luni, 23 mai 2016

prof. Mirela Broasca:Relaţia dintre incipit şi final într-un basm: Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă



Relaţia dintre incipit şi final într-un basm: Povestea lui Harap-Alb de  Ion Creangă
            Basmul reprezintă “oglindirea vieţii în moduri fabuloase” (G.  Călinescu) sau într-o definiţie standard: basmul este naraţiunea de mare  întindere, în care binele luptă împotriva răului cu puteri supranaturale şi  învinge întotdeauna.
              În lucrarea “Morfologia basmului”,  Vladimir Propp, reprezentant al şcolii  formaliste ruse, evidenţia o structură a basmului clasic, identificabilă fie în  basmul cult, fie în cel popular. Din acesta structură, cele mai importante  momente sunt cele care ţin de evoluţia eroului, cum ar fi: călătoria de  iniţiere a acestuia către un spaţiu miraculos, peste nouă mări şi nouă tări sau  la capătul lumii, semnalarea unei interdicţii pe care eroul o încalcă, pedeapsa  primită şi trecerea probelor în urma cărora eroul biruie răul şi devine  învingător, dar şi relaţia dintre incipit şi final.
              În literatura română o capodoperă a genului este “Povestea lui  Harap-Alb” de Ion Creangă, operă ce păstrează elemente ale basmului popular,  între care şi structura închisă, marcată de formule narative iniţiale şi  finale.
              În incipit, după utilizarea formulei “Amu cică era odată...”  al cărui rol este de a-l introduce pe cititor  într-un univers fabulos, fără a preciza tipul şi spaţiul, este semnalată o  lipsă care va fi remediată de catre erou: Împaratul Verde nu are urmaşi şi îi  cere fratelui său să i-l trimită pe cel mai destoinic dintre feciori. Dupa  eşecul fiilor mai mari, mezinul îşi încearcă norocul şi, sfătuit de Sfânta  Duminică, îi cere tatălui său calul, hainele şi hainele de pe vremea când era  mire, şi după ce trece proba curajului, la care este şi el supus, porneşte în  călătoria de iniţiere nu înainte de a se semnala o interdicţie din partea  tatălui: să nu se împrietenească cu omul roşu şi mai cu seamă de cel spân.  Pentru că nu reuşeşte să treacă de un haţis întunecos şi se rătăceşte, fiul  craiului încalcă interdicţia şi apelează la ajutoul Spânului. Pedeapsa este pe  masură: păcălit de Spân, intră într-o fântână de unde nu mai poate ieşi, până  ce nu jură credinţă noului stăpân. Fiului craiului îşi pierde identitatea, devine  Harap-Alb, slugă a Spânului, iar Spânul este acum fiu de crai. La curtea lui  Verde Împarat, Harap-Alb trece trei probe ajutat de Sfânta Duminică, de calul  său năzdravan, de cinci monştri simpatici, de regina albinelor şi de cea a  furnicilor. El aduce salata din grădina ursului, blana bătută-n pietre scumpe a  cerbului şi pe fata Împaratului Roş. Depaşirea probelor îl face învingător,  căci fata împaratului îl demaschează pe Spân iar calul îl ucide, Harap-Alb  devenind în final împarat.
              Tot acest traseu iniţiatic este parcurs de fiul craiului între un  incipit şi final simbolice.
              Incipitul, prin formula “Amu cică era odată...”  , situează naraţiunea în atemporalitate,  într-un timp mitologic, fabulos. De asemenea, spaţiul este nedefinit, nu se dau  relaţii cu privire la locul în care se află craiul şi cei trei fii ai săi, dar  se ştie că eroul va pleca la celălalt capăt al lumii, la unchiul său. Se  desluşeşte astfel o primă categorie estetică: miraculosul. Incipitul conţine de  asemenea un prim simbol existent în toate basmele, cifra 3, care reprezintă  desavârşirea, perfecţiunea (craiul avea 3 feciori, Împaratul Verde avea 3  fete), simbol ce va reapărea pe parcursul acţiunii.
              O deosebire între basmul popular şi cel cult o reprezintă faptul că, în cel  din urmă, eroul va remedia lipsa, nu mai este chiar din incipit un individ  maturizat, model de frumuseţe fizică, morală şi spirituală, ci apare ca un  personaj la inceput de drum, neiniţiat. Traseul parcurs de acesta, probele la  care va fi supus vor avea rolul de a-l pregăti pentru viaţă.
              Finalul basmului înseamnă în primul rând remedierea situaţiei  problematice din incipit, prin pedepsirea şi omorârea Spânului, dar şi prin  recompensarea personajului pozitiv. Prin urmare, şi în basmul cult, binele iese  învingător din lupta cu răul. Dar finalul unui basm cult înseamnă şi sfârşitul  procesului iniţiatic al potagonistului, care va deveni împărat, căsătorindu-se  cu fata lui Roşu Împarat. Nu întâmplător basmul se încheie cu pedepsirea  răufăcătorului, pentru că prezintă mentalitatea omului din popor, conform  căreia binele triumfă întotdeauna, iar starea firească este cea de  bunădispoziţie şi de optimism.
              Formula narativă finală anunţă un ospăţ de dimensiuni simbolice,  la care a luat parte şi povestitorul. Rolul acesteia este acela de a readuce  cititorul în situaţia iniţială, în lumea reală.
              Aşadar, incipitul şi finalul unui basm cult sunt elemente de structură cu  semnificaţii bine determinate, sunt poarta magică prin care cititorul intră  într-un univers miraculos, al tuturor posibilităţilor, cu personaje care  strânesc râsul fără a înspăimânta prin înfăţişările lor, şi acesta revine în  realitatea cotidiană înţelegând, probabil, ca totul este de fapt “o  transfigurare în moduri fabuloase a realităţii”.

Trimiteți un comentariu