vineri, 13 mai 2016

Prof. Mirela Broasca: ''Gorunul'', de Lucian Blaga-comentariu literar



POEZIA GORUNUL DE LUCIAN BLAGA

(Introducere)
    Poezia GORUNUL este o elegie filozofică şi face parte din volumul "Poemele luminii" aparut in anul 1919.
     Tema poeziei meditaţia poetului asupra morţii. Presimţirea morţii este o componentă a vieţii şi se dezvăluie progresiv pe parcursul poeziei, ceea ce relevă lirica expresionistă în care se înscrie creaţia lui Lucian Blaga.  Posibile surse de inspiraţie ale poeziei "Gorunul" se află în mitologia universala, folclorul naţional şi literatura culta. In mitologie, gorunul este arborele cosmic, ce simbolizează un spaţiu de comunicare între Cer, Pământ şi Infern, pe care Mircea Eliade îl consideră "axis mundi" şi apreciază - în studiul "Sacru şi Profan" - că, la Blaga, "Imaginea arborelui n-a fost aleasă numai pentru a simboliza Cosmosul, dar şi pentru a exprima viaţa, tristeţea, nemurirea, înţelepciunea".In sursa folclorică, poezia lui Blaga a fost asemănată, ca punct de plecare, cu balada "Mioriţa", unii critici considerând ca esenţa ambelor creaţii constă în atitudinea omului de a-şi accepta moartea cu detaşare, ca pe un dat firesc al existenţei.
In  literatura culta, cea mai apropiată elegie asemuită cu "Gorunul" lui Blaga este "Mai am un singur dor" de Mihai Eminescu, criticii literari remarcând în primul rând tema comună celor două poezii, viziunea filozofică a vieţii şi a morţii. Există însă şi deosebiri între cele două elegii, mai întâi că Eminescu exprimă direct- sensul cuvintelor, stârnind astfel trăirile, pe când la Blaga sensul se conturează treptat, prin trairile dezvăluite pe parcursul poeziei.  Gorunul este, în poezia lui Blaga, un simbol sacru al condiţiei omului în Univers, semnificând ideea că viaţa şi moartea cuprind deopotrivă fiinţa umană şi copacul şi că între cei doi există o comunicare spirituală.
      (Structură şi semnificaţii): Structural, textul e realizat in trei sectiuni corespunzatoare celor trei strofe:
- una - a existentei, al starii de a fi ; - a doua - a intrebarii ; - a treia - a concluziei
    Prima sectiune debutează cu percepţia auditivă ("aud") a morţii ("un clopot"), la care poetul cugetă încă din timpul vieţii ("bate ca o inimă"). Presimţirea neantului este în directă legătura cu natura, poetul meditând într-un cadru propice, în "limpezi depărtări", tumul are trăsături omeneşti ("în pieptul unui turn"), iar clopotul măsoară, cu "zvonuri dulci", scurgerea timpului. Verbul ce exprimă incertitudinea, "îmi pare", potenţează ideea de picurare a morţii în viaţă, care provoacă' o linişte simţită organic de eul poetic: "stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sânge". Marin Mincu afirma că "liniştea naturii curge în venele omului, inima omului bate profund în pieptul împrejurimilor".
     In sectiunea 2, poetul se adresează direct copacului sacru printr-o întrebare filozofică privind acceptarea morţii cu senzaţia liniştii ce domină întreaga natură, cu care poetul se simte într-o deplină armonie: "Gorunule din margine de codru, / de ce mă-nvinge / cu aripi moi atâta pace / când zac în umbra ta / şi mă dezmierzi cu irunza-ţi jucăuşă?". Forma de superlativ dată cuvântului "pace" prin determinantul "atâta" este o metaforă a tăcerii cosmice, o linişte solemnă, în timp ce cuvântul "umbra" semnifică fiinţa muritoare, trecătoare prin lumea aceasta concretă, idee sugerată şi-de verbul "zac".
     Ultima sectiune începe cu o întrebare filozofică tulburătoare care potenţează presimţirea morţii prin verbul dubitativ "poate", poetul contemplând taina nefiinţei ce capătă contur în trunchiul gorunului, sub forma sicriului:-"O, cine ştie?- Poate că / din trunchiul tău îmi vor ciopli / nu peste mult sicriul". Identitatea dintre condiţia omului şi cea a gorunului este perceputa cu "liniştea" trecerii în moarte - "şi liniştea / ce voi gusta-o între scândurile lui" - care cuprinde deopotrivă poetul şi gorunul. Certitudinea că moartea există din timpul vieţii ("o simt") este atenuata filozofic prin adverbul "pesemne", deşi poetul este "mut" de revelaţie, nevrând să deranjeze, să strice ordinea universală. El ascultă "cum creşte-n trupul tău sicriul" şi accentuează ideea ca fiinţa este supusă morţii: "trupul tău" "sicriul meu". Viaţa oricărei fiinţe se scurge cu fiecare clipă înspre moarte: "cu fiecare clipă care trece", existând o îmbinare perfecta între om şi natură, care alcătuiesc, în elegia lui Blaga, o singură fiinţă.
     Imaginea gorunului falnic, în al cărui trunchi poetul vede crescându-i sicriul si cea a stropilor de linişte pe care îi simte curgându-i prin vine dau intuiţiei expresie impresionanta. Transformarea cuvântului sicriu în laitmotiv, revenirea lui obsedanta contribuie la adâncirea dramatismului imprimat sentimentului de întrebare fără răspuns: o, cine ştie ?, întoarsa asupra conştiinţei, lăsând ideea morţii sub semnul ipoteticului.
      In concluzie, , în poezia lui Blaga,  gorunul reprezinta un simbol sacru al condiţiei omului în
Univers, conturand ideea că viaţa şi moartea cuprind deopotrivă atat fiinţa
umană, cat  şi copacul şi că între cei doi există o conexiune de ordin spiritual.

Trimiteți un comentariu