Prof. Mirela Broasca: Viziunea despre lume (lumea reala – lumea imaginara): Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă

Viziunea despre lume (lumea reala – lumea imaginara): Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă
Basmul este o naraţiune  deliberat fantastică, definită ca specie a genului epic din literatura populară  sau cultă, care prezintă confruntarea dintre două categorii opuse – Binele şi  Răul -, simbolizate prin personaje pozitive şi negative. Din această  confruntare, Binele iese învingător, deoarece basmul propune modele de  conduită, idealuri preţuite de omul din popor. Din literatura populară, specia  a trecut şi în literatura cultă, basmul cult exprimând viziunea artistică a  unui singur creator.
  Ion Creangă, unul dintre  scriitorii care s-au impus în literatura română prin originalitatea stilului, a  lăsat posterităţii o operă variată, aducând în literatura cultă farmecul şi  spontaneitatea literaturii populare. Povestea lui Harap-Alb, considerată  „sinteză a basmului românesc” ( Nicolae Ciobanu ), se dezvoltă pe un tipar narativ tradiţional, particularizat prin  intervenţiile autorului cult, care supune materialul epic unui proces de  transformare în funcţie de propriile structuri mentale şi de propriile  concepţii.
  Acţiunea basmului este structurată pe episoade, urmărind tiparele epicii populare. Situaţia iniţială prezintă o stare de echilibru – craiul are trei feciori, Verde-Împărat are trei fete, - care va fi perturbat prin sosirea scrisorii lui  Verde-Împărat. Acesta nu are moştenitori şi îi cere fratelui său să îi  trimită pe unul dintre fii pentru a-i lăsa împărăţia. Rugămintea nu e deloc  uşor de îndeplinit, pentru că cele două împărăţii se află departe una de  cealaltă, separate de războaie.
  Acţiunea de recuperare a echilibrului, care constituie un  alt element din tiparul narativ tradiţional, începe în momentul în care fiii  mai mari ai craiului pornesc spre împărăţia unchiului lor, convinşi că vor  reuşi. Ambii eşuează lamentabil, la proba  podului unde sunt aşteptaţi de tatăl deghizat în piele de urs. Când mezinul  cere permisiunea de a pleca în aceeaşi călătorie riscantă, este refuzat cu  asprime. Supărat, fiul mai mic al craiului se retrage în grădina palatului şi  întâlneşte o bătrână pe care o miluieşte cu un bănuţ. Drept răsplată, bătrâna  îi dă sfatul să nu plece la drum fără calul, armele şi hainele tatălui său de  când a fost mire. Fabulosul îşi face  apariţia într-un cadru care nu sugerează prin nici o caracteristică evenimente  neobişnuite. Bătrâna se dovedeşte a avea puteri supranaturale şi dispare  învăluită într-un nor misterios, spre surprinderea tânărului crăişor.
  La pod, tatăl îl supune  aceleiaşi probe, dar mezinul o depăşeşte cu ajutorul calului cu puteri  supranaturale. Motivul călătoriei  iniţiatice, specific basmelor, se asociază cu sfaturile tatălui, care îi  cere fiului să se ferească de omul spân şi de omul roş, dăruindu-i pielea de  urs.
  Probele la care va fi supus eroul ulterior sunt, de  asemenea, tipice pentru structura basmului tradiţional. La trecerea prin  pădurea – labirint, fiul craiului se rătăceşte şi acceptă, după trei întâlniri fatidice, tovărăşia  omului spân. Spânul, spre deosebire de  personajele negative tipice din basmele populare, adoptă un comportament care  nu se abate cu nimic de la legile firescului. Nicăieri şi niciodată eroul  lui Creangă nu dă dovadă că ar avea puteri supranaturale sau capacităţi de  vrăjitor, în stare să-şi impună voinţa asupra celorlalţi fără nici un efort.  Neavând calităţi supranaturale, Spânul îşi pune în aplicare planul de uzurpare  a identităţii lui Harap-Alb prin alte mijloace. Inteligenţă vicleană,  înzestrată cu o mare putere de persuasiune, Spânul recurge la argumente atât de  normale, încât este aproape imposibil să-i fie respins ajutorul. Prin vicleşug,  la fântână, acesta îşi însuşeşte identitatea crăişorului, momentul fiind  echivalent cu un adevărat botez, întrucât fiul craiului primeşte un nume –  Harap-Alb – şi o nouă identitate – slugă a Spânului.
  Multiplicarea numărului de probe la care este supus  eroul din basmul lui Creangă diferenţiază basmul cult de basmul popular. Procesul iniţiatic  din Povestea  lui Harap-Alb este mult mai complicat şi include parcurgerea unor etape  complexe, marcând simbolic drumul spre maturitate al eroului. După ce ajung la Verde-Împărat,  Harap-Alb este trimis să aducă salatele  nemaiîntâlnite din Grădina Ursului, probă pe care o depăşeşte cu ajutorul  calului şi al Sfintei Duminici. Pielea de urs dăruită de tatăl său la plecare  îşi găseşte justificarea, proba marcând depăşirea unei etape iniţiatice care  sugerează maturizarea fizică, prin învingerea unei forţe primare.
  A doua probă la care este supus eroul este una a  maturizării voinţei. Nestematele cerbului din  pădurea fermecată nu pot fi dobândite decât de acela care ascultă fără şovăire  sfaturile Sfintei Duminici. Harap-Alb trebuie să sape o groapă în care să se  ascundă după ce taie capul cerbului dintr-o singură lovitură. Ascunzătoarea nu  trebuie părăsită până după apusul soarelui, deşi capul cerbului îl strigă  continuu. Depăşirea acestei probe sugerează maturizarea psihică, depăşirea unei  etape iniţiatice care se referă la devenirea spirituală ( pentru că Cerbul  poate fi comparat cu Meduza din mitologia greacă, a cărei privire împietrea pe  oricine şi a cărei simbolistică se asociază, în sens larg, cu evoluţia  spirituală ).
  A treia probă este şi cea mai dificilă, ca şi în  basmele populare. Spânul cere să-i fie adusă fata Împăratului Roş, pentru a o lua de  soţie. Această probă presupune alt drum  iniţiatic, cu mai multe etape: întâlnirea cu furnicile cărora le cruţă  viaţa, primind în schimb o aripă; întâlnirea cu albinele, cărora le  construieşte un adăpost aduce o a doua aripă ca recompensă. Personajele auxiliare se înmulţesc prin  întâlnirile cu Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, Ochilă. La  curtea Împăratului Roş, Harap-Alb şi însoţitorii săi trebuie să facă faţă altor  provocări pentru a dobândi mâna fetei: proba ospăţului este depăşită cu  ajutorul lui Flămânzilă şi al lui Setilă; înnoptatul în casa înroşită de foc nu  are drept consecinţă moartea tuturor datorită ajutorului dat de Gerilă;  alegerea macului de nisip este realizată cu ajutorul furnicilor; fata  Împăratului Roş este păzită şi prinsă cu ajutorul lui Ochilă şi al lui  Păsări-Lăţi-Lungilă; alegerea fetei se realizează cu ajutorul albinelor. Ultima probă este impusă de fată şi  constă în aducerea apei vii, a apei moarte şi a celor trei smicele de măr dulce  de unde se bat munţii în capete. Sunt implicate, de această dată, personajele  animale cu puteri supranaturale: turturica fetei de împărat şi calul lui  Harap-Alb.
Întoarcerea la curtea lui  Verde-Împărat marchează şi ultima etapă  a maturizării eroului, de natură afectivă. Harap-Alb se îndrăgosteşte de  fata Împăratului Roş şi nu ar vrea să i-o dea Spânului, cum a procedat cu  trofeele dobândite în cursul celorlalte probe. Restabilirea echilibrului se  realizează prin dezvăluirea adevăratei identităţi a eroului. Spânul îi taie  capul lui Harap-Alb, iar calul îl omoară pe uzurpator, ridicându-l până în  înaltul cerului, de unde îi dă drumul. Este, de altfel, una dintre puţinele  situaţii în care calul îşi dezvăluie adevăratele puteri. Fata Împăratului Roş  recompune trupul eroului, îl descântă, readucându-l la viaţă, element  echivalent cu o renaştere, care presupune dobândirea noii identităţi, de  stăpân.
