lumii, leoaică tânără, iubirea), comparație (fața-i roşie ca mărul, fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi), enumerație (Tot e alb: pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare), inversiune (vesela, verde câmpie, duioasele-amintiri)
8. Narator = vocea care relatează acțiunea într-o operă epică; nu trebuie confundat cu autorul, care este o persoană reală, creatorul operei; naratorul aparține operei literare şi este un mediator între autor şi cititor.
Tipuri de narator:
– omniscient: povesteşte la persoana a III-a fără să se implice în faptele relatate; ştie totul despre personajele operei, le cunoaşte gândurile, intenţiile, emoţiile;– narator-martor: un personaj care a asistat la evenimentele narate, poate fi atât obiectiv, neimplicat (relatează la persoana a III-a), cât şi subiectiv (relatează la persoana I), atunci când îşi exprimă părerea cu privire la faptele prezentate; de exemplu în unele povestiri din volumul Hanu Ancuţei de Mihail Sadoveanu, cum ar fi Negustor lipscan.
9. Perspectivă narativă (punct de vedere, viziune, focalizare) – punctul de vedere din care naratorul povesteşte, unghiul din care priveşte şi interpretează faptele relatate. Perspectiva poate fi: subiectivă – când se povesteşte la persoana I, iar naratorul se implică afectiv în faptele relatate; obiectivă – când se povesteşte la persoana a III-a, iar naratorul nu se implică în faptele relatate, ci rămâne detaşat, impersonal.
10. Descrierea – mod de expunere prin care se înfățişează trăsăturile unui peisaj (descriere de tip tablou) sau ale unui personaj (descriere de tip portret) cu ajutorul unor imagini artistice vizuale, auditive, de mişcare, olfactive. Într-o descriere literară, autorul îşi exprimă viziunea proprie, foloseşte un limbaj expresiv (expresivitatea este dată de folosirea figurilor de stil, a sensurilor conotative). Din punct de vedere lexical, într-o descriere predomină substantivele şi adjectivele, acestea având rol de epitete sau intrând în alcătuirea unor metafore sau personificări.
11. Narațiunea – mod de expunere predominant al genului epic, implicând existența unui narator care prezintă fapte la care participă personaje.
12. Textul narativ (genul epic) – are ca mod principal de expunere naraţiunea, îmbinată cu descrierea, dialogul, monologul. Într-un astfel de text există acțiune, personaje, narator, indici spațiali şi temporali. Din punct de vedere lexical, predomină verbele. Narațiunea poate fi obiectivă (la pers. a III-a) sau subiectivă (la pers. I).
13. Textul dramatic (genul dramatic)– are ca mod de expunere predominant dialogul care organizează textul sub forma unor replici ale personajelor; textul este împărţit în acte, iar acestea în scene; prezintă indicații scenice şi de regie numite didascalii (textul din paranteze) care arată intenția autorului ca piesa să fie jucată pe scenă; poate apărea şi monologul dramatic; prin personaje şi acțiune autorul îşi exprimă indirect ideile, sentimentele, viziunea despre lume.
14. Textul liric (genul liric) – autorul îşi exprimă direct ideile, sentimentele prin vocea eului liric; este în versuri; modurile de expunere specifice sunt: descrierea (în pasteluri) şi/sau monologul; limbajul este expresiv, are valenţe artistice, prin folosirea folosirea figurilor de stil, imaginilor artistice.
15. Imagine artistică – forma concretă a unei idei artistice; în literatură, este o reflectare artistică a realităţii prin cuvinte din perspectiva subiectivă a autorului. În funcţie de natura elementelor senzoriale implicate, imaginile artistice pot fi: vizuale, auditive, olfactive, tactile, gustative, motorii.
Mărcile
lexico-gramaticale ale prezenţei eului liric în text sunt verbele,
pronumele, adjectivele pronominale de persoana I singular şi plural, persoana a
II-a singular şi plural, dativul etic şi dativul posesiv, substantive la
vocativ, exprimări afective. Elemente de compoziţie a textului poetic
Imaginarul poetic este reprezentat de întregul sistem de mijloace artistice
(figuri de stil, imagini artistice) care redau viziunea despre lume a
scriitorului, evocand forţa creatoare a acestuia. Astfel că imaginarul poetic
implică reflectarea şi interpretarea unor teme fundamentale precum concepţia
despre lume, existenţă, condiţia omului în Univers, iubire, natură. Titlul este
un cuvant, o sintagmă care se aşază în fruntea unui text, sintetizand
problematica tratată de acesta. Titlul este un element de metatextualitate şi
poate varia de la registrul sobru/serios către registrul ironic/parodic.
Incipitul este partea introductivă a unui text.
Elemente de prozodie
Versul / stihul este o unitate semantică şi sintactică ce formează un· rand dintr-o poezie. Versul este organizat după norme de rimă, ritm, măsură.
Rima este potrivirea eufonică a sunetelor de la sfarşitul a două sau· mai multe versuri, începand cu ultima vocală accentuată. Rima poate fi: împerecheată (a a b b), încrucişată (a b a b), îmbrăţişată (a b b a), amestecată (fără a respecta un tipar fix), vers alb (fără rimă).
Ritmul este armonia ce rezultă din succesiunea regulată a silabelor· accentuate şi neaccentuate dintr-un vers. Ritmul poate fi: trohaic, iambic.
Măsura reprezintă numărul de silabe din care este format un vers.·
Strofa este o unitate dintr-o poezie, construită după anumite reguli· formale sau de conţinut. Strofele pot fi: monovers (cu un singur vers), distih (cu două versuri), terţină (cu trei versuri), catren (cu patru versuri), cvintet (cu cinci versuri), sextină (cu şase versuri), polimorfă (cu mai multe versuri).
Versul / stihul este o unitate semantică şi sintactică ce formează un· rand dintr-o poezie. Versul este organizat după norme de rimă, ritm, măsură.
Rima este potrivirea eufonică a sunetelor de la sfarşitul a două sau· mai multe versuri, începand cu ultima vocală accentuată. Rima poate fi: împerecheată (a a b b), încrucişată (a b a b), îmbrăţişată (a b b a), amestecată (fără a respecta un tipar fix), vers alb (fără rimă).
Ritmul este armonia ce rezultă din succesiunea regulată a silabelor· accentuate şi neaccentuate dintr-un vers. Ritmul poate fi: trohaic, iambic.
Măsura reprezintă numărul de silabe din care este format un vers.·
Strofa este o unitate dintr-o poezie, construită după anumite reguli· formale sau de conţinut. Strofele pot fi: monovers (cu un singur vers), distih (cu două versuri), terţină (cu trei versuri), catren (cu patru versuri), cvintet (cu cinci versuri), sextină (cu şase versuri), polimorfă (cu mai multe versuri).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu