joi, 5 mai 2016

Prof. Mirela Broasca: Relaţia dintre două personaje in romanul ”Baltagul’’ de M. Sadoveanu



Relaţia dintre două personaje in romanul ”Baltagul’’ de M. Sadoveanu

Personaje: Vitoria şi Nechifor Lipan ( „Baltagul” , de Mihail Sadoveanu)
Ipoteza: Vitoria şi Nechifor Lipan reprezintă o transpunere în timpul istoric a personajelor mioritice, cărora li se conferă noi dimensiuni morale.
Argumentaţie: Apărut în anul 1930, romanul „Baltagul’’ de M. Sadoveanu, are drept temă existenţa păstorească şi ritualurile legate de marile ei momente.
Discursul narativ este structurat pe două planuri: Drumul Vitoriei Lipan (însoţită de fiul ei Gheorghiţă), în căutarea osemintelor lui Nechifor Lipan si viaţa păstorilor din munţii Moldovei în primele decenii ale veacului trecut.
Acţiunea se desfăşoară cronologic, din toamnă,de la sarbatoarea de Sf. Dumitru, şi până în primăvara următoare, dupa sarbatoarea de Sf. Gheorghe.
Secvenţele narative sunt legate prin înlănţuire, iar trecerea de la un plan la altul se face prin alternanţă.
Conflictul romanului îmbracă două aspecte:
a)                 Există un conflict exterior, determinat de faptul că, în lumea pură a muntelui, doi oameni încălcaseră „rânduiala” săvârşind o crimă.
b)                Există şi un conflict interior care creşte în sufletul Vitoriei Lipan, pe măsură ce înţelege că Nechifor a murit. In virtutea aceleiaşi „rânduieli”, ea parcurge un drum al destinului, pentru a săvârşi ritualul funerar, fără de care sufletul mortului nu-şi găseşte odihna.
Fiecare dintre cele două personaje este legat de ambele conflicte.
In primul rând, cele două personaje reprezintă, la modul emblematic, lumea oamenilor de la munte.
Infăţişaţi într-un portret de grup la începutul capitolului X, muntenii („Locuitorii aceştia de sub brad”) sunt oameni activi, trăindu-şi suferinţele ca şi bucuriile cu aceeaşi „inimă uşoară” pe care Creatorul le-a dat-o la începutul lumii.
Mai presus de orice, ei pun ţarinile lor de la începutul lumii”, repetarea vechilor ritualuri situându-i într-un timp neschimbat şi etern.
Nechifor şi Vitoria se încadrează în această lume („Aşa era şi acel Nechifor Lipan care acuma lipsea”), chipul oierului fiind reconstituit din amintirile Vitoriei sau ale celor care l-au cunoscut: „La mustaţa aceea neagră şi la ochii aceia cu sprâncene aplecate şi la toată înfăţişarea lui îndesată şi spătoasă, Vitoria se uita ascuţit şi cu îndârjire...
In această lume, în care muntenii se fereau „de alte neamuri şi de oamenii de la câmpie, Nechifor Lipan avusese neşansa să întâlnească doi oieri dintr-un „loc străin” şi dintr-o vale, care îl omorâseră.
Vitoria are menirea de a înlătura, din lumea pură a muntelui, moartea ca fărădelege. Pentru aceasta, femeia poartă cu sine un beţişor alb (echivalent al cumpenei cu fir de argint folosită de fântânari pentru a găsi apa). Descoperind adevărul, munteanca va deveni „un Hamlet feminin” (Călinescu), pedepsindu-i pe cei doi ucigaşi (Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui).
In al doilea rând, atât Vitoria cât şi Nechifor coboară din balada pastorală „Mioriţa”, aşa cum se sugerează şi în moto-ul romanului („Stăpâne, stăpâne, / Mai chiamă ş-un câne”).
Ca şi „măicuţa bătrână” care-şi caută fiul ucis, Vitoria Lipan trăieşte un puternic zbucium interior, traversând iarna cu senti­mentul tot mai acut al morţii lui Nechifor.
Convinsă că „i-a fost lui Nechifor scrisă o asemenea soartă pe care nimica n-o poate înlătura, ea colindă munţii pentru a-i găsi rămăşiţele şi a le pune în pământ „sfânt”.