Basmul cult aduce inovaţii structurii basmului  popular prin multiplicarea numărului probelor la care este supus eroul şi prin  complicarea lor progresivă până la deznodământul tipic. Personajul principal nu mai este învestit cu calităţi excepţionale, ca  în basmul popular, nu mai are puteri neobişnuite, capacitatea de a se  metamorfoza şi are un caracter complex, reunind calităţi şi defecte. De  aici, autenticitatea umană pe care o dobândeşte eroul şi care îi conferă un  caracter aparte. Deşi aparţine tipologiei voinicului din poveste, căruia îi  este caracteristic atributul invincibilităţii necondiţionate, asigurată de  miraculoasa lui putere, Harap-Alb este departe de tiparele convenţionale.  Autorul îl construieşte accentuându-i latura umană – este şovăitor în faţa  deciziilor sau gata să se lase stăpânit de frică, naiv, copleşit de rolul pe  care şi l-a asumat. Se distinge printr-o calitate excepţională, care îl impune  ca erou exemplar: bunătatea. Compensându-i slăbiciunile firesc umane, bunătatea  şi mila îi conferă lui Harap-Alb calitatea de arhisemn ( simbol ) al binelui.  Personajele auxiliare care i se alătură eroului, datorită acestei calităţi –  Sfânta Duminică, calul năzdrăvan, furnicile, albinele, giganţii fabuloşi –  extind această calitate dominantă a eroului în sfera întregului univers.
Personajele auxiliare, foarte numeroase, sunt mai  complexe decât personajele auxiliare din basmele populare. Uriaşii care îl  însoţesc pe Harap-Alb sunt puternic umanizaţi, atât sub aspect fizionomic, cât  şi sub aspect psihologic. Portretele lor se alcătuiesc prin trimitere la fiinţa  umană – „schimonositură de om”, „pocitanie de om”, „dihanie de om”, „namilă de  om”, „arătare de om”. Deşi sunt puternic caricaturizaţi, uriaşii nu îşi pierd  trăsăturile umane – Gerilă se ceartă cu însoţitorii nemulţumiţi de căldura pe  care a făcut-o în casă şi „trânteşte o brumă pe pereţi” care îi contrariază pe  ceilalţi. Gerilă, Flămânzilă şi Setilă sunt expresia alegorică a unora dintre  impulsurile aparţinând instinctului de apărare şi de conservare ale fiinţei  umane. Acţiunile lor se înscriu, de altfel, în sfera realităţii mai mult decât  în sfera supranaturalului. Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă aparţin preponderent  tipologiei fabulos-mitice. Simţurile lor exagerate se circumscriu sferei  cunoaşterii. Singurele personaje  auxiliare care amintesc de basmele populare sunt calul, albinele, furnicile,  personificate şi dobândind calităţi supranaturale. Având în vedere  caracteristicile personajelor, se poate spune că în basmul cult fantasticul  este puternic antropomorfizat ( umanizat ).
Construcţia subiectului este  lineară, episoadele se structurează prin înlănţuire, acţiunile decurg  firesc una din cealaltă şi se motivează reciproc. Timpul şi spaţiul acţiunii sunt  imaginare, chiar dacă au elemente care amintesc de universul obişnuit.  Întâmplările se petrec odată, cândva,  atunci, adverbele sugerând un timp nedefinit, rupt de cel cotidian.  Atemporalităţii acţiunii îi corespunde imprecizia spaţiului – undeva, într-o pădure, în grădina ursului.
La nivel formal, scenariul  epic este încadrat de formulele specifice, iniţiale – „Amu cică era odată un  crai…” - , mediane – „Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul din poveste, înainte mult  mai este” - , finale – „”Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă;  cine se duce acolo be şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă,  iar cine nu, se uită şi rabdă”. Incipitul basmului lui Ion Creangă  elimină schematismul enunţiativ specific prototipului folcloric umplând de  conţinut atemporalitatea şi aspaţialitatea convenţiei prototipale: „Amu cică era odată într-o ţară un craiu,  care avea trei feciori…”
Basmul cult respectă convenţia de oralitate din  basmul popular, dar naratorul intervine în text prin comentarii şi prin  reflecţii personale, participând la povestire. Scopul relatării este mai  puţin didactic şi mai mult de delectare: „Dar ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să  vă spun povestea şi vă rog să m-ascultaţi”.
Ca şi alte basme, Povestea  lui Harap – Alb valorifică tema confruntării dintre bine şi rău.  Particularitatea viziunii autorului cult constă, însă, în acest basm, în  relativizarea perspectivei asupra noţiunii de bine şi de rău, simbolizate prin  două personaje care se situează mai mult în sferă realistă decât în lumea  fantastică. Ca şi în viaţa reală, pare a spune naratorul, devenit complice al  cititorului, limitele dintre cele două noţiuni antitetice se şterg adesea,  provocându-l pe omul obişnuit să descopere complexitatea unei existenţe în care  el însuşi e un erou.