Viziunea despre lume (lumea reala – lumea imaginara): Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă
Basmul este
o naraţiune deliberat fantastică, definită ca specie a genului epic
din literatura populară sau cultă, care prezintă confruntarea dintre
două categorii opuse – Binele şi Răul -, simbolizate prin personaje
pozitive şi negative. Din această confruntare, Binele iese învingător,
deoarece basmul propune modele de conduită, idealuri preţuite de omul
din popor. Din literatura populară, specia a trecut şi în literatura
cultă, basmul cult exprimând viziunea artistică a unui singur creator.
Ion Creangă, unul dintre scriitorii care s-au impus în literatura
română prin originalitatea stilului, a lăsat posterităţii o operă
variată, aducând în literatura cultă farmecul şi spontaneitatea
literaturii populare.
Povestea lui Harap-Alb, considerată „sinteză a basmului românesc” ( Nicolae Ciobanu ),
se dezvoltă pe un tipar narativ tradiţional, particularizat prin intervenţiile autorului cult, care supune materialul epic unui proces de transformare în funcţie de propriile structuri mentale şi de propriile concepţii.
Acţiunea basmului este structurată pe episoade, urmărind tiparele epicii populare. Situaţia
iniţială prezintă o stare de echilibru – craiul are trei feciori, Verde-Împărat are trei fete, - care va fi
perturbat prin sosirea scrisorii lui Verde-Împărat.
Acesta nu are moştenitori şi îi cere fratelui său să îi trimită pe
unul dintre fii pentru a-i lăsa împărăţia. Rugămintea nu e deloc uşor
de îndeplinit, pentru că cele două împărăţii se află departe una de
cealaltă, separate de războaie.
Acţiunea de recuperare a echilibrului,
care constituie un alt element din tiparul narativ tradiţional, începe
în momentul în care fiii mai mari ai craiului pornesc spre împărăţia
unchiului lor, convinşi că vor reuşi. Ambii eşuează lamentabil, la
proba podului
unde sunt aşteptaţi de tatăl deghizat în piele de urs. Când mezinul
cere permisiunea de a pleca în aceeaşi călătorie riscantă, este refuzat
cu asprime. Supărat, fiul mai mic al craiului se retrage în grădina
palatului şi întâlneşte o bătrână pe care o miluieşte cu un bănuţ.
Drept răsplată, bătrâna îi dă sfatul să nu plece la drum fără calul,
armele şi hainele tatălui său de când a fost mire.
Fabulosul îşi face apariţia într-un cadru care nu sugerează prin nici o caracteristică evenimente neobişnuite.
Bătrâna se dovedeşte a avea puteri supranaturale şi dispare învăluită
într-un nor misterios, spre surprinderea tânărului crăişor.
La pod, tatăl îl supune aceleiaşi probe, dar
mezinul o depăşeşte cu ajutorul
calului cu puteri supranaturale.
Motivul călătoriei iniţiatice, specific basmelor, se asociază cu sfaturile tatălui, care îi cere fiului să se ferească de omul spân şi de omul roş, dăruindu-i pielea de urs.
Probele
la care va fi supus eroul ulterior sunt, de asemenea, tipice pentru
structura basmului tradiţional. La trecerea prin pădurea – labirint,
fiul craiului se rătăceşte şi acceptă, după
trei întâlniri fatidice, tovărăşia omului spân.
Spânul,
spre deosebire de personajele negative tipice din basmele populare,
adoptă un comportament care nu se abate cu nimic de la legile
firescului. Nicăieri şi niciodată eroul lui Creangă nu dă
dovadă că ar avea puteri supranaturale sau capacităţi de vrăjitor, în
stare să-şi impună voinţa asupra celorlalţi fără nici un efort. Neavând
calităţi supranaturale, Spânul îşi pune în aplicare planul de uzurpare
a identităţii lui Harap-Alb prin alte mijloace. Inteligenţă vicleană,
înzestrată cu o mare putere de persuasiune, Spânul recurge la argumente
atât de normale, încât este aproape imposibil să-i fie respins
ajutorul. Prin vicleşug, la fântână, acesta îşi însuşeşte identitatea
crăişorului, momentul fiind echivalent cu un adevărat botez, întrucât
fiul craiului primeşte un nume – Harap-Alb – şi o nouă identitate –
slugă a Spânului.
Multiplicarea numărului de probe la care este supus eroul din basmul lui Creangă diferenţiază basmul cult de basmul popular. Procesul iniţiatic din
Povestea lui Harap-Alb
este mult mai complicat şi include parcurgerea unor etape complexe,
marcând simbolic drumul spre maturitate al eroului. După ce ajung la
Verde-Împărat, Harap-Alb este trimis să aducă
salatele nemaiîntâlnite din Grădina Ursului,
probă pe care o depăşeşte cu ajutorul calului şi al Sfintei Duminici.
Pielea de urs dăruită de tatăl său la plecare îşi găseşte justificarea,
proba marcând depăşirea unei etape iniţiatice care sugerează
maturizarea fizică, prin învingerea unei forţe primare.
A doua probă la care este supus eroul este una a maturizării voinţei.
Nestematele cerbului
din pădurea fermecată nu pot fi dobândite decât de acela care ascultă
fără şovăire sfaturile Sfintei Duminici. Harap-Alb trebuie să sape o
groapă în care să se ascundă după ce taie capul cerbului dintr-o
singură lovitură. Ascunzătoarea nu trebuie părăsită până după apusul
soarelui, deşi capul cerbului îl strigă continuu. Depăşirea acestei
probe sugerează maturizarea psihică, depăşirea unei etape iniţiatice
care se referă la devenirea spirituală ( pentru că Cerbul poate fi
comparat cu Meduza din mitologia greacă, a cărei privire împietrea pe
oricine şi a cărei simbolistică se asociază, în sens larg, cu evoluţia
spirituală ).
A treia probă este şi cea mai dificilă, ca şi în basmele populare. Spânul cere să-i fie adusă fata Împăratului Roş, pentru a o lua de soţie. Această probă presupune
alt drum iniţiatic,
cu mai multe etape: întâlnirea cu furnicile cărora le cruţă viaţa,
primind în schimb o aripă; întâlnirea cu albinele, cărora le
construieşte un adăpost aduce o a doua aripă ca recompensă.
Personajele auxiliare se înmulţesc
prin întâlnirile cu Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă,
Ochilă. La curtea Împăratului Roş, Harap-Alb şi însoţitorii săi trebuie
să facă faţă altor provocări pentru a dobândi mâna fetei: proba
ospăţului este depăşită cu ajutorul lui Flămânzilă şi al lui Setilă;
înnoptatul în casa înroşită de foc nu are drept consecinţă moartea
tuturor datorită ajutorului dat de Gerilă; alegerea macului de nisip
este realizată cu ajutorul furnicilor; fata Împăratului Roş este păzită
şi prinsă cu ajutorul lui Ochilă şi al lui Păsări-Lăţi-Lungilă;
alegerea fetei se realizează cu ajutorul albinelor.
Ultima probă este impusă de fată
şi constă în aducerea apei vii, a apei moarte şi a celor trei smicele
de măr dulce de unde se bat munţii în capete. Sunt implicate, de
această dată, personajele animale cu puteri supranaturale: turturica
fetei de împărat şi calul lui Harap-Alb.
Întoarcerea la curtea lui Verde-Împărat marchează şi
ultima etapă a maturizării eroului, de natură afectivă.
Harap-Alb se îndrăgosteşte de fata Împăratului Roş şi nu ar vrea să
i-o dea Spânului, cum a procedat cu trofeele dobândite în cursul
celorlalte probe. Restabilirea echilibrului se realizează prin
dezvăluirea adevăratei identităţi a eroului. Spânul îi taie capul lui
Harap-Alb, iar calul îl omoară pe uzurpator, ridicându-l până în
înaltul cerului, de unde îi dă drumul. Este, de altfel, una dintre
puţinele situaţii în care calul îşi dezvăluie adevăratele puteri. Fata
Împăratului Roş recompune trupul eroului, îl descântă, readucându-l la
viaţă, element echivalent cu o renaştere, care presupune dobândirea
noii identităţi, de stăpân.
Basmul cult aduce inovaţii
structurii basmului popular prin multiplicarea numărului probelor la
care este supus eroul şi prin complicarea lor progresivă până la
deznodământul tipic.
Personajul principal nu mai este
învestit cu calităţi excepţionale, ca în basmul popular, nu mai are
puteri neobişnuite, capacitatea de a se metamorfoza şi are un caracter
complex, reunind calităţi şi defecte. De aici, autenticitatea
umană pe care o dobândeşte eroul şi care îi conferă un caracter aparte.