Dârză, tenace şi discretă în marea ei suferinţă, Vitoria este sortită să-i aducă celui mort, prin ritual, „binecuvântarea din urmă şi rugăciunile de care n-a avut parte.
Şi mai realizat este conturul baladesc al lui Nechifor, mai ales în ceea ce priveşte „faţa” lui umană.
Pentru cei ce l-au văzut, în mod fugar, în timpul drumului din toamnă, Nechifor este omul cu căciulă brumărie, darnic şi vesel, dar, mai ales, neînfricat şi hotărât: „Dar omul acela zicea că se duce noaptea; că se bucură să umble pe lună. De oameni răi spunea că nu-i pasă; are pentru dânşii pistoale încărcate în desagi”.
Pentru Vitoria, Nechifor era omul căruia „nu-i putea sta nimeni împotrivă”. Intr-o noapte, când cei doi soţi se întorceau de la Piatra Neamţ, nişte hoţi i-au atacat cerându-le banii. Fără să se înfrico­şeze, Nechifor i-a înfruntat într-o scenă care îi conferă dimensiuni baladeşti.
Adevărata „faţă” a lui Nechifor este însă cea simbolică şi aceasta derivă din „Mioriţa”: moartea este „a lumii mireasă”, fiindu-le dată tuturor oamenilor. Nechifor (care „s-a înălţat în soare”) se întoarce în marele Cosmos (din care fiinţa umană se rupe prin naştere). In acest mod, el devine Om universal şi personaj-sumă a lumii.
In al treilea rând, fiecare dintre cele două personaje participă la câte un „drum” cu multiple semnificaţii.
Primul dintre acestea este drumul făcut de Nechifor şi care se frânge între Suha şi Sabasa, în preajma muntelui Stânişoara.
Aici începe „marea călătorie” de dincolo de moarte a lui Nechifor Lipan, într-un spaţiu vegheat de Crucea Talienilor - axă a lumii şi poartă de comunicare cu Universul.
Cel de al doilea drum este al Vitoriei, etapă în care vor fi reliefate calităţile ei morale: respectarea tradiţiei, inteligenţa, statornicia, demnitatea, spiritul justiţiar.
Lungul drum al Vitoriei constituie o replică pământeană la „marea călătorie” a lui Nechifor. Simbolic, acesta începe într-o zi de vineri, la răsăritul soarelui şi se încheie, în scena praznicului, odată cu apusul.
„Ziua” ritualică a Vitoriei include toate cele trei mari momente ale vieţii: botezul („La Borca a căzut într-o cumătrie”), nunta („La Cruci a dat de nuntă”) şi înmormântarea.
Drum labirintic săvârşit din poruncă divină, călătoria Vitoriei câştigă semnificaţii sacre, este un „drum spre Centru” cu finalitate salvatoare:       Dumnezeu, prin sfânta de la Bistriţa, a adus-o pe dânsa, Vitoria, pe căi cotite, tocmai unde trebuia ca să-şi găsească pe cel drag, să-l ridice din locul pieirii şi să-l puie în pământ sfânt, cu toate rânduielile ştiute” (s.n.). In al patrulea rând, cele două personaje au prenume care simbolizează biruinţa.
Rolul ultim îi revine tot Vitoriei, în scena în care, descoperind osemintele lui Nechifor, îl strigă: „Femeia răcni aprig: - Gheorghiţă! ”.
Se cuvine să observăm că oierul are două prenume, ambele cu sensul de „purtătorul de biruinţă”.
Nechifor simbolizează sacrul convertit în profan (căci întâiul nume era al marelui mucenic Gheorghe). Boala din copilărie şi „botezul” păgân („Cobzăriţa i-a suflat pe frunte descântând şi i-a schimbat numele”) marchează trecerea sacrului în materie; astfel, cel care moare în râpă este ipostaza profană a lui Nechifor.
Din această pricină, în momentul găsirii osemintelor, Vitoria îl strigă pe numele său adevărat (Gheorghiţă), reiterându-1 în condiţia primă şi facilitându-i întoarcerea, prin „gura de rai”, în spaţiul sacru.
Atât prin acţiune, cât şi prin cele două personaje centrale, „Baltagul” păstrează fiorul cosmic al baladei din care este inspirat.





Trimiteți un comentariu