vineri, 13 mai 2016

Prof. Mirela Broasca: Tema si viziunea despre lume in poezia ‘’LUMINA’’, de Lucian Blaga



 
Tema si viziunea despre lume in poezia ‘’LUMINA’’, de Lucian Blaga
   

     Poezia lui Lucian Blaga abundă în analogii care tind să unifice realul, să concilieze
individul uman cu sustanţa lumii.Este un fel de osmoză între corpul omenesc şi fiinţa lumii.Trecut, prezent şi viitor se regăsesc în cel mai mărunt element, în cea mai intimă fibră a omului.
    Efectul copleşitor al poziei lui Blaga asupra cititorului îl are tehnica expresionistă atrecerii spre absolut, prin plăsmuirea unor scenarii cosmice, adică prin proiectarea datelor realităţii prezente în primordial, într -un început de lume.
     În felul acesta, orice moment al trăirii lirice devine contemporan cu Geneza, o
aventură personală se transformă în mit.
     Poezia Lumina a fost publicat în ianuarie 1919 în ,,Glasul Bucovinei” şi este inclus apoi în volumul de debut Poemele luminii.
     Titlul anunţă metafora de bază a poeziei, frecventă în lirica blagiană de început şi semnifică bucuria, speranţa, începutul, deschiderea către cunoaştere, înţelegerea lucrurilor care se face însă nu raţional, ci prin iluminare.
              Sub această egidă apar următoarele idei: iubirea şi cosmosul, setea de patimi, certitudinea şi căutarea răspunsurilor, cunoaşterea luciferică, toate acestea subsumându-se temei iubirii.
      Din punctul de vedere al structurii, poemul cuprinde trei secvenţe distincte, diferite în ceea ce priveşte discursul liric: prima şi ultima strofă – un monolog adresat iubitei, strofele a doua şi a treia – un tablou cosmogonic, iar strofa a patra – o interogaţie retorică.
           În prima secvenţă poetul foloseşte sinestezia pentru a crea imagini de o concreteţe tulburătoare. Imaginile vizuale şi auditive fuzionează: ,,Lumina ce-o simt / năvălindu-mi in piept  pentru când te văd / oare nu e un strop din lumina / creată în ziua dintâi, / din lumina aceea -nsetată adânc de viaţă?”
          Metafora luminii semnifică, pe de o parte, viaţa, iubirea, pe de altă parte, bucuria, emoţia, uimirea, extazul în faţa acestora. Lumina primordială ,,însetată adâncde viaţă” este nedefinită, neîmpărţită în culorile creaţiei, e o plinătate, cuprinde totul în ea, iar,,stropul” poate fi o mostră, un micro ce reproduce un macro. Iar această ipostază a luminii completează, prin aprofundare, ideea primelor versuri prin integrarea sentimentului individual în circuitul cosmic.La rândul ei, iubita este identificată cu substanţa absolută lumii.
       Imaginea iubitei este lipsită de consistenţă, ea este percepută global, iar eul liric i se adresează cu apelativul ,, minunato” , ceea ce o încadrează în tiparul eternului feminin:,,Lumina ce-o simt năvălindu-mi / în piept când te văd – minunato,/ e poate că ultimul strop /din lumina creată în ziua dintâi.”
      Adresarea directă dezvăluie şi prezenţa eului liric în text, care atestă caracterul subiectiv al percepţiei.
      Timpul verbal folosit în această primă secvenţă este prezentul, timp al adresării către iubită, timpul iubirii, timpul eternităţii .A doua secvenţă cuprinde strofele a doua şi a treia şi prezintă un tablou cosmogonic. Combinându-se imaginea genezei biblice cu viziunea indiană a unităţii primordiale a lucrurilor de la începutul lumii se creează imaginea poetică a naşterii sentimentului iubirii. Prin imaginea nimicului care, la un impuls dat de divinitate, porneşte către viaţă ( divinitatea fiind numită aici ,,Nepătrunsul”), poetul transpune starea de nepăsare din care este trezit cel care cunoaşte atingerea iubirii, senzaţia de iluminare pe care acesta o trăieşte, deschiderea către o nouă lume care se naşte, parcă, o dată cu apariţia dinamizării interioare datorate iubirii: ,,Nimicul zăcea
-n agonie, / când singur plutea-n întuneric şi dat-a / un semn Nepătrunsul: /<<Să fie lumină!>> // O mare/ şi-un vifor nebun de lumină / făcutu-s-a-n-clipă: / o sete era de păcate, de doruri, de – avânturi, de patimi, / o sete de lume şi soare.”Enumeraţia rezumă sintetic esenţa forţelor care ne antrenează în planul existenţial, care ne provoacă şi ne dinamizează, ne deschid către contrarii ce se unifică în fiinţa noastră printrăire. Timpul prezent al verbului din prima secvenţă este acum înlocuit de imperfect, ce redă procesualitatea misterioasă a Creaţiei.
      In concluzie, poezia ‘’Lumina’’, scrisa de Lucian Blaga,  concentreaza , asa cum  ideea poetica o releva, iubirea şi cosmosul, setea de patimi, certitudinea şi căutarea răspunsurilor, cunoaşterea luciferică, toate acestea subordonandu-se temei iubirii.

Trimiteți un comentariu