Deşi aparţine tipologiei voinicului din poveste, căruia îi este
caracteristic atributul invincibilităţii necondiţionate, asigurată de
miraculoasa lui putere, Harap-Alb este departe de tiparele
convenţionale. Autorul îl construieşte accentuându-i latura umană –
este şovăitor în faţa deciziilor sau gata să se lase stăpânit de frică,
naiv, copleşit de rolul pe care şi l-a asumat. Se distinge printr-o
calitate excepţională, care îl impune ca erou exemplar: bunătatea.
Compensându-i slăbiciunile firesc umane, bunătatea şi mila îi conferă
lui Harap-Alb calitatea de arhisemn ( simbol ) al binelui. Personajele
auxiliare care i se alătură eroului, datorită acestei calităţi – Sfânta
Duminică, calul năzdrăvan, furnicile, albinele, giganţii fabuloşi –
extind această calitate dominantă a eroului în sfera întregului univers.
Personajele auxiliare, foarte numeroase, sunt mai complexe decât personajele auxiliare din basmele populare.
Uriaşii care îl însoţesc pe Harap-Alb sunt puternic umanizaţi, atât
sub aspect fizionomic, cât şi sub aspect psihologic. Portretele lor se
alcătuiesc prin trimitere la fiinţa umană – „schimonositură de om”,
„pocitanie de om”, „dihanie de om”, „namilă de om”, „arătare de om”.
Deşi sunt puternic caricaturizaţi, uriaşii nu îşi pierd trăsăturile
umane – Gerilă se ceartă cu însoţitorii nemulţumiţi de căldura pe care a
făcut-o în casă şi „trânteşte o brumă pe pereţi” care îi contrariază
pe ceilalţi. Gerilă, Flămânzilă şi Setilă sunt expresia alegorică a
unora dintre impulsurile aparţinând instinctului de apărare şi de
conservare ale fiinţei umane. Acţiunile lor se înscriu, de altfel, în
sfera realităţii mai mult decât în sfera supranaturalului. Ochilă şi
Păsări-Lăţi-Lungilă aparţin preponderent tipologiei fabulos-mitice.
Simţurile lor exagerate se circumscriu sferei cunoaşterii.
Singurele
personaje auxiliare care amintesc de basmele populare sunt calul,
albinele, furnicile, personificate şi dobândind calităţi supranaturale.
Având în vedere caracteristicile personajelor, se poate spune că în
basmul cult fantasticul este puternic antropomorfizat ( umanizat ).
Construcţia subiectului este lineară,
episoadele se structurează prin înlănţuire, acţiunile decurg firesc una din cealaltă şi se motivează reciproc.
Timpul şi spaţiul acţiunii sunt imaginare, chiar dacă au elemente care amintesc de universul obişnuit. Întâmplările se petrec
odată, cândva, atunci, adverbele sugerând un timp nedefinit, rupt de cel cotidian. Atemporalităţii acţiunii îi corespunde imprecizia spaţiului –
undeva, într-o pădure, în grădina ursului.
La
nivel formal, scenariul epic este încadrat de formulele specifice,
iniţiale – „Amu cică era odată un crai…” - , mediane – „Dumnezeu să ne
ţie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este” - , finale – „”Şi a
ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo
be şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iar cine
nu, se uită şi rabdă”.
Incipitul basmului lui
Ion Creangă elimină schematismul enunţiativ specific prototipului
folcloric umplând de conţinut atemporalitatea şi aspaţialitatea
convenţiei prototipale:
„Amu cică era odată într-o ţară un craiu, care avea trei feciori…”
Basmul
cult respectă convenţia de oralitate din basmul popular, dar naratorul
intervine în text prin comentarii şi prin reflecţii personale,
participând la povestire. Scopul relatării este mai puţin
didactic şi mai mult de delectare: „Dar ce-mi pasă mie? Eu sunt dator
să vă spun povestea şi vă rog să m-ascultaţi”.
Ca şi alte basme,
Povestea lui Harap – Alb valorifică
tema confruntării dintre bine şi rău. Particularitatea viziunii
autorului cult constă, însă, în acest basm, în relativizarea
perspectivei asupra noţiunii de bine şi de rău, simbolizate prin două
personaje care se situează mai mult în sferă realistă decât în lumea
fantastică. Ca şi în viaţa reală, pare a spune naratorul, devenit
complice al cititorului, limitele dintre cele două noţiuni antitetice
se şterg adesea, provocându-l pe omul obişnuit să descopere
complexitatea unei existenţe în care el însuşi e un erou.